Solul lui Basarab la Carol Robert

Miniatură înscrisă într-o iniţială din cuprinsul Cronicii Pictate (Chronicon Pictum; Kepes Kronika)

autor: Mark Kalti

datare: cca. 1358 – 1370

reproducere alb-negru (originalul este color)

Pavel Chihaia vorbeşte despre această miniatură după cum urmează: „O miniatură înscrisă într-o iniţială urmăreşte să ilustreze momentul în care solul lui Basarab prezintă lui Carol Robert propunerile de pace. Solul lui Basarab apare în ţinută de război, dar fără armură, care în versiunea cronicarului putea aparţine numai cavalerilor maghiari. Atunci când îl reprezintă pe rege tronând, înconjurat de curte, miniaturistul înfăţişează în dreapta regelui pe cavalerii înzăoaţi, iar de cealaltă parte pe conducătorii celorlalte neamuri (cumanii, secuii etc.) fără armură, cu caftane lungi. În scenele de bătălie aceştia sunt reprezentaţi cu arcuri, nu cu lăncii. Solul lui Basarab nu e înveşmântat cu caftan, dar nici cu armură: în realitate, el poartă o surcotă, încinsă cu o centură cavalerească, iar în mâna stângă ţine un bazinet, indiciu că venea de pe câmpul de luptă. În dreapta vedem scrisoarea pecetluită.

În schimb, regele în ţinută de campanie este înfăţişat cu o cămaşă de zale, având deasupra o cotă de arme din piele ramburată (umplută cu câlţi), protejată de două benzi verticale. Pe şolduri el apare încins cu centura cavalerească, de care atârnă o spadă „pentru două mâini” (deci regele coborâse sau urma să se urce pe cal). Suveranul poartă coroana cu fleuronii casei de Anjou. Plasat într-un plan ceva mai îndepărtat de privitor decât solul, regele îl depăşeşte cu un cap. Ţinuta maiestuoasă accentuează atitudinea lui rigidă, în vreme ce trimisul lui Basarab este înfăţişat ca privindu-l pe rege de jos în sus – o poziţie de protocol – dar în realitate cei doi se află faţă în faţă. Capul solului apare de asemenea mai mic decât al regelui, pe care îl amplifică atât coroana, cât şi pletele abundente. Miniaturistul a urmărit, în chip evident, să sublinieze deosebirea de rang şi de prestigiu a celor două personaje, avantajându-şi stăpânul.

Maria Holban observă că întregul episod legat de oferta de pace a lui Basarab nu pare a fi preluat din tradiţia orală anonimă, ci din mediul simpatizanţilor celui care apare într-o lumină deosebită în acest episod, şi anume comitele Donoch de Zvolen. (În cronică „Zolyon”.) Într-adevăr, comitele Donoch încearcă să tempereze trufia lui Carol Robert în faţa solului lui Basarab, iar în descrierea luptei care va avea loc, comitele, împreună cu fiul său Ladislav, este prezentat ca făcând „un zid de piatră” împrejurul regelui ameninţat. Maria Holban se întreabă dacă această versiune nu este legată de interesele familiei de Zvolen şi dacă întregul episod se afla cumva în cronica de la Buda (pe care a preluat-o compilatorul Mark Kalti), daca prin urmare oferta de pace a lui Basarab a existat în realitate sau este numai o improvizaţie cronicărească mult ulterioară anului 1330, ea nemaifiind menţionată în nici un alt izvor.

Prin urmare, miniatura pe care am prezentat-o este legată de naraţiunea din Chronicon Pictum, dar episodul pe care ea îl ilustrează este pus sub semnul întrebării, deşi este posibil ca el să fi avut într-adevăr loc” („1. Trei miniaturi din Chronicon Pictum”, în Tradiţii răsăritene şi influenţe occidentale în Ţara Românească, Ed. Sfintei Arhiepiscopii a Bucureştilor, 1993,  p. 9-11).

Impresionanta descriere a miniaturii de către Pavel Chihaia impune. Şi totuşi: să fie oare solul lui Basarab în ţinută de război? Din comentariul isoricului aşa rezultă. Dacă el este asimilat cu „celelalte neamuri”, atunci caftanul – straiul lung – pe care îl poartă, şi care îi coboară până la glezne, poate fi socotit astfel, o ţinută de campanie militară. Desigur, coincidenţa vestimentară din ilustraţia invocată cu popoarele aliate în mod tradiţional Ungariei secolului al XIV-lea sugerează că, din punctul de vedere al lui Mark Kalti, Basarab şi oamenii săi erau una dintre aceste populaţii aflate în sfera puterii politice a Ungariei, dar care nu se confunda cu masa supuşilor socotiţi a fi maghiarii înşişi. Faptul aminteşte de teza identităţii cumane a lui Basarab (enunţată de Nicolae Iorga şi argumentată amplu, mai recent, de Neagu Djuvara). Însă el poate arăta că, în reprezentarea ilustratorului cronicii maghiare, boierimea Valahiei avea veşminte similare cu ale cumanilor, secuilor etc. Se observă acest lucru contemplând atât straiul stacojiu în care este reprezentat Ladislau al IV-lea Cumanul (1272 – 1290), cât şi sfetnicii care ocupă stânga regelui (dreapta privitorului) în imaginea de pe frontispiciul paginii care reprezintă anturajul regal al suveranului Ungariei.

Important de observat este însă că, în reprezentarea lui Svatopluk – vezi detaliul alăturat -, unde respectivul se închină în faţa regelui, ţinându-şi calul de dârlogi şi recunoscându-se vasal, acesta apare în acelaşi tip de caftan, dar pe cap poartă o cuşmă. Acoperământul capului său – nescos în faţa regelui, privilegiu al marilor aristocraţi – aduce a cuşmă şi trimite la reprezentările românilor din cele două scene de luptă care evocă episoadele dramaticelor confruntări din septembrie 1330, din Ţara Românească.

Revenind la solul lui Basarab, ceea ce ţine el în mâna stângă, în timp ce dreapta întinde către suveranul maghiar o scrisoare – amănunt demn de atenţie: tratativele nu sunt lăsate integral pe seama trimisului, Basarab preferă să se adreseze în scris suzeranului său angevin, persuadându-l, probabil, după tipicul vremii, într-o epistolă care trebuia să conţină propunerile consemnate de cronică (plata tributului etc.) -, este, … un coif, o chivără.

Rezultă de aici că solul venea – ca şi regele, a cărui spadă nu lasă îndoieli – de pe câmpul de luptă, ambasada survenind în plină campanie. Este, probabil, un moment din prima aprte a descinderii lui Carol Robert în Valahia, când încă totul părea încununat de succes, încurajându-l pe rege în atitudinea lui trufaşă faţă de inamic.

Îmbrăcămintea solului, ca şi casca pe care o ţine în mână, par să fie ale unui aristocrat valah, cum era şi firesc. Contrastul între modul în care este el îmbrăcat şi costumaţia luptătorilor români din munţi, aşa cum o înfăţişează pe aceasta din urmă episodul atacului în defileu surprins de două imagini diferite ale Cronicii pictate, este vizibil. Lipseşte ţundra sau şuba, lipseşte şi cuşma acelora.

Cine putea fi solul? Dacă nu un boier din proximitatea lui Basarab, poate că era chiar prinţul Nicolae Alexandru, fiul celui pe cale să devină domnitor de sine stătător. El pare tânăr, nu are barbă, iar părul lui, despărţit pe la mijloc, cade de o parte şi de cealaltă a feţei.

Este de presupus în mod rezonabil că Mark Kalti, elaborându-şi reprezentările cu o atenţie pentru detaliile de modă vestimentară şi de fizionomie – vizibile mai ales în galeria regilor Ungariei realizată de el în forma miniaturilor incluse în iniţiale -, s-a putut inspira din relatări ale unor participanţi la evenimente care erau încă în viaţă. Finalizându-şi lucrarea, atâta câtă este, prin 1370, el se situa într-un moment istoric separat de numai patru decenii de atacul asupra lui Basarab. Merită deci privit cu toată atenţia modul în care Kalti îmbogăţeşte informaţia istorică din text, deşi aparent el nu face decât să o ilustreze şi să o comenteze pe aceasta.

Să mai adaug câteva detalii interesante, ce nu merită trecute cu vederea: întâi de toate, contemplarea locului pe care îl ocupă în succesiunea imaginilor cronicii înfăţişarea întrevederii dintre Carol Robert şi solul valah. Amplasarea miniaturii cu ambasada este între cele două reprezentări ale bătăliei nimicitoare din munţi (de la N. Iorga încoace îi spunem „Posada”, deşi niciun rând din cronică şi nici un document de epocă nu o numeşte astfel!). Aceasta înseamnă că solia a survenit după ce o primă confruntare cu pierderi pentru maghiari a făcut-o posibilă, netezind întrucâtva terenul diplomaţiei şi făcând posibil, fie şi în principiu, dialogul.

Felul în care apar protagoniştii întâlnirii nu lasă dubii asupra faptului. Locul – generic reprezentat de Mark Kalti – este unul improvizat, o stâncă în regiunea alpină. Întâlnirea survine într-o clipă de răgaz dintr-o succesiune de încleştări, căci regele poartă spada şi este echipat de război, iar solul tocmai şi-a dat jos, în semn de respect faţă de suveranul maghiar, coiful, pe care îndată după întâlnire urmează să îl pună înapoi pe cap, participând din nou la campanie.

Totodată, s-a considerat în mod greşit că imaginile din campania lui Carol Robert în Valahia, surprinzând zdrobirea cavalerilor maghiari înzăuaţi în defileu, ar privi aceeaşi confruntare. Chiar dacă ilustrează acelaşi tip de atac prin surprindere şi ambuscadă, una este anterioară soliei, iar cea de a doua (cea din cadrul căreia capetele cailor se iţesc înafară) reprezintă eşecul soliei, ca şi al proiectului regal de înlocuire a lui Basarab, marcând un alt moment din succesiunea campaniei din toamna lui 1330.

Presupunând că lucrurile stau într-adevăr astfel, înseamnă că au existat mai multe solii, nu doar una singură. Regele însuşi a beneficiat de slujba asiduă a propriilor diplomaţi, după cum rezultă din documentul eliberat de el în 11 noiembrie 1336 pe seama vicecancelarului transilvănean Thatamer şi a fratelui acestuia Bako: „Când noi împreună cu întreaga putere a armatei noastre am cercetat Ţara Românească, acesta [Bako], din porunca măritului bărbat Toma, voievodul Transilvaniei, stăpânul său, s-a grăbit în urma noastră şi a stăpânului său cu puţini oameni, în nişte solii şi treburi tainice [subl. O.P.], apărându-se de duşmani şi de primejdia morţii prin iscusinţa sa isteaţă şi mântuindu-se printr-un noroc şi o întâmplare vrednică de mirare, ne-a ajuns chiar sub cetatea Argeş, unde ne-am minunat, împreună cu toată oastea, de venirea sa neaşteptată.”

Succesul lui Thatamer s-ar putea să se fi dovedit posibil nu doar datorită iscusinţei şi curajului acestuia, ci şi rudelor şi prietenilor săi din Valahia. Atrage atenţia însuşi numele celui răsplătit, căci Thatamer aminteşte de Tochomer(us), numele tatălui lui Basarab. Există, de altfel, şi o formă românească a acestui nume, Tatomir, ceea ce nu poate fi doar o simplă coincidenţă onomastică.

 

Pentru originile turcice ale lui Thocomerius a se vedea studiul lui Denis CĂPRĂROIU  http://arpv.files.wordpress.com/2011/11/asupra-inceputurilor-orasului-campulung-final1.pdf