S-au spus atâtea despre ironie încât aproape că nu îţi mai vine să abordezi subiectul. Şi totuşi, se poate defini ca ironie orice relaţie asimetrică din lume şi viaţă. Desigur că, punând astfel problema, ea începe să intereseze şi cosmosul, nu doar existenţa umană. Într-adevăr, pare ironic că nu soarele se învârte în jurul pământului, ci e tocmai invers. Ba, mai mult, pământul însuşi se roteşte în jurul axului său, dezvăluind – pentru cine vrea să îl vadă – hohotul de râs dindărătul fizicii. Ce să mai vorbim despre atom, înţeles ca parte indivizibilă a materiei, care se dovedeşte, pe măsura trecerii timpului, cu putinţă de împărţit în particule din ce în ce mai mici?
În acest punct însă rămâne vizibil şi că, în fapt, chestiunea naşterii ironiei priveşte raporturile, relaţiile, nu entităţile în sine. Banal, poate, dar adevărat. Şi, nu o dată, trecut cu vederea. Ceea ce duce cu gândul la faptul că asimetria pe care o numesc aici – într-un alt cod cultural – ironie, conferindu-i valenţe axiologice şi etice, se identifică cu privirea. Privirea măsoară, compară, instituie raporturi, deliberează şi sparge confortul devălmăşiei şi indistincţiei.
Ovidiupecican's Blog 