ALIANȚE CULTURALE ȘI TERORISM INTELECTUAL. O PRIVIRE ÎN PROXIMITATE. V. ESOTERISM

Cum se știe, Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu au arborat un interes public față de problematica ortodoxiei încă devreme, imediat după revoluție. În 1991, cei doi publicau – împreună cu părintele Galeriu și cu pictorul Sorin Dumitrescu – volumul de convorbiri Dialoguri de seară (București, Ed. Harisma, 1991). Aceiași au participat, spre exemplu, solidari, și la centenarul Dumitru Stăniloae, în noiembrie 2003, alături de figuri de înalți ierarhi[1], numai Gabriel Liiceanu – dintre ei – numărându-se însă printre adresanții de mesaje (A. Pleșu s-a mulțumit cu o contribuție).

În scrisul lui Andrei Pleșu problematica teologică a ocupat mereu un loc semnificativ, după cum o dovedesc cărțile de autor Limba păsărilor (1994) și Despre îngeri (2003). Se poate spune că un anume interes pentru „dincolo”, pentru orizonturile invizibilului etc. a luat, în cazul lui, succesiv ori simultan, diverse întruchipări. În etapa uceniciei la Noica, ele se exprimau, probabil, mai ales ca opțiuni pentru filozofie. Ulterior, prin anii 70, s-au manifestat – se spune – prin contacte cu muzicologul George Bălan și cu cercurile steineriste românești, și, la începutul anilor 80, s-a remarcat ca implicare directă în mișcarea de sorginte spiritualistă – manipulată de Securitate – a Transcendentalilor[2]. Nesațul după tematica unui „dincolo” s-a reflectat și indirect în interogația morală amplasată în zona intervalului, odată cu Minima moralia (1988).

După 1990, pasiunea pentru frecventarea temelor teologice a răsărit, eliberată de vechile amenințări, la suprafață, chiar dacă, în abordările sale, Andrei Pleșu a uzat de un instrumentar filosofic și de o gesticulație raționalizantă. Deși a luat mai ales înfățișarea unei raportări la tradiția religioasă ortodoxă a României, ceea ce îl aducea oarecum în proximitatea gânditorilor de dreapta interbelicice vădeau și o sensibilitate pentru stilul argumentativ al filosofiei (Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu), Pleșu a păstrat și interesul pentru o altă zonă de contact cu „dincolo”-ul: esoterismul. După 2000, el a articulat o serie de reflecții de grup la adresa lui René Guénon. Atitudinea astfel manifestată pare să îl plaseze în zona explorării plurale a chestiunii transcendenței și sacrului, la intersecția dintre filozofie, religie și esoterism; o aparentă încadrare în tiparele mai degrabă gnostice ale tradiționalismului românesc sau o abordare de tip New Age? Greu de spus, în lipsa unei analize mai minuțioase și mai sistematice a scrisului lui care, în pofida clamatului succes continuu de public al autorului, nu a fost deocamdată întreprinsă.

Din 2007, NEC a inițiat o colaborare cu Ed. Humanitas pe teme religioase, publicând în seria Boltzmann studii finanțate de Societatea austriacă Ludwig Boltzmann și realizate între 2002 – 2005. „E vorba de studii și cercetări ale unor autori români, privind problematica religioasă a Europei de astăzi. Ni s-a părut că agenda integrării europene, dominată de exigențe politico-administrative, s-a complăcut și se complace încă în a aborda neglijent o componentă esențială a «europenității» și a contemporaneității: aceea legată de valorile, practicile și disputele religioase (subl. O.P.). Colegiul «Noua Europă» își face o plăcută datorie din a face publice contribuțiile unora din bursierii săi într-un domeniu atât de fraged și de actual.” (Andrei Pleșu) După cum se va vedea, în înțelesul de aici cuvântul „religios” nu are în vedere numai marile religii – sau, și mai restrâns, creștinismul (de nu chiar numai ortodoxia), ci pare să includă și esoterismul (măcar în ipostaza lui guénonistă).

Primele rezultate ale noului demers s-au publicat în volumele inaugurale ale seriei. Sensuri metafizice ale crucii (în colaborare cu Anca Manolescu, Horia-Roman Patapievici, Gabriel Liiceanu, 2007) a fost urmat cu promptitudine de al doilea, Pentru un creștinism al noii Europe (Teodor Baconsky, Ioan Ică jr., Bogdan Tătaru-Cazaban, Elena Ștefoi, Anca Manolescu, Radu Carp, 2007). În legătură cu această inițiativă Andrei Pleșu declara: „În ianuarie 2002, am simțit nevoia să recuperăm o experiență de tinerețe: să ne întâlnim cu regularitate în jurul unui text…” De astă dată, însă, nemaifiind comunism și dezbaterile lipsindu-se de orientarea obținută prin propunerile lui Constantin Noica, ele nu au mai avut în vedere marii filosofi ai Antichității, precum Platon sau Aristotel, și nici pe cei ai modernității (Hegel, de pildă, căruia Noica îi dedicase două tentative de rescriere a Fenomenologiei spiritului). S-a preferat ca punct de plecare perspectiva esoteristă pusă în pagină de un convertit la Islam, notoriu și el în gândirea europeană a sec. al XX-lea și cu ucenici în cultura română (Vasile Lovinescu, Michel Vâlsan, Marcel Avramescu)[3].

„Cu gândul la dezbaterea noastră de o viață, am propus o carte a lui René Guénon. El se ocupa, din unghi «tradițional», de problematica religiei, dar o făcea cu instrumentarul intelectului, situându-se, de fapt, într-o perspectivă «metafizică» (subl. O.P.)”.

Andrei Pleșu nu o spune, dar preferința pentru Guénon avea și avantajul de a-l situa în galeria miniștrilor români postcomuniști de factură guénonistă, alături de Gelu Voican-Voiculescu[4]. Declarația reprodusă fragmentar mai sus arată că exploratorul ideilor care a formulat-o îmbină în mod firesc abordările textuale dintr-un unghi tradițional și o perspectivă metafizică (ambele cu ghilimele, deci acordându-se acestor noțiuni un sens mai special). În mod previzibil, intersecția celor două se regăsește în programul revistei Études traditionelles editată de René Guénon însuși, în perioada interbelică: „une «publication exclusivement réservée aux doctrines ésotériques et métaphysiques d’Orient et d’Occident»”[5]. „Le contenu de la revue s’oriente alors davantage sur la métaphysique, en s’articulant bien entendu autour des idées exposées dans les écrits de René Guénon”[6].

Dl. Andrei Pleșu apreciază la Guénon, din câte spune, aparența raționalizantă pe care o implică profeția, stilul gândirii: „Esoterismul guénonian n-are stilul mistagogiilor nebuloase; sibilinicul e ambalat în geometrii carteziene”. Se pare că pretenția raționalizantă a devenit de astă dată mai degrabă o chestiune de manieră interogativă și de expresivitate stilistică a ideației (nu a tropilor) în care abordarea enigmatică, în șarade, caracteristică autorilor oraculari pare mai potrivită decât bolboroseala irațională sau decât exprimarea poetică, metaforică (specialitatea lui Martin Heidegger, printre alții).

Lucrurile nu stau pe loc, ci își urmează cursul în direcția prestabilită, progresând către o transpunere a intuițiilor în discurs, a ideilor în instituții și către reunirea ambelor într-un program de acțiune pus în act. Drept aceasta, „Luni, 22 noiembrie 2010, a avut loc … deschiderea festivă a programului de Studii Religioase – Texte şi Tradiţii organizat de Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti în parteneriat cu Institutul de Studii Avansate Colegiul Noua Europă din Bucureşti şi Institutul de Studii Religioase al Universităţii Leiden[7].

Formularea – precaută – din numele noii fundații, unde prin tradiții se pot înțelege mai multe lucruri deodată (tradiția în sens esoteric fiind altceva decât, să zicem, tradiția ortodoxiei, decât tradițiile diverselor școli intelectuale sau decât tradiția folclorică) promite mult, în direcții de avans plurale.

Evident, pe un drum de asemenea anvergură – conferită de deschiderile simultane, cel puțin aparent, în mai multe direcții – nu se merge de unul singur. Andrei Pleșu o spune, cu onestitate: „Mi s-a părut … o «nadă» convenabilă, iar Gabriel (= Liiceanu – n. O.P.) a acceptat prompt – pentru a câta oară? – provocarea mea. L-am invitat pe Horia Patapievici să ni se alăture. Din punctul meu de vedere, el era un mediator ideal, căci îmbina apetența pentru sacru cu o minte antrenată în atelierele științelor exacte. În sfârșit, grupului astfel constituit i s-a adăugat Anca Manolescu[8]”. (Andrei Pleșu, prezentarea cărții pe situl Humanitas)

Se mai remarcă, totodată, și prezențele asociate – într-un nou grup, de lucru – acestei deschideri către esoterism: Anca Manolescu, Horia-Roman Patapievici, Gabriel Liiceanu, Teodor Baconsky, Ioan Ică jr., Bogdan Tătaru-Cazaban, Elena Ștefoi, Radu Carp; oameni cu preocupări diverse, aduși la această răspântie cărturărească de interesul pentru problematica dezbătută, de prestigiul dlui Pleșu sau de ambele motive. Se recunosc printre membrii cercului esoteric al rectorului de la NEC și figuri din cercul ortodoxiștilor: Teodor Baconsky și Bogdan Tătaru-Cazaban (părintele Ică jr. reprezintă aici o linie a cărturărimii din interiorul Bisericii Ortodoxe care a știut îmbină teologia cu filosofia fără abateri de la linia credinței asumate în cadrele oficiale ale Bisericii dominante).

Întrebările iscate de noile demersuri sunt deslușite în prezentarea de pe situl Ed. Humanitas a volumului secund din seria Boltzmann: „Ce înseamnă «integrare europeană» din punctul de vedere al unui creștinism pluriconfesional? Ce memorie are el de recuperat, ce crize are de înfruntat, ce coerență are de obținut pentru ca suflul său – care a făcut unitatea primei Europe – să participe la însuflețirea noului proiect european? Cum apar, în oglindă, încercările de reformă a Bisericilor din Răsăritul și din Apusul Europei? În ce raport stau, din punctul de vedere al spiritualității răsăritene, ecumenismul și «misterul unității» Bisericii? Cum a asumat Biserica Ortodoxă Română primul deceniu postcomunist? Cum se poate restabili, în România de azi, dialogul între cult și cultură? Care ar fi datele unui model european al religiilor?” Se observă cu ușurință că preocupările europeniste ale grupului sunt legate de destinul creștinismului, de asumarea agendei reunificării sau măcar a conviețuirii ecleziastice, inter-confesionale, dar și cele ale traseului bisericesc ortodox din România tranziției.

Interes de factură intelectuală, deschidere către spiritual, dar și asumare a dimensiunii politice a construcției europene de pe poziții tradiționaliste (creștinism, ortodoxie, însă și esoterism, studii tradiționale, combinate cu filozofie), iată ancadramentul în care se mișcă grupul dlui Andrei Pleșu. Odată cu el, și G. Liiceanu, deloc reticent – cum s-ar putea crede că este un heideggerian preocupat de Ființă, dincolo de efemerele ei configurații – la politic și politică (cu prefixul meta- sau fără așezat înaintea cuvântului).


[1] http://ortodoxie.trei.ro/parinti_contemp/p_dumitru_staniloae/12a_centenar.html

„PF Anastasie, Arhiepiscopul Tiranei și a toată Albania, membru al Academiei Atenei, Mitropolitul Bishoy de Cairo, Jürgen Moltmann (Tübingen), Christos Yannaras (Atena), Andrée Joos (Roma), Stylianos Papadopoulos (Atena), Thomas Fitzgerald (Boston), Marc Antoine Costa de Beauregard (Paris), Vladimir Shmaliy (Moscova), Ivan Dimitrov (Sofia), Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Dan Hăulică, Horia-Roman Patapievici, alături de înalți ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, reprezentanți ai Academiei Române, ai Universității din București și ai facultăților de teologie din țară”.

[2] A se vedea volumul semnat de Mihai Albu, Doina Jela, Cătălin Strat, Afacerea Meditația Transcendentală, București, Ed. Humanitas, 2004. Conform descrierii de pe situl editurii, „La începutul anilor 1980 România a fost scuturată de un frison neplăcut și bizar. Vigilente, gata să suprime tot ce ieșea din calapod, Miliția și Securitatea au adulmecat primejdia din spatele unei mișcări care unora li s-a părut interesantă, iar altora caraghioasă. Afacerea Meditația Transcendentală – o serie de ședințe de inițiere într-o tehnică orientală de destindere și de optimizare a randamentului individual – a deviat repede spre cu totul altceva. Cabinetele Unu și Doi au fost alertate, clopotarzii de serviciu au dat alarma, totul a luat aerul unei urgențe decisive. S-au rostit cuvinte grele: complot, trădare, rebeliune. Mult mai grav însă, s-au schimonosit destine. Oameni cu trasee și criterii limpezi s-au văzut scoși din rosturi și trimiși să ispășească o vină inexistentă. Au fost făcuți sectanți, marginalizați și expediați în teritorii periferice. Și totuși, ce a fost această Meditație Transcendentală? Un pretext pentru timorarea intelectualilor? O demonstrație de forță a Securității? Un avertisment pentru cei ispitiți de gândul frondei? Doina Jela, Cătălin Strat și Mihai Albu readuc în actualitate episodul și răspund multor întrebări pe care evenimentul cu pricina le-a trezit în mintea tuturor. Ei sunt ajutați în acest demers de o serie de participanți direcți la ceea ce s-a întâmplat atunci. Mărturiile celor implicați sunt fie tranșante, fie vagi. Unii au puterea să se amuze, alții încă nu-și revin. Citim declarații din ambele tabere. Descoperim în paginile de față și victime, și călăi. Cu toții caută în sertarul cu amintiri și scot la suprafață resorturile unei povești care astăzi pare halucinantă, dar care s-a petrecut aievea.”

[3] Vezi Claudio Mutti, La Grande Influence de René Guénon en Roumanie. Julius Evola en Europe de l’Est (Tchécoslovaquie, Roumanie, Hongrie), Akribeia, 224 p.

                „Au carrefour de l’Orient byzantin et de l’Occident latin, de l’Europe septentrionale et de la Méditerranée, profondément marquée par l’Islam au travers de sa longue appartenance à l’Empire ottoman, très tardivement entrée dans la modernité, la Roumanie était prédestinée à devenir «le pays le plus guénonien du monde». (prezentare pe situl http://www.akribeia.fr/product_info.php/products_id/176)

[4] Ibidem: „L’auteur passe successivement en revue les cas des «ministres guénoniens» de la période postcommuniste – dont le fameux Gelu Voican, objet d’une diabolisation médiatique (subl. O.P.); de Mircea Eliade et de sa dette oubliée envers la «pensée traditionnelle»; de Michel Vâlsan, le continuateur le plus fidèle et le plus rigoureux de l’oeuvre de Guénon; de Vasile Lovinescu, fondateur du Cénacle d’Hypérion et gardien de la flamme traditionnelle durant la longue nuit stalinienne; d’Anton Dumitriu, philosophe lié au renouveau hésychaste des années quarante à Bucarest; enfin de Marcel Avramescu, juif de l’avant-garde artistique et littéraire qui se convertit plus tard, sous l’influence de l’oeuvre de Guénon, à l’Orthodoxie. Ces chapitres sont complétés par de nombreuses informations sur la relève contemporaine du courant «traditionnel» en Roumanie”.

                Pentru mai multe informații legate de conceptele circumscrise sferei studiilor tradiționale se poate accesa situl Projet René Guénon: http://elkorg-projects.blogspot.com/2005/07/vasile-lovinescu-despre-migratia.html Coloana din stânga, partea inferioară, a paginii inițiale conduce la detalierea acestora.

[5] http://fr.wikipedia.org/wiki/%C3%89tudes_Traditionnelles

[6] Vezi blogul „Franc-maçonnerie et société”, http://fmis.unblog.fr/2009/07/08/la-revue-etudes-traditionnelles/

[7] http://topub.unibuc.ro/lansarea-programului-de-studii-religioase-texte-si-traditii/

[8] Pentru că este, deocamdată, mai puțin notorie în cercurile publicului român interesat de cultură, specific că doamna „Anca Manolescu este doctor în filozofie al Universității din București. A fost cercetător la Muzeul Țăranului Român (1990 – 2002). Domenii de interes: antropologie religioasă, studiul comparat al religiilor. Este alumnă New Europe College, Institut de Studii Avansate din București. În prezent este cercetător și editor al Arhivei André Scrima de la Colegiul Noua Europă, editor și traducător din Simone Weil, André Scrima, René Guénon. A publicat articole și comunicări în volume colective și reviste științifice (în România, Franța, Italia, Liban) și în reviste de cultură (Dilema și Dilema veche, Secolul XX și Secolul XXI, România literară, 22, Idei în dialog).// De asemenea, este autoarea volumelor Locul călătorului. Simbolica spațiului în Răsăritul creștin (Paideia, București, 2002), Europa și întâlnirea religiilor. Despre pluralismul religios contemporan (Polirom, Iași, 2005), Jurnal de inactualități (Paideia, București, 2006), Nicolas de Cues ou l’autre modernité (L’Harmattan, Paris, 2010)”.

ALIANȚE CULTURALE ȘI TERORISM INTELECTUAL. O PRIVIRE ÎN PROXIMITATE. III. NEW EUROPE COLLEGE ȘI GRUPUL HAH

Să aruncăm o privire alertă asupra alianțelor dlui Liiceanu în plan cultural și civic. Cel care se impune dintru început atenției în acest sens este Andrei Pleșu, nelipsitul prieten și… concurent. De ce și concurent? Dl. Pleșu a avut, se pare, postúri publice și alianțe mai profitabile. Dintre cei doi, domnia sa a fost numit, îndată după decembrie 1989, ministru (al Culturii) în guvernul lui Petre Roman (28 dec. 1989 – 16 oct. 1991), rămânând în această funcție vreme de circa doi ani. Prietenii săi au trebuit să se mulțumească, pe moment, ba cu Ed. Politică, ba cu numiri în funcții culturale județene din subordinea ministerului menționat, devenindu-i colaboratori și subordonați ierarhic , ba numai cu șansa de a protesta în Piața Universității. Mai pe urmă, ajutat de contactele sale din timpul anilor 80 și, mai ales, de cele făcute pe când ajunsese deja ministru, dl. Pleșu a întemeiat New Europe College (1994, cu un nume menit să reflecte și formal noua hegemonie culturală anglo-saxonă, inspirat, poate și de exemplul Central European University întemeiată la Budapesta de George Soros). După cum lămurește situl oficial al instituției, „Punctul de plecare a fost New Europe Prize for Higher Education and Research, acordat profesorului Pleşu în 1993 de şase institute prestigioase de studii avansate: Center for Advanced Study in the Behavioral Sciences, Stanford, Institute for Advanced Study, Princeton, National Humanities Center, Research Triangle Park, North Carolina, Netherlands Institute for Advanced Study in the Humanities and Social Sciences (NIAS), Wassenaar, Swedish Collegium for Advanced Study in the Social Sciences (SCASSS), Uppsala şi Wissenschaftskolleg zu Berlin”. Se subînțelege că acest premiu a fost atât de generos, încât a permis nu doar întemeierea unei fundații – Fundația Noua Europă, întemeiată în 1994 -, ci și a „primului institut independent de studii avansate în domeniul disciplinelor umaniste şi sociale din România post-decembristă, … întemeiat în 1994” (informația provine din aceeași sursă). În orice caz, în mod evident dl. Pleșu a beneficiat de o consolidare a creditului și prestigiului său personal prin cauționarea eforturilor sale intelectuale de către cele șase instituții străine.

Cristian Preda își amintește, nostalgic: „Situat inițial într-un mic apartament din Piața Amzei, vizavi de biblioteca Sadoveanu, NEC m-a primit ca bursier în 1996-1997. Era perioada în care îmi scriam teza de doctorat, pe care aveam să o susțin la EHESS în ianuarie 1998. NEC a fost, de aceea, un sprijin foarte prețios.// La reuniunile săptămânale, mă întâlneam cu Ștefan Borbelyi, Ioan Ică jr., Mihai Rădulescu, Mircea Cărtărescu, Ion Manolescu, Cătălin Partenie, Valentina Sandu-Dediu, Cristina Codarcea și Felicia Dumas. (…) De-a lungul anului, au participat la reuniuni, ca seniori, Neagu Djuvara și Andrei Scrima. Rectorul colegiului era nelipsit”[1].

Probabil că astăzi NEC este cea mai de succes instituție de învățământ superior privată din România, de nivel post-licență. Acest lucru i se datorează, nemijlocit, dlui Pleșu, dar și excelenților săi colaboratori români și străini care alcătuiesc echipa sa.

Este interesant de văzut, în acest context, în ce măsură se regăsesc printre beneficiarii instituției colaboratori ai domnilor Pleșu și Liiceanu, fie pe plan filosofic (din Grupul HAH, din Societatea Română de Fenomenologie), fie pe plan civic (GDS), fie pe plan jurnalistic (Dilema/ Dilema Veche și revista 22, Idei în dialog). Nici cei afirmați în politică nu sunt indiferenți și, chiar dacă această chestiune este adiacentă în raport cu discuția de față, ea nu este lipsită de importanță.

Asemenea nume se regăsesc și, chiar dacă purtătorii lor nu formează o majoritate a bursierilor, au o pondere constantă și semnificativă. Pentru a înțelege mai bine deschiderile New Europe College ar trebui, poate, inventariate personalitățile politice sau din administrația României care au trecut prin instituție, dobândind și o cauționare/ legitimare intelectuală. Invers citind aceste realități, se cuvine subliniat interesul unui număr de persoane publice de toate vârstele pentru avantajele materiale, culturale și simbolice oferite de NEC.

Din cercul apropiaților lui Gabriel Liiceanu, anumite nume survin în programele NEC după cum urmează:

Beneficiarii de burse NEC dintre membrii propriu-ziși ai Grupului HAH sunt Cătălin Dănuț Cioabă (traducătorul cel mai asiduu al unora dintre volumele lui Heidegger apărute, deocamdată, în română, singur sau împreună cu alții; Ființă și timp, Prolegomene la istoria conceptului de timp și Metafizica lui Nietzsche; exeget al gânditorului german în Jocul cu timpul. Ontologia temporală a lui Martin Heidegger; fellow în 1999-2000) și Bogdan Mincă (traducător, împreună cu Sorin Lavric, al unor volume heideggeriene: Parmenide și Problemele fundamentale ale fenomenologiei; fellow în 2004-2005). Domnii Cătălin Cioabă și Bogdan Mincă au colaborat și la traducerea corespondenței dintre Hannah Arendt și Martin Heidegger. Volumul Scrisori 1925 – 1975 și alte documente, în ediția Ursulei Ludz (Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007), a fost tradus din germană de primul dintre ei, împreună cu doamna Catrinel Pleșu; tălmăcirea textelor în versuri de Martin Heidegger îi revine lui Bogdan Mincă, în timp ce traducerea poemelor de Hannah Arendt, scriitoarei Ioana Pârvulescu, animatoarea cenaclului de la Casa Lovinescu și deținătoare a unei rubrici în România literară. Lista numelor de tineri heideggerieni legați prin activitatea lor de NEC este însă numai parțial valabilă, căci unele dintre fazele travaliului la traducerea lui Heidegger în limba noastră au implicat un anume patronaj NEC nedisimulat și prezența unui terț, Sorin Lavric[2]. Pe aceeași listă s-ar cuveni înscris și dl. Cristian Ciocan, autorul volumului Moribundus sum: Heidegger și problema morții (București, Humanitas, 2007), în virtutea colaborării sale cu soții Miruna și Bogdan Tătaru-Cazaban, al doilea fiind unul dintre fidelii lui Andrei Pleșu, cu prezențe diverse la NEC, împreună cu care a tradus un volum de Emmanuel Lévinas, publicat la Humanitas[3]. Acestora li se alătură, oarecum dinafara listei de cinci pomenită de G. Liiceanu atunci când vorbește despre exegeții heideggerieni angajați într-un efort sistematic, încă unul: Cătălin Partenie (în 1996-1997).Cei trei (cu Sorin Lavric, patru) nu sunt însă singurii apropiați ai prietenilor Liiceanu – Pleșu. Se regăsesc și alte nume din sfera aceluiași cerc de intelectuali cu preocupări notorii de filozofie: H.-R. Patapievici (prieten al dlui Liiceanu și autor preluat și consacrat de Ed. Humanitas; fellow în 1994).

Dintre cei care l-au frecventat pe Noica, ajunși – după înființarea NEC – bursieri ai instituției rectorului Andrei Pleșu nu face parte doar Andrei Cornea (colaborator constant și neprețuit al revistei 22, în 1994-1995), ci și Sorin Vieru (membru al primului pluton păltinișean, cel antrenat de Noica însuși, fellow în 1994 și senior fellow în 1999-2000), Alexandru Dragomir (discipol heideggerian direct, congener al lui Noica, pus de acesta în legătură cu cei mai apropiați discipoli ai lui, a cărui operă este astăzi reconstituită din caiete la Ed. Humanitas, în 1998-1999) și Mihai Șora (fenomenolog original, congener cu Noica aflat în relații cordiale cu acesta, a cărui operă filosofică a fost salutar reeditată la Humanitas, senior fellow în 2002-2003).

Cele trei cercuri menționate reprezintă – în ordinea aducerii lor în prim-plan – discipolii direcți ai domnului Liiceanu prinși în programul exegetic și de traducere heideggerian (primii 3), prietenii și colegii dlui Liiceanu de la revista 22 (1 persoană) și, respectiv, colegii de pelerinaj la Păltiniș sau cei frecventați de Noica însuși (4 nume). Toate descriu în jurul dlui Liiceanu – dar și în jurul dlui Pleșu – o succesiune de cercuri de apropiați. Dintre ele, primul (să-i spunem: cercul pariului pe viitor) îi aduce pe cei doi cel mai aproape de fenomenologul german Heidegger, iar ultimul îi menține prin amintire și contact intim în proximitatea lui Constantin Noica (cercul memoriei pioase). Chiar dacă pentru Andrei Pleșu ordinea importanței acestor contacte este inversată, eventual, din punct de vedere afectiv sau printr-o dinamică de recunoaștere a prestigiului, important este că toate cele trei cercuri sunt prezente în universul instituțional pe care îl patronează, și că axa care îi are la un capăt pe Noica și la celălalt pe Heidegger nu rămâne caracteristică doar pentru angajamentele dlui Liiceanu, ci ajunge să se reflecte și în sfera de interese cărturărești a rectorului NEC.


[1] Miercuri, 22 aprilie 2009.

[2] „Dorim să aducem … mulțumirile noastre Colegiului Noua Europă, care, prin bunăvoința doamnei Mariana Hasnaș, ne-a pus la dispoziție, luni de-a rândul, o încăpere în care am putut lucra în liniște (subl. O.P.) la traducerea Problemelor fundamentale ale fenomenologiei” spun Bogdan Mincă și Sorin Lavric în „Nota traducătorilor” la Martin Heidegger, Problemele fundamentale ale fenomenologiei, București, Ed. Humanitas, 2006, p. 6. Informația indică un sprijin de durată, deloc sporadic sau întâmplător, acordat celor doi, dintre care doar unul avea statutul de bursier al NEC; mecenat cărturăresc lăudabil, subsumat, nu-i așa, unei cauze nobile.

[3] Emmanuel Lévinas, Altfel decât a fi sau dincolo de esență [Autrement qu’être ou au-delà de l’essence], traducere din franceză de Miruna Tătaru-Cazaban, Bogdan Tătaru-Cazaban și Cristian Ciocan, Humanitas, București, 2006.

 


 

„Profesorul şi discipolii” – serie de docudrame la TVR Cultural

TVR Cultural începe grila de primăvară în spaţiul rezervat documentarelor cu seria de docudrame intitulată „Profesorul şi discipolii”. Seria va fi difuzată în fiecare sâmbătă, de la ora 13.00, între 26 martie şi 30 aprilie 2011.

Realizatorul şi producătorul Radu Găină propune un discurs de televiziune în care va fi analizată întâlnirea dintre Nae Ionescu şi reprezentanţii iluştri ai generaţiei 1927, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, dar şi Jeni Acterian sau Alice Botez, model formativ în a cărei osmoză s-au diferenţiat destine spirituale importante pentru cultura românească şi cea universală.
Discipolii lui Nae Ionescu au înfruntat istoria contorsionată a veacului din urmă şi au performat excepţional în diferite domenii ale gândirii. Gândul liber, neîncorsetat în canoane, trăit în substanţa sa era esenţa acestui model paideic propus de Profesor discipolilor deschis sub semnul funcţiei epistemologice a iubirii… Personalitatea lui Nae Ionescu şi modul în care aceasta s-a afirmat a stârnit polemici şi patimi încă din epoca interbelică, iar acestea au traversat şi anii comunismului, renăscând cu putere după 1990.
Radu Găină a invitat la o dezbatere vie pe această temă diferite personalităţi ale culturii noastre din cele mai importante centre universitare: Eugen Simion, Neagu Djuvara, Virgil Ciomoş, Ioan Ică jr., Sorin Alexandrescu, Ion Dur, Mihail Neamţu, Paul Cernat, Sorin Lavric, Dan C. Mihailescu, Liviu Bordaş, Anton Adămuţ, Petru Bejan, Ştefan Afloroaie, Wilhelm Dancă, Dan Ciachir, Răzvan Codrescu, Alexandru Laszlo, Ovidiu Pecican.
Autorul acestei serii a realizat şi reconstituiri de epocă pornind de la memorialistica epocii reflectată în „Umbre şi lumini” de Maruca Cantacuzino Enescu, „Jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit” de Jeni Acterian, „Jurnal 1935-1944” şi „Jurnal II „de Mihail Sebastian. Au întruchipat personajele timpului actorii Gavril Pătru, Ana Ioana Macaria, Ilinca Goia, Carmen Ungureanu precum şi realizatori şi prezentatori din Televiziunea Română ca Irina Mohora, Marius Constantinescu, Claudiu Lucaci, Dana Vlad, Dragoş Porojnicu, Alina Ciocan, Andreas Petrescu.
Au fost realizate filmări la Brăila, oraşul în care s-au născut Nae Ionescu şi Mihail Sebastian, precum şi la Păltiniş pe dealul numit „Coasta Boacii”, amintit mereu de Emil Cioran în scrierile sale.
 
http://www.tvr.ro/articol.php?id=99687&c=99