ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. XVI: CULTUL TRADIȚIEI ȘI REFUZUL MODERNITĂȚII

Umberto Eco are dreptate: „Ur-fascismul este încă în jurul nostru, uneori în haine civile. (…) Ur-Fascismul poate încă să se întoarcă sub cele mai nevinovate înfățișări. Datoria noastră e de a-l da în vileag și de a-l arăta cu degetul indiferent sub ce formă nouă s-ar arăta, în fiecare zi, în orice parte a lumii” (p. 47). Nu trebuie să fii, exact ca în povestea de ură dintre Capuleți sau Montague spusă de Shakespeare, comunist pentru a te raporta critic și antitetic la fascism. După Ernst Nolte, apariția fascismului se cuvine înțeleasă ca o reacție la modernitate, în general și ca un răspuns la liberalism, comunism, capitalism și la burghezie. Prin urmare, antifascismul poate veni din oricare dintre direcțiile repudiate de fenomenul fascist: dinspre comunism, fără îndoială; dar și dinspre liberalism, dinspre convingerea că economia de piață reprezintă un mediu favorabil liberei dezvoltări, prin competiție, a individului și comunităților, ca și dinspre viziunea „burgheză” asupra lumii (citadină, constructivă social în spiritul liberei competiții și a afirmării nestingherite a valorilor).

În această ordine de idei, dar într-o lectură triadică de tip hegelian, Nolte socotea mișcarea Action Française teza, fascismul italian antiteza, iar nazismul sinteza. În schema lui interpretativă intrau, după cum se vede, numai expresiile așa-zicând „clasice” ale fascismelor europene, neputându-se afla nimic despre originala dezvoltare extremistă de dreapta din gândirea interbelică românească. Faptul nu împiedică însă ca precizările privind dictatura de operetă a lui Carol al II-lea, legionarismul și fascismul de expresie militară al lui Antonescu (insuficient studiat încă din punct de vedere doctrinar) să fie aprofundate și înțelese mai bine. Același cercetător german atribuia fascismului trei niveluri: unul politic, constând în opoziția la marxism, unul sociologic, materializat în refuzul valorilor burgheze, și unul metapolitic, înțeles ca rezistență la transcendență (și la spiritul modernității).

Nolte, ca și Viereck, este privit de unii dintre comentatorii săi ca înrădăcinându-se în tradiția germană a filosofiei istoriei interesate să descopere dimensiunea metapolitică a istoriei, adică să retraseze marile idei care au acționat ca forțe spirituale profunde, capabile să penetreze în toate straturile unei societăți. În orice caz, și Nolte – ca și Umberto Eco, a cărui gândire este situabilă mai degrabă către stânga spectrului ideologic și politic, deși vine din direcția opusă – este de părere, cum se vede, că ideile-forță se răspândesc cu putere în diversele straturi ale societății. Cu alte cuvinte, nu se epuizează în cadrele organizatoric bine controlate ale unei mișcări politice. Din acest punct de vedere, și din partea lui Ernst Nolte se poate socoti cu temei că vine o confirmare a ideii că fascismul rămâne prezent, în chip mai mult sau mai puțin difuz, ca tendință sau aspirație incomplet exprimată și chiar nu destul de articulată, în timpuri și societăți ce par, prin tendințele lor majoritare, destul de îndepărtate de asemenea dezvoltări.

În ce îl privește pe Umberto Eco, acesta enumeră, după cum s-a văzut deja, mai multe leit-motive, teme recurente sau motive ale gândirii fasciste a căror prezență simultană în interiorul aceluiași program nu este obligatorie, dar care, în diverse combinații și variabile, cu adaosuri sau omisiuni ce depind de contextul cultural-istoric național, se regăsesc în discursul public al diverselor societăți europene contemporane. Odată aflați în posesia acestui îndreptar tematic, nu ne mai rămâne decât să privim în jur pentru a observa unde anume se configurează tratarea temelor respective.

1. Cultul tradiției nu trebuie înțeles în maniera retrictivă – și eronată – care ar face din iubitorii dansului și cântecului popular românesc niște oameni cu porniri retrograde, chiar dacă, de pildă, Căpitanul își regiza, de la o vreme, ieșirile electorale îmbrăcat în straie rurale românești, călărind un cal alb. (La drept vorbind, tot îmbrăcat țărănește se înfățișa în diversele circumstanțe publice și Ion Mihalache, liderul PNȚ interbelic, deși partidul lui a fost perceput, cel puițin un timp, ca fiind mai degrabă de centru-stânga.) „Tradiționalismul e mai vechi decât fascismul. N-a fost tipic numai pentru gândirea contrarevoluționară catolică ulterioară Revoluției franceze, de vreme ce s-a născut în perioada elenistă târzie ca o reacție la raționalismul grec clasic” (U. Eco, op. cit., p. 39). Tradiționalismul poate trimite la vremurile unui trecut prezumat a fi fost aureolat, la „vârste de aur” din devenirea unor societăți; la illo tempore prestigios. Atunci când, din toată plaja problematică a unei întregi istorii a filosofiei, socotești – de ce? – că numai începuturile îndepărtate și, la urma urmei, destul de rudimentare (măcar la nivelul articulării discursului sau la cel al transmiterii lui către noi), sunt cheia adevăratei înțelegeri a problemelor care, nu-i așa, de atunci și până astăzi au rămas aceleași, neschimbate, te situezi, că o știi, ori ba, pe poziții tradiționaliste. Opțiunea lui Martin Heidegger pentru iscodirea presocraticilor, ca și transmiterea acestei opțiuni, ca dogmă indiscutabilă, către urmașii lui liber atașați de gândirea acestui maestru este o asemenea alegere, repertorizabilă în contul tradiționalismului.

2. Refuzul modernismului, al avansului tehnologic, al adâncirii cunoașterii experimentale și științifice – măcar pentru că ar fi, pasămite, legate exclusiv de diavolesc și că ar aduce numai ponoase, punând valorile omului în criză – este văzut ca element definitoriu pentru înclinația către o interpretare a „semnelor” lumii opusă radical acesteia. Conform aceleia, adevărurile au fost revelate, odată pentru totdeauna, în zorii omenirii, într-o „vârstă de aur” care rămâne misterioasă, dar nu mai puțin valoroasă ca reper. Adevărata cunoaștere se transmite, de la o epocă la alta, prin intermediul inițiaților, în chip tainic, și nu se adresează tuturor. Iluminismul, raționalismul, democrația, liberalismul, stânga democrată – spiritul Revoluției Franceze din 1789 -, ca și atenția mai recentă, lansată în ambianța civică și intelectuală nord-americană, față de minoritățile de orice fel (etnice, rasiale, sexuale și de gen), sunt privite ca o degradare prin modernizare, o pierdere a sensului primordial, inițial, al destinului uman.

Nici Martin Heidegger nu face notă aparte de această tendință. În paginile filosofiei sale, presocraticii – filosofii începutului – sunt înconjurați de o atenție înfiorată. Filosofia însăși „este o formă originară (Urform), cu un statut aparte, a viziunii despre lume” (Problemele fundamentale ale fenomenologiei, București, Ed. Humanitas, 2006, trad. de Bogdan Mincă și Sorin Lavric, p. 34). Accentul, aici, cade pe „formă originară” și „statut aparte”, fiindcă, altminteri, aproximările heideggeriene continuă, evoluând spre considerarea mai complexă a filosofiei. Dar aici rețin numai pretenția de prestigiu al vechimii și de excepție de la cunoașterea în regim de normalitate exprimată pe seama filosofiei. La Heidegger, „Nu tehnica este elementul periculos. Nu există o demonie a tehnicii. Există în schimb misterul esenței ei. Ca un destin al scoaterii din ascundere, esenţa tehnicii reprezintă pericolul”. Din fragmentul citat rezultă destul de clar asocierea dintre demonie și esența tehnicii, dintre aceasta din urmă și mister. Toate acestea definesc un orizont al pericolului pe care Dasein-ul bine ar face să nu îl provoace, evitându-l mai degrabă. Îndemnul la precauție în fața tehnicii este transparent, dar el nu definește orizontul cotidianului, fiind recomandat să se evite cutare sau cutare aspect al manifestării sale, ci vizează întregul orizont, esența fenomenului discutat.

În cultura română postdecembristă, adevăratul manifest al antimodernismului a venit, în mod cu totul neașteptat, din partea unui autor care apucase să se afirme, cu un anume radicalism publicistic, ca fiind un spirit liberal și iconoclast. H.-R. Patapievici a publicat însă, după Politice (1996), volumul Omul recent. O critică a modernității din perspectiva întrebării «Ce se pierde atunci când ceva se câștigă?» (2001). Deși am scris, la vremea apariției lui, despre acest volum surprinzător pentru devenirea autorului și pentru propunerile făcute culturii române actuale, discuția de față îmi va oferi prilejul de a reveni asupra programului ideologic pe care îl degajă.

Critica modernismului nu este însă doar privilegiul lui Patapievici, chiar dacă el rămâne cel mai articulat autor român actual în privința temei despre care este aici vorba.

Cărțile mele (32): ROMÂNIA INTERBELICĂ. ISTORIE ȘI ISTORIOGRAFIE

 ROMÂNIA INTERBELICĂ. ISTORIE ȘI ISTORIOGRAFIE

volum colectiv de studii istorice

coordonator: Ovidiu Pecican

Cluj-Napoca, Ed. Limes, 2010

coperta: Alexandru Pecican

 

 

CUPRINS

Prefaţă

Cătălina Mihalache, O lecţie de istorie în perioada interbelică: 1 decembrie 1918

Amalia Lumei, Masculinitate interbelică. Aproximări preliminare şi fragmentare

Lucian Nastasă, Universitarii literari” – fiinţe sentimentale

Andi Mihalache, Metaforă şi monumentalitate în proza de călătorie a lui Nicolae Iorga

Sergiu Gherghina, Mihail Chiru, Cât de departe era România interbelică de democraţie? Un exemplu de manipulare a procedurilor electorale

Mihai Chioveanu, Istoricii şi politica în România interbelică

Tudor Sălăgean, Cultură, politică şi francmasonerie în România interbelică. Istoria francmasoneriei româneşti în viziunea filologului ieşean Giorge Pascu (1936)

Mirela Ioana Lazăr, Aspecte ale fascismului românesc şi spaniol. Două portrete în oglindă: Zelea Codreanu şi Primo de Rivera

Amalia Lumei, “Năismul” lui Nae Ionescu: ortodoxism răsăritean şi seducţie occidentală

Ovidiu Pecican, Fantasme cruciate. Izvoare medievale occidentale ale legionarismului

Raluca Rus, Moshe Carmilly-Weinberger şi „drumul vieţii”

Mariano Martín Rodríguez, Istoria ficţională faţă în faţă cu absurdul istoriei: Trifoiul cu patru foi (1934), de Eugene Ionesco, în contextul său

Anca Stângaciu, Contribuţia capitalului italian în economia românească interbelică văzută din perspectiva istoriografiei române şi italiene

Ovidiu Pecican, Identitate şi strategii: istorici transilvăneni interbelici (1918 – 1945)

Gabriel Moisa, Repere privind istoriogafia bihoreană în perioada interbelică şi în anii celui de-al doilea război mondial

Andreea Mârza, Iacob Mârza, Istorie şi naţiune la Zenovie Pâclişanu (1886-1957): a treia etapă a discursului (deceniile 5-6)

Victor Neumann, Istoriografia română şi reforma curriculei universitare

CĂRŢILE MELE (19): Europa în gândirea românească interbelică

Europa în gândirea românească interbelică

antologie de Ovidiu Pecican

Iaşi, Institutul European, 2008

coperta: Amalia Lumei

Colecţia de faţă conturează o imagine pregnantă a peisajului europenist din România, distingându-se voci pro şi contra, comentarii de actualitate şi recenzii de carte, eseuri de anvergură filosofică şi reflecţii din câmpurile geopoliticii, economiei, teologiei ori culturii. Această diversitate mărturiseşte o preocupare reală şi constantă afirmată în viaţa publică românească între 1918 şi 1945 pe tema unităţii europene. Dar această stăruinţă este în egală măsură semnul unei tatonări din multiplele puncte de vedere pe care complexitatea problematicii le permitea, cu mijloace diverse – de la recenzia fugară de seară la eseul sau studiul de mare amploare -, cum este şi simptomul unei anume imprecizii. Toate vocile menţionează Europa, însă nu toate vorbesc despre aceeaşi Europă.

Published in: on 21 februarie 2010 at 10:26 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

ROMÂNIA INTERBELICĂ: ISTORIE ŞI ISTORIOGRAFIE

Volumul cu titlul de mai sus, pe care îl coordonez, însumează o serie de analize istorice datorate unor cercetători din generaţii diverse, majoritatea universitari, provenind din Cluj-Napoca, Iaşi, Alba Iulia şi Timişoara. Lor li se adaugă un expert spaniol şi doi tineri români încadraţi în programe de studiu şi didactice din Budapesta şi Leyden. Cartea este pe punctul de a fi predată unei edituri prestigioase. Titlurile din cuprins sunt cele care urmează:

Cătălina Mihalache, O lecţie de istorie în perioada interbelică: 1 decembrie 1918

Amalia Lumei, Masculinitate interbelică. Aproximări preliminare şi fragmentare

Laura Stanciu, Secolul al XVIII-lea în istoriografia română interbelică. Opţiuni – repere – perspective

Lucian Nastasă, „Universitarii literari” – fiinţe sentimentale

Andi Mihalache, Metaforă şi monumentalitate în proza de călătorie a lui Nicolae Iorga

Sergiu Gherghina, Mihail Chiru, Cât de departe era România interbelică de democraţie? Un exemplu de manipulare a procedurilor electorale

Mihai Chioveanu, Istoricii şi politica în România interbelică

Tudor Sălăgean, Cultură, politică şi francmasonerie în România interbelică. Istoria francmasoneriei româneşti în viziunea filologului ieşean Giorge Pascu (1936)

Mirela Ioana Lazăr, Aspecte ale fascismului românesc şi spaniol. Două portrete în oglindă: Zelea Codreanu şi Primo de Rivera

Amalia Lumei, “Năismul” lui Nae Ionescu: ortodoxism răsăritean şi seducţie occidentală

Ovidiu Pecican, Fantasme cruciate. Izvoare medievale occidentale ale legionarismului

Raluca Rus, Moshe Carmilly-Weinberger şi „drumul vieţii”

Mariano Martín Rodríguez, Istoria ficţională faţă în faţă cu absurdul istoriei: Trifoiul cu patru foi (1934), de Eugene Ionesco, în contextul său

Anca Stângaciu, Contribuţia capitalului italian în economia românească interbelică văzută din perspectiva istoriografiei române şi italiene

Ovidiu Pecican, Identitate şi strategii: istorici transilvăneni interbelici (1918 – 1945)

Gabriel Moisa, Repere privind istoriogafia bihoreană în perioada interbelică şi în anii celui de-al doilea război mondial

Andreea Mârza, Iacob Mârza, Istorie şi naţiune la Zenovie Pâclişanu (1886-1957): a treia etapă a discursului (deceniile 5-6)

Victor Neumann, Istoriografia română şi reforma curriculei universitare

 

Published in: on 11 februarie 2010 at 4:14 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,