Autor al piesei de teatru Furio, apărută și în limba română, dar și al unui roman a cărui ediție românească este în pregătire, Patrizio Trequattrini este originar din Roma. De câțiva ani predă limba italiană la Liceul G. Barițiu din Cluj-Napoca și, împreună cu familia lui, pare să se fi îndrăgostit de acest oraș. Am avut prilejul să îi prezint, alături de alți critici clujeni, piesa cu prilejul lansării ei de către editură, în toamna lui 2010, surprins să observ talentul de tragedian autentic al autorului. Astăzi el vine cu o proză scurtă dintr-un volum la a cărui alcătuire lucrează în acest moment, aducând-o în fața cititorilor, cu convingerea că lectura în original a textului nu poate constitui o piedică în România. Bun venit pe acest blog, Patrizio! (O.P.)
Mirela mi viene vicino, visto che è un’ora di supplenza e possiamo parlare di quello che vogliamo, chiedendo di mio figlio.
“Professore, come sta Giulio?”
Io mi sorprendo sempre un po’ quando qualcuno mi chiede di lui. È come se mi ricordasse che ho un figlio e che io me lo fossi dimenticato.
“Ah Giulio, sì, sta bene, si diverte. È venuto qui per tre giorni. È venuto venerdì e lunedì è ripartito”.
“Deve essere difficile per lui stare senza il papà”.
“Sì, credo che sia difficile per lui. Lo vedo spesso, però… non è la stessa cosa”.
“Sentirà molto la sua mancanza. Io invece non sento la mancanza del mio papà. Non me ne importa niente di lui”.
“Come? Non te ne importa? Ma lui dove sta? Non sta qui con te?”
“No, lui non sta qui ma non me ne importa niente. Lui e la mia mamma si sono separati”.
“Ah, ho capito, quindi tu vivi qui con tua madre e lui sta lontano… sta…”
“No, io non vivo con mia madre. Mia madre sta in Italia”.
“Quindi tuo padre e tua madre stanno tutti e due in Italia, ma sono separati”.
“No, non è proprio così. Mia madre sta in Italia e mio padre sta in Spagna”.
“Ah, sta in Spagna. E tu stai in Romania. Almeno questo spero che corrisponda alla realtà”.
“Sì, sì” ride divertita “io sto in Romania, su questo non c’è dubbio”.
Sono confuso, stordito, deluso per le mie errate congetture, disorientato da una realtà che è ancor più complicata di quanto potessi immaginare. Cerco di ritrovare una bussola che ho maldestramente smarrito. Sto per fare un’altra domanda per mettere un po’ di ordine in una vicenda che non riesco ad afferrare ma Mirela riprende a parlare.
“Mio padre non si interessa a me, a lui non importa niente di quello che mi succede, ha un’altra famiglia, non lo vedo mai, anche se il giudice mi ha affidata a lui, quando i miei genitori si separarono”.
“Come mai sei stata affidata a lui e non a tua madre?”
“Perché mia madre non aveva un lavoro, non aveva possibilità di mantenermi. Invece mio padre era un ingegnere”.
“Lui si è formato un’altra famiglia in Spagna. Ha anche dei figli con quest’altra donna?”
“I figli sono di lei, non di mio padre. Li aveva già, prima di conoscerlo”.
“E con tua madre come sono i rapporti? Anche lei ha altri figli con l’uomo che ha conosciuto in Italia…”
“No, mia madre non può avere figli e anche lui non ne ha, loro sono senza figli. Io mi trovo bene con lei e anche con lui. Mi fa ridere, è molto divertente”.
“Dov’è che sta tua madre, in Italia?”
“A Sant’Arcangelo di Romagna. Io ci vado tutti gli anni, per tre mesi all’anno, l’estate. E poi ci vado anche a dicembre, perché il mio compleanno è il ventotto dicembre”.
“E l’estate non vai al mare?”
“Sì, vado a Riccione”.
“Ma perché non vai a vivere in Italia con tua madre?”
“Mia madre me lo dice di andare in Italia, ma io non ho voglia. Ormai sono abituata qui, ho gli amici qui, la scuola, non mi va di trasferirmi”.
“E qui con chi vivi?”
“Con i nonni”.
“Con i genitori di tua madre…”
“No, con i genitori di mio padre. Loro, questa è la cosa strana, non parlano con mio padre, ma parlano con mia madre”.
“Da quanto tempo i tuoi genitori sono separati?”
“Da quando io avevo sei mesi”.
“Perciò tu non li hai mai visti insieme”.
“No. Anche per questo non mi mancano. Perché io non so che cosa significa avere dei genitori che stanno con me. Non sono mai stati con me”.
“Quanti anni hai tu? Sedici?”
“Sì, farò sedici anni il ventotto dicembre. Andrò in Italia e festeggerò il compleanno insieme a mia madre”.
Dopo che la campanella è suonata, esco dalla classe ma continuo a pensare alla storia di Mirela. Quanto disordine che c’è nel mondo, quanti figli costretti a vivere insieme a genitori che non sono i loro, e quanti costretti a vivere senza i loro genitori. Quanti amori precocemente morti, quanti giuramenti e quanti tradimenti, quante famiglie spezzate e nuove famiglie rammendate. Spostamenti, viaggi, nuovi incontri, voglia di ricominciare e voglia di seppellire il passato. Vite lasciate in sospeso, segnate dall’egoismo di chi avrebbe dovuto custodirle. Come quella di Mirela.
(3/11/2010)
MIRELA
Mirela vine lîngă mine, fiindcă e oră de suplinire şi putem vorbi despre ce vrem noi, întrebîndu-mă de fiul meu.
“Domnule profesor, ce mai face Giulio?”
Eu sînt mereu cam surprins cînd mă întreabă cineva de el. E ca şi cum mi-ar aminti că am un fiu şi am uitat de el.
“Ah, Giulio, da, e bine, se distrează. A fost aici trei zile. A venit vineri şi luni a plecat.”
“Probabil că-i este greu să stea fără tatăl lui.”
“Da, cred că-i este greu. Îl văd adesea, dar… nu-i acelaşi lucru.”
“Mă gîndesc că vă e foarte dor de el. Mie în schimb nu mi-e dor de tata. Nu-mi pasă de el.”
“Cum? Nu-ţi pasă? Dar unde e? Nu-i aici cu tine?”
“Nu, nu-i aici, dar nu-mi pasă. El şi mama s-au despărţit.”
“Ah, am înţeles, aşadar tu trăieşti aici cu mama, iar el este departe… este…”
“Nu, eu nu trăiesc cu mama. Maică-mea e în Italia.”
“Aşadar tatăl tău şi mama ta sînt amîndoi în Italia, dar s-au despărţit.”
“Nu, nu-i chiar aşa. Mama e în Italia, iar tata e în Spania.”
“Ah, în Spania. Iar tu eşti în România. Măcar aici cred că am nimerit-o.”
“Da, da”, rîde amuzată, “eu sînt în România, asta-i limpede.”
Sînt încurcat, ameţit, decepţionat de ipotezele mele greşite, dezorientat de o realitate care e mult mai complicată decît îmi pot închipui. Încerc să regăsesc busola pe care am rătăcit-o cu stîngăcie. Mă pregătesc să pun o altă întrebare, pentru a face puţină ordine într-o situaţie care-mi scapă, dar Mirela începe iar să vorbească.
“Tatăl meu nu se interesează de mine, nu-i pasă absolut deloc ce mi se-ntîmplă, are altă familie, nu-l văd niciodată, chiar dacă judecătorul m-a lăsat în grija lui, atunci cînd părinţii mei s-au despărţit.”
“Cum de-ai fost lăsată în grija lui, şi nu a mamei tale?”
“Fiindcă mama n-avea de lucru, nu avea posibilitatea să mă întreţină. Iar tata era inginer.”
“El şi-a făcut altă familie în Spania. Are şi copii cu cealaltă femeie?”
“Copiii sînt ai ei, nu ai tatălui meu. Îi avea deja, înainte de a-l cunoaşte.”
“Şi cu mama ta care-i situaţia? Şi ea are alţi copii cu bărbatul pe care l-a cunoscut în Italia…”
“Nu, mama nu mai poate avea copii şi nici el n-are, ei sînt fără copii. Mă simt bine cu ea şi şi cu el. Mă face să rîd, e foarte amuzant.”
“Unde anume stă mama ta, în Italia?”
“La Sant’Arcangelo di Romagna. Merg la ea în fiecare an, cîte trei luni, vara. Şi-apoi merg şi-n decembrie, fiindcă ziua mea e pe douăzeci şi opt decembrie.”
“Dar vara nu mergi la mare?”
“Ba da, merg la Riccione.”
“Dar de ce nu te stabileşti în Italia cu mama?”
“Mama îmi spune mereu să stau în Italia, dar eu nu vreau. M-am obişnuit aici, am prietenii, şcoala, n-am chef să mă transfer.”
“Şi cu cine trăieşti?”
“Cu bunicii.”
“Cu părinţii mamei…”
“Nu, cu părinţii tatei. Asta e o treabă mai ciudată, ei nu vorbesc cu tata, dar ţin legătura cu mama.”
“De cît timp s-au despărţit părinţii tăi?”
“De cînd aveam şase luni.”
“Aşa că nu i-ai văzut niciodată împreună.”
“Nu. Şi din cauza asta nu-mi lipsesc. Fiindcă nu ştiu ce înseamnă să am părinţi care stau cu mine. Ei n-au stat niciodată cu mine.”
“Cîţi ani ai? Şaisprezece?”
“Da, fac şaisprezece ani pe douăzeci şi opt decembrie. O să merg în Italia şi o să-mi sărbătoresc ziua cu mama.”
După ce sună, ies din clasă, dar mă gîndesc în continuare la povestea Mirelei. Cîtă dezordine există pe lumea asta, cîţi copii sînt obligaţi să trăiască alături de părinţi care nu sînt ai lor, şi cîţi sînt obligaţi să trăiască fără părinţi. Cîte iubiri care au murit înainte de vreme, cîte jurăminte şi cîte trădări, cîte familii sfărîmate şi noi familii peticite. Mutări în altă ţară, călătorii, noi întîlniri, dorinţa de-a reîncepe şi voinţa de-a îngropa trecutul. Vieţi rămase în suspensie, marcate de egoismul celor ce-ar fi trebuit să aibă grijă de ele. Ca şi viaţa Mirelei.
traducere de LASZLO Alexandru
Ovidiupecican's Blog 