Cronică literară: Ionel POPA: Altfel de cronică (II)

Mediaş, septembrie, 2011

Codrinei,

După cum ţi-am promis în epistola anterioară, mă ţin de cuvînt şi ţi-o trimit pe aceea cu aprecierile mele critice referitoare la micul  tău roman, Concertul de viole, apărut în 2009 la Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca. Numai întîmplarea a făcut să-ţi citesc romanul după volumul Povestiri dintr-un Cartier din Vest  (2010). Menţionez acest fapt pentru a mă corecta … cronologic: unele din aspectele scrisului tău pe care le-am identificat în volumul de povestiri sunt deja prezente în roman. Dovadă a unităţii şi continuităţii universului tău literar.

Îţi brodezi subiectul romanului pe motivul vechi şi universal al lumii ca teatru, în care încastrezi problema, tot veche şi universală, a relaţiei dintre femeie şi bărbat, dar fără să te laşi, în mod facil, captivă ideologiei feministe, evitînd astfel şi tezismul pe care îl incumbă tema. Drame şi fericiri ale vieţii sunt peste tot. Subiectul romanulu,i prin ţesătura de întîmplări, este de telenuvelă. Chiar dacă sunt prezente cîteva ingrediente, nu te laşi coruptă, ştii să eviţi „baia de lacrimi telegenice”. Problema iubirii, a cuplului, problema raportului de cauzalitate şi consecuţie dintre trecut şi prezent sunt tratate cu simplitate şi sobrietate, fără derapaje sentimentale, dar şi fără dezvoltări arborescente inutile. Micul tău roman confirmă că simplitatea este un lucru dificil, dar şi profund.

Viaţa, printre altele, îţi oferă şi crime, crime fizice, dar mai ales crime morale, pe care justiţia umană, neavînd în codurile ei articole şi paragrafe la temă, nu le poate condamna, cel mult le întocmeşte dosar.Crima morală o judecă justiţia divină şi e condamnată de conştiinţa umană, acolo unde există. Mergînd pe firul ideii, pot spune că supratema romanului tău este crima morală.

Începutul romanului este de tip poliţist: o pereche de îndrăgostiţi, plimbîndu-se prin parc, descoperă cadavrul unei femei tinere. Evident, va urma o anchetă prin care, pînă la urmă, se va descoperi criminalul Dar numai la suprafaţă romanul tău este un policier. Folosind structura de policier ai construit subiectul dintr-o succesiune de secvenţe cu altă ţintă, fiecare avînd în centu  cîte un personaj a cărui biografie se intersectează cu biografia altui personaj, toate cunoscînd, într-un fel sau altul, pe tînăra balerină moartă. Rezultatul – un  „concert de viole”.

Chiar dacă numai schiţezi portretele, realizezi o tipologie umană capabilă să susţină dezbaterea etică. În primul rînd sunt de remarcat portretele personajelor feminine, fie ele prezente (Daniela, Elena, Maşa), fie absente, numai evocate (mama Maşei, cea a lui Bogdan). Personajele feminine diferite tipologic sunt, totuşi, într-un fel, complementare. Nu numai nativ, dar şi din cauze exterioare lor, personajele feminine sunt fiinţe fragile, uneori abulice, dezorientate, aflate sub puterea brbatului. Acesta le domină pînă la anularea personalităţii, a voinţei. Mu atît prin statutul social sau sufletul nobil, cît prin puterea lui de mascul brutal şi cinic. Pentru el femeia este doar femela care trebuie să i se supună. În luptă cu viaţa şi cu masculul, Daniela nu mai găseşte resursele necesare împotrivirii răului şi sfîrseşte în moarte. Elena, dimpotrivă, va reuşi să se salveze din plasa întinsă de Maestru. E drept că ea beneficiază de un salvator (Bogdan), Făt-Frumos din basm. Şi Daniela a avut în preajma ei un salvator (medicinistul Sorin), dar i-a refuzat vindecarea oferită. Şi tipologia personajelor masculine o ilustrezi printr-o pereche  cu valenţe simbolice în registrul etic: Max – Bogdan. Chiar dacă este zmeul din poveste, Max este un personaj, nu complex, ci interesant. E masculul brutal şi cinic, fiinţă fără conştiinţă. Este un Don Juan mult mai malefic decît cel din legendă. Am impresia că prin el ai urmărit să ilustrezi şi altceva, nu numai relaţia dintre sexe. Artist şi Demon, Max e un regizor de geniu care suferă de hybrisul puterii. Vrea să fie stăpînul absolut, REGIZORUL: „Voia să-i simtă pe toţi legaţi de el, de voinţa lui, biciuiţi, struniţi , îmblînziţi.” Max este „marele regizor care trece din scenă în viaţă şi invers …”, metamorfozîndu-şi creativitatea în manipulare. Acestui personaj i-ai aplicat și masca lui Mefisto. Relaţia Max-regizorul – Max-omul de pe stradă subsumează relaţia dintre artă şi realitate, dar nu din perspectiva unei anumite teorii estetice, ci din pespectiva acelui sîmbure etic pe care trebuie să-l conţină orice operă literară.

Cred că ai procedat bine introducînd elementul de opoziţie, pentru a nu induce o viziune pesimistă asupra vieţii, sugerînd şi faţa luminoasă a existenţei.

Oare în mod premeditat ai ales numele personajelor? În orice caz, pentru mine Daniela e fiinţa care a căzut în groapa cu lei, dar care, spre deosebire de personajul biblic, nu reuşeşte să-i îmblînzească; Sorin mă duce cu gîndul spre eroul solar din basm; Bogdan, cel care fructifică o istorie (secvenţa biografică a bunicilor) este întemeietorul; Elena e cît pe aici să provoace un „război troian”.

Analiza psihologică o faci nu despicînd firul în patru în laborator, ci direct, simplu pe viu. Notarea unui gest, a unei vorbe folosirea stilului indirect liber, notarea directă a gîndului, inserţiile mnemotehice, descripţia interioarelor sugerează starea psihică, sufletească a personajului. În cazul unor psihologii (Bogdan, Maşa) faci un mic pas, doar cît este necesar, spre psihanaliză.

Mi-a rămas în memorie prin poezia evocării şi prin sensurile ei existenţiale o secvenţă epică în care bătrînul dascăl, profesorul universitar Simionescu, îi evocă lui Bogdan, fostul lui student care îi duce mai departe învăţătura, crîmpeie din viaţa lui profesională şi de familie. Un comentariu aplicat asupra textului i-ar destrăma frumuseţea. Menţionez paragraful în care prelucrezi parabola biblică a sămînţei. Şi încă o remarcă. În microtextul respectiv am decelat opoziţia dintre Timpul ordinii (sufleteşti şi spirituale) şi Timpul dezordinii. O altă secvenţă de marcă este aceea de la p. 20-24 în care ai imaginat o mică geneză și o mică apocalipsă cu discrete sensuri filosofico-etice. Sîmburele etic existent în opera ta este bine ambalat literar, reuşind astfel să eviţi moralizarea supărătoare . Este elocventă în acest sens biografia bătrînului dascăl, dar şi cea a lui Bogdan (p. 54-58). Fără a îngroşa liniile ele sunt opuse biografiilor altor „viole” din roman (Max).

În esenţa lui, romanul este o pledoarie pentrum iubire. De aici şi unda de poezie din unele pagini (cuplul elena-Bogdan p. 44-53, finalul ) care refac imaginea cuplului primordial. Asemenea imagini emblematice care emană în jurul lor o lumină simbolocă ai mai presărat în cîteva momente din derularea subiectului. E suficient să menţionez imaginea camerei matrimoniale a bunicilor lui Bogdan care, prin tot ce oferă privirii, exprimă iubire, trăinicie, dăinuire.

Cu toate că îţi începi romanul cu imaginea unui cadavru, cu toate că domină biografiile dramatice, cu toate că relatezi o tristă poveste de iubire şi alta aflată în cumpănă, naratorul tău nu este pesimist, dar nici nu pot spune că est optimist. Naratorul tău e pătruns de povara responsabilităţii existenţiale. El are în memorie îndemnul poetului: o luptă-i viaţa, deci te luptă, cu dragoste de ea, cu dor.

Codrina, am observat că ai o slăbiciune pentru Spania. În finalul romanului faci din Spania un Eden în care noua Evă şi noul Adam (Elena şi Bogdan) se iubesc şi sunt fericiţi. Foarte frumos! Dar mă întreb şi te întreb: finalul acesta nu putea avea totuşi un topos autohton? Pierdea ceva romanul? Dimpotrivă, cred că avea de cîştigat!

N.Blogger-ului: coperta prezentă în acest post nu aparține volumului comentat, după cum cu ușurință se poate observa citind numele autoarei. Ea îndeplinește aici simplul rol de a ilustra prezentul articol.

Cronică literară: Ionel POPA: Altfel de cronică (I)

Salut prima colaborare a domnului Ionel POPA pentru mai buna receptare a fenomenului literar actual și întâmpin cu bucurie ieșirea din canonica formă a cronicii literare prin înscrierea impresiilor, analizei și judecății de valoare în convențiile epistolare. (O.P.)

Mediaş, august,2011

Codrinei,

Ţi-am citit volumul Povestiri dintr-un Cartier de Vest (Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2010), pe care mi l-ai dăruit acum un an, dar numai acum am ajuns să înjgheb însemnările de lectură într-un text. Întîrzierea a fost benefică deoarece a dus la depăşirea momentului euforic-subiectiv al întîlnirii cu textul. Acum mă grăbesc să-ţi împărtăşesc impresiile de lectură.

După întoarcerea şi a ultimei file a volumului m-a convins că titlul este cît se poate de sugestiv în metaforismul său: segmente de umanitate şi de viaţă surprinse într-un moment de sfîrşit.

Interesantă este povestirea Concert de seară, care deschide volumul. Am sesizat un iz de fantastic realizat prin conjugarea mai multor ingrediente: jocul hazardului, puternicul contrast dintre cele două lumi paralele –  lumea locului, beteagă de rele sociale, morale personale şi colective, şi lumea „excursioniştilor străini”, străini de realităţile locurilor vizitate, subjugaţi doar de vraja muzicii. Nici toposul „creierii munţilor” nu-i nevinovat de irizările fantastice. Descripţia peisajului-spaţiu – făcută în trepte – este funcţională tocmai în acest sens: linişte adîncă,„hăul de smoală”,  lătrat de cîine, case izolate, „luna însîngerată”, cîntecul de vioară ce se aude din „colivia de sticlă”. Trecerile de la o lume la cealaltă le faci prin ruperi epice şi contrapunct, punînd în acelaşi timp în evidenţă opoziţia dintre materialitatea  „duşmănoasă” a realităţii din creierul muntelui şi inefabilul muzicii, şi dubla valenţă a peisajului. Lumea din „creierul munţilor” (a lui Vladimir,a lui Milu, fratele idiot, a mamei bătrîne) se află parcă sub puterea unui destin vitreg. Şi străinii sunt învăluiţi de un ce misterios (muzică, gesturi, cele trei femei  care „migălesc cîte un lucru de mînă” – cele trei graţii, ursitoare? – , cei doi soţi, violonistul Kurt şi Doris, seamănă de parcă sunt fraţi. Tensiunea necesară atmosferei de mister este susţinută  şi de leitmotivul lunii însîngerate. Cele două lumi paralele au totuşi ceva comun: instinctele. În lumea „nemţilor” ele sunt refulate în abulia muzicii şi a contemplaţiei. În cea din „creierul munţilor” instinctele sunt la „vedere”, fruste (alcool, sex şi, respectiv idioţenia  şi supunerea animalică ale lui Milu. La un moment dat cele două lumi se intersectează: „Pe la ora unsprezece dimineaţa” maşina care cobora din creierul munţilor ducînd pe „nemţi” la aeroport se încrucişează cu maşina de la morgă care urcă pentru a ridica trupul neînsufleţit al lui Vladimir, mort „în procesul muncii” (Vladimir practica braconajul… de lemne). Povestirea începe cu o imagine cosmică şi se încheie cu un comentariu al „gurii satului”, între realitate şi mister, despre întîmplarea năprasnică. Acest final prin raportare la început dă tîlcul poveştii: întîmplarea năpraznică este proiectată în universul mare; cursul destinului este impenetrabil. Am insistat ceva mai mult asupra acestui text deoarece îl consider emblematic pentru universul tău literar.

„Micile” drame individuale din povestirile tale sunt clipuri din marea dramă a societăţii româneşti din perioada comunistă şi postcomunistă. Impresionează povestirile inspirate din copilărie, străbătute de un puternic fior dramatic: copilăria fiind înăbuşită, desacralizată, violată de realitatea dură impusă de puterea rea (Fetiţe, Istoria mică, Fetiţa cu ochi albaştri, Amintirile unui arhivar). Eroii sunt copii fără copilărie. Ai motive întemeiate ca aceste poveşti să le adresezi „celor care s-au născut mai tîrziu” decît naratorul care face parte din genereţia decreţeilor. Fraza de încheiere a poveştii-dramă din Amintirile unui arhivar (ce titlu tare!) este cutremurătoare prin conţinutul ei formulat telegrafic. Fraza epitaf consemnează moartea mamei survenită în urma unui avort (ficţiunea nuvelei ne plasează în epoca „decreţeilor”). Imaginea mamei cu moartea în faţă care nu mărturiseşte este memorabilă: „Pentru mama, comunismul plecase din istorie cu o lună întîrziere…” Fiecare întîmplare povestită are un început şi un sfîrşit cu încărcătură emoţională şi de sens prin care se aude mesajul moral.

Codrina, în continuare să te menţii cel puţin la cotele din aceste texte în ceea ce priveşte puterea de observaţie şi ştiinţa de a surprinde amănuntul semnificativ, evitînd aglomerarea inutilă de detalii, şi capacitatea de intuire a psihologiilor. Îndemnul meu pleacă de la materia oferită, printre altele, de Moartea peruşului în care pui să se confrunte două concepţii de viaţă din epoca de tranziţie, una in actu, cealaltă dedusă prin opoziţie. EA „Verifică dulapul lui [după ce iubitul a părăsit-o): era gol, sertarele lui asemenea […]. Bine că şi-a luat cărţile, ocupau prea mult loc! […] În sfîrşit, acum are al doilea sertar pentru farduri!” În asemenea cazuri comentariile sunt de prisos. Am reţinut imaginea „cimitirul de pe deal”, recurentă în povestirile tale. De departe, nu este o simplă imagine topografică.

Textele tale (schiţe şi nuvele) sunt radiografii ale lumii de ieri şi de azi. Dramele personale „furnizate” de această lume fac parte din drama istoriei noastre. Una din piesele de rezistenţă a le volumului este Poveste de demult. Sunt puse să se mărturisească două destine, soţ  şi soţie. Problema propusă meditaţiei cititorului pînă unde ţine vinovăţia societăţii ( a sistemului) şi de unde începe vinovăţia personală în ratarea vieţii. Visarea, aspiraţia de „parvenire” nu sunt de condamnat atîta vreme cît se menţin în limitele bunului simţ şi se fundamentează pe personalitate reală, cît se sprijină pe muncă, cinste. Partea intitulată “scrisoarea lui”  este o fină satiră. Foloseşti cu pricepere tehnica autocaracterizării. Prin toate auto prezente în discursul lui prinde viaţă portretul unei fiinţe de care ne lovim zilnic. E portretul individului fără substanţă, dar care trăieşte cu ferma convingere că el este geniul coborît prin bunavoinţa lui în ţărîna autohtonă. Este jalnică şi grotescă celui care suferă de megalomanie. Toţi, numai el nu, sunt vinovaţi pentru ratarea (moartea) lui socială, profesională, spirituală, sufletească. Personajul tău e un caz de patologie psihică şi socială, material numai bun pentru psihanaliză. În opoziţie este conturat portretul ei („scrisoarea ei”) fiinţă modestă şi cu simţul realităţii. Soţia lui „cugetă” (vorbeşte mai puţin, îi e străină logoreea găunoasă) mai puţin, în schimb face, se luptă cu viaţa („împinge la cărucior”) pentru viitorul puiului de om din cărucior. Eu aşa am înţeles personajele, dar tot aşa de bine se poate insista şi asupra imaginii tîrgului de provincie unde „se întîmplă” ceea ce imaginaţia ta literară ne propune. Lumea bezmetică de azi este prezentă şi în Trei picioare, care evocă drama unei femei şi mame. Zîmbetul  amar pe care naratorul îl are în faţa dosarelor de pe masa justiţiei, în faţa hîrtiei cu ştampilă şi timbru.

O altă realizare  este nuvela Mătuşa Agata. Subiectul („biografia” eroinei) acoperă un veac de istorie. Personajul este o Mara a secolului al XX-lea care traversează trei etape istorice: interbelicul, comunismul şi postcomunismul.

Prin tematica (socială şi morală) bine ambalată literar (stil, tehnici narative, analiză, descripţie) te înscrii în tradiţia prozei transilvane. Cu toate că textele sunt puternic ancorate în realitate şi abordează subiecte prezente în multe alte texte din ultimii ani ţi-ai găsit timbrul propriu prin care personalizezi în corul vocilor prozastice. Şi încă ceva. Prozele tale cu fiorul lor dramatic surprind  suferinţele din trecutul apropiat şi faptul că ne-am îmbătat cu „noua muzică” pe care încă nu ştim să o ascultăm şi să o interpretăm. Ca realizări artistice am remarcat portretul psiho-moral şi caracterul de parabolă a unor secvenţe epice. Sunt convins că cei care ţi-au citit povestirile au remarcat tonul „cuminte” al naraţiunii; nu ai orgoliul ostentativ, prezent la unii din prozatorii actuali, de a-ţi expune tehnicile narative. Lectorului îi trebuie atenţie şi răbdare pentru a sesiza imperceptibilele schimbări de planuri şi tonuri narative, să sesizezi pre-textele sau jocurile de imagini. Elementul fundamental rămîne memoria, placă fotografică de mare sensibilitate.

Am identificat în prozele tale cîteva teme obsesive: copilăria necopilărie, maternitatea, familia, cuplul, falsa izbîndă. Toate îşi dau întîlnire în clepsidră. Cred că nu greşesc dacă consider TIMPUL (una din povestiri are în titlu lexemul cronos) este supratemă în universul tău ficţional; timpul, sub diferitele lui înfăţişări, manifestări şi înţelesuri: timpul cosmic şi istoric, timpul biologic şi psihologic, timpul vieţii şi al morţii, timpul trecutului şi al prezentului. Evident că identificarea este postlectură.

Pînă acum am fost laudativ (cu îndreptăţire) la adresa povestirilor. Ce-i prea mult dăunează grav sănătăţii… literare! Aşa că îţi fac cunoscute şi observaţiile critice, tot îndreptăţite. Ai (din fericire rar) tendinţa de a aureola povestea cu un ce ermetic. Or, tu ai darul narării calme, senine. În acest sens nu mi-a plăcut şi nu mi-a spus prea multe un text precum În aprilie. Sau tehnica descriptivă în manieră expresionistă, dacă abuzezi de ea, te poate deturna spre un fantastic pentru care, totuşi, nu ai condei, aşa cred eu. În alte texte, cele „spaniole” (e drept, scoase dintr-un volum anterior – Antipozi, 2005) secvenţele realiste şi cele de „basm spaniolo-arab” sunt înăbuşite de alunecările discursive de observaţii strict sociologice (juste, dar netransfigurate suficient), iar în altele, anecdota (întîmplarea brută), care poate genera o povestire (schiţă sau nuvelă), rămîne în stadiu de consemnare de jurnal de călătorie ori de reportaj TV sau de gazetă. Or, pentru mine, reportajul e reportaj nu literatură. Din fericire, se pare că te-ai vindecat de asemenea boli. Ele nu mai sunt prezente în bucăţile ce au urmat celor „spaniole” din volumul din 2005.

În concluzie, preluînd o sintagmă dintr-o povestire, îţi confirm că prozele tale sunt „rezumate de viaţă” scrise cu talent.

Sper ca în scurtă vreme să-ţi împărtăşesc părerile despre micul roman Concertul de viole.