ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. VIII: FILOZOFIE ȘI… SCIENCE FICTION

Suspiciunile de „contaminare” – fie și diafană – cu extremismul de dreapta nu sunt însă singura obiecție pe care o aduc interesului prea marcat față de filosofia lui Martin Heidegger. Cred, de asemenea, că tipul de imaginar pe care îl pune filosoful în joc pentru a-și construi tezele și viziunea are mai multe în comun cu literatura science fiction și cu religiozitatea de tip New Age decât cu discursul filosofic clasic, recunoscut ca atare.

Să presupunem că există (sau pot exista, cu deplină îndreptățire) filosofii care se dezinteresează de om și problemele existenței lui, de modul lui de a fi și de a cunoaște, de realitatea terestră și de cea cosmică, de valorizarea acestora, de tot ceea ce reprezintă lumea, postulând dragostea de o înțelepciune care nu are nimic cu vreunul dintre toate expresiile ființării trecute aici în revistă. Nu ar fi vorba nici măcar de înțelepciunea transcendentă, dumnezeiască fiindcă, în conformitate cu Biblia, omul a fost făcut de bunul Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa; cu alte cuvinte, într-un fel sau altul, și acest tip de înțelepciune ar cădea tot sub incidența raportării la om și uman.

Aspirația către o astfel de iubire de înțelepciune a devenit descifrabilă și într-una dintre ultimele scrieri publicate de Constantin Noica. Într-un text care trebuia să inaugureze o nouă carte, apărut în revista clujeană Steaua, dar care a rămas fără continuare, datorită decesului gânditorului, Noica încerca să imagineze o schiță filosofică pentru cei din cosmos, observând, printre altele, că omul stă sub puterea unor mari dihănii invizibile, care îl modelează. Încă în tinerețe, pe când scria De caelo (1937), el inclusese cosmosul printre puterile anonime care tiranizează orbește conștiința individuală. Iată cum, o mai veche deprindere de a vedea cu ochii minții dihăniile din invizibil – prezumate, nu sesizate ca atare – îl purta pe gânditorul de la Păltiniș, chiar în pragul marii plecări, cu un pas mai departe de ținta obișnuită a meditației lui, anume omul.

Pentru a merge mai departe, dincolo de silueta principalului actor al Istoriei, direcția lui Noica părea să fie cosmosul; nu cel al vechilor greci, oricât de tentante sunt întoarcerile la acesta; Cosmosul lui Gagarin și a Laikăi, a lui Apollo 11 și al navetei Discovery. Nu era întâmplător că Noica își situa interesul târziu înafara filosofiei propriu-zise și a teologiei, amplasându-și scenografic discursul într-un orizont familiar literaturii science fiction și apelând, într-o convenție mai marcat beletristică decât de obicei, la recuzită împrumutată anticipației. O făcea pentru că exista deja o literatură S.F. care, fie că Noica o frecventa sau nu, făcuse pasul deja către filozofie. Nu mă refer la 1984 de Orwell sau la Brava lume nouă de Aldous Huxley, contra-utopii sociale și politice antitotalitare, ci vorbesc despre Abbot cu Flatland sau la Hesse cu Jocul cu mărgelele de sticlă, unde pariul e mai mult filosofic decât narativ-aventuros. Acest tip de S.F. nu era deloc nou. Îl inaugurase chiar un filosof, Lucian din Samosata, iar continuări ilustre dăduse, în sec. al XVII-lea, Cyrano de Bergerac și în sec. al XVIII-lea Jonathan Swift, călătorind pe insule zburătoare și aiurite, odată cu eroul lui, Lemuel Gulliver.

La drept vorbind, cele care narează, în destule cazuri, în termeni artistici, navigații stelare ce vin în contact cu entități – e drept, vizibile – de natură extraterestră (de pildă în Odiseea navei Space Beagle), sunt romanele S.F. ale lui A.E. Van Vogt. Eroul prozatorului, nexialistul Elliott Grosvenor, este expert într-o „știință și gândire integrată” ce vizează cunoașterea Întregului, a… Ființei; s-ar zice că modelul lui este… Heidegger însuși, datorită acestei practici a nexialisticii, în timp ce entitățile extratereste – precum Corl, pisica bipedă dotată cu ventuze – sunt cele care aduc incertitudinea, teroarea, anihilarea pe nava Space Beagle, fiind, metaforic vorbind, o posibilă încarnare a fricii pe care Nimicul o trimite către Dasein. Și, ca pentru a dovedi că S.F.-ul este mai aproape de realitate decât s-ar crede, noțiunea de nexialism imaginată de Van Vogt a ajuns să fie cea care fundamentează un adevărat institut de profil; în Boulder, Colorado.

Vezi:

http://www.nexial.org/ION/

Evident, A.E. Van Vogt nu se va fi gândit nicio clipă ca în romanul lui gustat de tinerii de orice vârstă să parodieze în manieră S.F. anumite teme heideggeriene. Dar de ce nu ne-am gândi noi la asta? Oricum rămâne frapantă intuiția lui Noica – se știe cât de sensibil la imaginea artistică, la metaforă, la artisticitatea limbii – de a-și plasa filosofia, la finalul vieții, în ambianță cosmică, producând, simbolic, o mediere între imaginarul filosofic al lui Heidegger și cel literar-beletristic al lui Van Vogt.

Această comunitate de viziuni, vecinătatea evocată între Heidegger, Noica și… Van Vogt nu rămâne una izolată. Tocmai prin 1986, când Noica publica textul la care mă refer, se stingea un controversat guru occidental, autor S.F. el însuși, care a inventat o abordare științifică axată pe autovindecare, dianetica, transformată ulterior – prin salt calitativ – într-o religie sui generis, intitulată scientologie. La baza acesteia, întemeietorul L. Ron Hubbard a pus thetan-ul, spunând că acesta este „adevărata identitate a persoanei, un sâmbure bun în mod intrinsec, omniscient, non-material, capabil de creativitate nelimitată” („The thetan is the true identity of a person – an intrinsically good, omniscient, non-material core capable of unlimited creativity”, după formularea lui Jacob Neussner din World Religions in America). Thetanul ar fi expresia individualizată a izvorului cosmic, alias forța vitală, numită astfel datorită literei grecești theta (θ), ceva întrucâtva similar cu prana universală din credințele tradiționale ale Indiei.

Oricât ar părea de paradoxal, în asemenea alăturări pare să stea, prin destule trăsături ale sale, filosofia lui Martin Heidegger. Așezarea în centrul ei a Dasein-ului, un alter ego filosofic al omului, care rămâne însă altceva decât omul însuși, atrage atenția asupra thetanului scientologilor, permițând decriptarea faptului că la baza punerii în pagină a acestui fel de căutări stă același tip de imaginar filosofic și vizionar. Înlocuirea subiectului om și chiar a referentului contextual al acestuia, cu gândul de a paria pe centralitatea explorării existenței (Sein, Seiende etc.), are la bază aceeași atitudine ca și a autorilor – diverși ca preocupări și abordări – menționați mai înainte.

 

IX: ANDREI CODRESCU, AVANGARDA ȘI POSTUMANUL

Perspectiva postumană nu caracterizează doar filosofia. În cea mai recentă carte publicată de Andrei Codrescu, Ghidul Dada pentru postumani (în original: The Posthuman Dada Guide. Tzara and Lenin Play Chess), ea ocupă de-a dreptul locul central.

Cartea are ca obiectiv, după cum socotește primul ei comentator din România, abordarea avangardei dintr-o perspectivă postumană („Scopul ghidului este, ne informează Codrescu, de «a-i instrui pe postumani cum să ducă o viaţă dada».” M. Mihăieș, „Când dadaiștii joacă șah”, I, în România literară, nr. 5, 2011). Se remarcă, astfel, „O perspectivă postumană prin excelenţă: „cei care se consideră «umani» vor pretinde că au un «suflet» şi o «istorie» de neşters, în timp ce postumanii vor susţine că sunt parte din tot ce există şi că orice lucru are un lucru al său, inclusiv reţeaua pe care o pun actualmente în trepidaţii cu tropăitul lor indignat. Este o ceartă fără rost, iar dacă cineva se simte inconfortabil când este numit «postuman», vă rog să vă numiţi cum vreţi.”

Se dă chiar o definiție a postumanului: „o fiinţă postumană este o fiinţă umană care a pus natura (inclusiv propria-i natură) între paranteze. Sau care s-a convins singură că tot ce este nonuman este uman, deci uman = natură. Pe vremuri, asta se numea «antropomorfism», dar în vremurile de-acum se numeşte «o interfaţă prietenoasă pentru utilizator.»” Din această perspectivă, „Dada este instrumentul de înlăturat paranteze şi de scos lumea dintre ghilimele, cu forcepsul imaginaţiei”. O cale directă de a atinge subiectul: mişcarea dadaistă n-a fost altceva decât o formă sălbatică de a anula realitatea şi de-a substitui-o cu un tip special de imaginaţie” (M. Mihăieș, „Când dadaiștii joacă șah”, II, în România literară, nr. 7, 2011).

Iată că, pornind de pe liniamentele unei cercetări-reconstituiri istorico-literare, autorul american de origine română pare să creeze efectul de distanțare – nu doar istorică, ci și… cosmică – față de un fenomen cultural contemporan, de care ne despart, deocamdată, mai puțin de o sută de ani. Resortul din care pornește o asemenea nevoie este comun cu al ultimului Noica, mărind la maximum efectul de creare a perspectivei istorice cu mijloacele ipotezei – filosofice – a postumanului. Se prea poate ca Mircea Mihăieș să fi distribuit accentele, în cronica lui de întâmpinare, altfel decât o face autorul însuși în carte (indicii în acest sens survin în nr. 10 al României literare, unde se publică o scrisoare de distanțare a autorului față de lectura mihăieșiană). Cu atât mai mult însă este grăitor că volumul lui Codrescu permite o asemenea lectură, mai ales că este vorba despre un critic avizat. Or, ceea ce vede Mihăieș în carte, în primul rând, este abordarea postumană a unui fenomen cultural de rezonanță mondială (avangarda literară) și conexiunea dintre acesta și revoluția politică.

Este exact ceea ce acuz, la rândul meu, în cazul imaginarului – situat în aceeași constelație – al lui Martin Heidegger, de care, oricât de departe ar părea situat, nici demersul scientologic al lui L. Ron Hubbard nu se înstrăina.

Mihăieș observă și că ghidul lui Codrescu este „…un tratat despre felul cum avangarda artistică — chiar în absenţa unor valori estetice, fie şi de nivel onorabil — se dovedeşte adeseori a fi braţul înarmat al avangardei revoluţionare” (M. Mihăieș, „Când dadaiștii joacă șah”, III, în România literară, nr. 9, 2011), atrăgând atenția asupra potențialului detonator pe care avangardele îl pot activa în istoria trăită. Nu este, de altfel, o noutate că, în vreme ce unii avangardiști au găsit oportun să se asocieze „revoluțiilor” de extremă dreaptă – cazul lui Marinetti în relație cu fascismul italian -, alții și-au descoperit afinitățile cu extrema stângă (Maiakovski, desigur, dar și destui membri ai avangardei literare românești, Geo Bogza, Gelu Naum ș.a.). Exact în acest sens observ, la rândul meu, că „activarea” în limba română a filosofiei heideggeriene nu rămâne o opțiune inocentă și lipsită de consecințe pe piața ideilor (inclusiv politice) de la noi.

Reclame

Un artefact medieval încă misterios: Paftaua de la Argeş

În cercetările istoricilor internetul se poate dovedi un aliat pe cât de subestimat, pe atât de preţios. Mediu accesibil, care democratizează cunoaşterea, el îi oferă exploratorului specializat în medievistică, în istoria artei şi a imaginarului atât materialul necesar unei bune exersări a comparatismului, cât şi mediul de găzduire generos, multifaţetat, color, cu posibilităţi de mărire şi micşorare a materialului faptic, cu scurtături între locaţii şi motoare de căutare ce facilitează incredibil de mult obţinerea unor rezultate valoroase.

Astfel de gânduri mi-a trezit, odată în plus, chestiunea paftalei de la Argeş, artefact din secolul al XIV-lea descoperit într-un mormânt princiar din necropola argeşeană care a fost atribuit mai multor personaje istorice, fără a se putea, deocamdată, decide definitiv dacă i-a aparţinut lui Basarab I, lui Radu I (1377 – 1383) sau lui Vlaicu – Vladislav Vodă.

Surprinzător în vestimentaţia lui aleasă, de factură occidentală, enigmaticul stăpânitor valah a stârnit legitime discuţii. Dar piesele cu adevărat uimitoare pe care descoperirea le-a adus în prim-plan au fost cele două inele cu inscripţii latineşti care dovedesc că bărbatul care le purta era un evlavios romano-catolic şi paftaua centurii sale.

Iată descrierea standard a paftalei, aşa cum a formulat-o Virginia Diaconescu: „Închizătoare de centură concepută ca un complex de arhitectură gotică, respectiv o poartă a unei cetăţi care se deschide în zidul unei incinte. Piesa se compune din trei părţi turnate şi articulate prin charniere. Primele două le reprezintă turnurile laterale de formă hexagonală care au câte două metereze pe fiecare latură. Prinderea paftalei de centură se realiza prin intermediul unor plăci tăiate în acoladă şi fiecare prevăzute cu două nituri. Partea centrală este reprezentată de turnul porţii, clădirile cu balconaşe, vrejul de sub punte şi portalul sub care a fost fixată pe un fond de email albastru o lebădă cu cap de femeie. Turnurile laterale şi turnul poartă sunt reprezentate pe acelaşi plan plan, ultimul având faţada decorată cu două registruri de arcaturi şi de crenelurile drumului de strajă. Terasa turnului-donjon este supraînălţată cu un portic cu deschideri în potcoavă, al cărui acoperiş în patru pante are coama decorată cu fleuroni. Partea centrală este redată printr-un portal prevăzut cu arhivoltă ce are extradosul în acoladă decorat în croşete şi fleuroni. Intradosul este alcătuit printr-un decor trilobat. Sub portal se află un ornament vegetal realizat din vrejuri volute şi motivul florii de crin. În interiorul portalului într-o zonă cu email închis se află o lebădă cu cap de femeie turnată în argint. Flancând turnul-poartă şi redate în perspectivă apar câte două clădiri cu etaj la care au fost sugerate elemente de arhitectură. Pe două trunchiuri de piramidă inversate, susţinute de câte o coloană au fost reprezentate două personaje, un cavaler şi o domniţă redate din profil.”

Tema reprezentării elegante, miniaturale şi delicate, făcută cu măiestrie de meşteşugar gotic şi gust occidental, pare să fie, după cum s-a observat deja, una erotică. Perechea cavalerului şi a domniţei, personaje separate prin locaţie, ar lăsa, poate, loc ambiguităţii dacă la mijlocul drumului dintre ei nu s-ar afla, pe fondul albastru emailat, o făptură desprinsă din bestiarele medievale curente: o lebădă cu cap antropomorf, feminin. Ea reprezintă, după toate semnele, sentimentul gingaş şi nobil al iubirii pure. Să fi fost vorba de pasiunea carnală, personajele Cavalerului şi al Domniţei nu s-ar fi aflat la distanţă unul de celălalt. Şi tot aşa, dacă nu era vorba despre două personaje desprinse dintr-un anturaj aristocratic, ele nu ar fi fost plasate la înălţimi echivalente, în ambianţa unor edificii apărate de metereze, ci s-ar fi mişcat într-o altă scenografie.

Nimic nou până aici, faţă de discuţia purtată de mai mulţi istorici, în decursul vremurilor care au trecut de la descoperirea făcută de arheologul Virgil Drăghicescu în 1920. Noutatea o aduce internetul, unde am descoperit postată o pafta ce prezintă anumite similitudini cu aceea de la Argeş, prezervată în mormântul nr. 10 (după numerotarea tehnică a arheologului).

Şi în această piesă de certă provenienţă occidentală, ca şi în cazul paftalei de la Argeş, elementele de arhitectură – nişte turnuri – încadrează nişte prezenţe umane. Personajele sunt tot trei, dar de astă dată este vorba despre alte prezenţe: o Regină, un Suveran (Rege sau Împărat) în centru şi un Ierarh ecleziastic sau un Înalt Demnitar, fiecare în mână cu câte un sceptru sau însemn al puterii.

Toată această construcţie şi reprezentare este suprapusă, de fapt, peste un blazon dezvoltat într-un chip baroc avant la lettre, în centrul căruia se află scutul împărţit în două pe verticală. În stânga privirii câmpul auriu este întrerupt ritmic de benzi roşii orizontale, în timp ce în dreapta privirii câmpul conţine crini (însemnul Casei de Anjou). La baza stemei se distinge un castel cu turnuri crenelate, deasupra celor două iţindu-se , de la brâu în sus, siluetele unei Domniţe şi a unui Cavaler sau a doi războinici. Stema este înconjurată, de jur împrejur, de o inscripţie gotică, iar tenanţii sunt doi grifoni rampanţi. Există şi alte elemente arhitectonice, precum cele două ferestre situate în zona superioară a scutului, de o parte şi de alta, după cum şi direct deasupra scutului – dar dedesubtul edificiului complex, suprapus, populat de cele trei siluete evocate mai sus – se desluşeşte o structură arhitectonică miniaturală sugerând o biserică sau o cetate (greu de precizat după singura fotografie depistată).

Piesa occidentală menţionată provine din tezaurul catedralei din Aachen. Ea este o broşă având în centru stema casei de Anjou şi este datată între 1350 şi 1400, adică în vremea lui Ludovic de Anjou şi a reginei Elisabeta (după cum se notează: „Cloak clasp from the Aachen treasure.  Die Parler und der schöne Stil 1350-1400”). Sursa din care a fost reprodusă este cartea coordonată de Anton Legner, Europäische Kunst unter den Luxemburgern, apărută la Köln, în 1980 (figura 44). Imaginea se găseşte pe situl http://mek.oszk.hu/01900/01949/html/index7.html

Există însă elemente ajutătoare în datarea şi localizarea mai riguroasă şi mai sigură a celor două artefacte: cel de la Argeş şi cel de la Aachen. Unul dintre acestea este arcul de piatră reprezentând un prezumtiv portret al reginei maghiare Elizabeta, datat în ultima treime a secolului al XIV-lea, imagine reprodusă din Ezer év mestermûvei (Ed. Corvina, Budapesta, 1987, fotografia 68), dar provenind din muzeul castelului de la  Diósgyõr (fotografie: György Makky). În mod evident, coafura figurii feminine astfel reprezentată aduce cu cea a femeii-lebădă de pe paftaua de la Argeş. Acest lucru se distinge şi mai bine în miniatura lui Mark Kalty din Cronica pictată, unde regina este înfăţişată alături de copiii ei. Dacă în prima ei portretizare, cea în piatră, părul adunat în ambele părţi ale feţei i se adună într-o coadă ce şerpuieşte dintr-o parte într-alta, cea de a doua o arată cu părul împărţit în două cozi aduse de o parte şi de alta, peste piept. Tocmai miniatura o arată mai aproape de chipul femeii-lebădă.  

Atrage atenţia şi problema identificării blazonului care ocupă poziţia centrală în compoziţia broşei de la Aachen. După cum o demonstrează blazonul angevin din Hungarian Anjou, 1337-1374, reprodus în Pannonia Regia. Mûvészet a Dunántúlon 1000-1541. Kiállításkatalógus ( Szerkesztette: Mikó Árpád – Takács Imre. Magyar Nemzeti Galéria, Budapest, 1994, p 262), sculptură în piatră de la castelul episcopal din Gyõr, este vorba despre stema casei de Anjou aşa cum se regăseşte în Ungaria epocii. În această reprezentare, însemnele heraldice ale dinastiei de Anjou sunt reprezentate pe un scut străjuit de o chivără încoronată. Formula respectivă de reprezentare, dispunerea şi orientarea elementelor acesteia aminteşte de nasturii descoperiţi în necropola domnească de la Rădăuţi de A. Bătrâna.

O altă mărturie similară, la fel de valoroasă, se dovedeşte a fi blazonul de pe cahla de sobă cu însemnele casei de Anjou, datată – cam vag – în sec. al XIV-lea, din Muzeul de Istorie din Budapesta, prezentă în Budapest History Museum (Fõszerkesztõ: Buzinkay Géza, Corvina, Budapest, 1995, p 52, fotografie: Ágnes Bakos – Bence Tihanyi).

De astă dată, cahla surprinde până la identitate, cu mare precizie, elementele blazonului de pe broşa de la Aachen, chiar dacă nu dă notă despre culorile de pe scut (ştiute însă din alte surse de referinţă).

DOREL GĂINĂ şi zmeiele lui Buddha

Suspectez că Ştefan Dorel Găină Gerendi nu doarme nici ziua, nici noaptea. Ochiul lui filtrează lumini şi obscuritate acolo unde eu văd parabole şi întâmplări. În vreme ce mie mi se pare că se întâmplă ceva – ori că nu se petrece nimic –, Dorel observă simboluri şi arhetipuri. Or, se ştie: simbolurile şi arhetipurile sunt eterne, doar realităţile care le exprimă ne apar mereu altele, într-o dinamică de care oprirea în loc a timpului ne-ar scuti. Eu cred însă că, printr-un efect special de care sacrul e, în general, plin, el ar vedea şi atunci curgerea luminii, presărarea ei printre forme şi contururi, în scorburi de univers ori pe suprafeţele bombate ale unui proiect de realitate. Fie şi aşa: ochiul care identifică plastica de jur împrejur, folosind ca prelungire a mâinii ce îl slujeşte nu o pensulă, ci camera de luat vederi, e atât de înfometat de splendorile efemere ale eternului răsfrânt până şi în cele mai umile detalii, încât îmi lasă mie, integral, plăcerea de a survola zmeiele copilăriei, de a reface în stilul ruralităţii ancestrale dilema animalului de casă al lui Buridan şi de a pândi pe un lac din vecinătate noua transfigurare florală a lui Buddha.

Cărţile mele (12): Troia, Veneţia, Roma (ed. II, vol. 1; 2007)

Troia, Veneţia, Roma. Studii de istoria culturii şi civilizaţiei medievale

de Ovidiu Pecican

Bucureşti, EuroPress Group, 2007

coperta: Alexandru Pecican

 

 

 CUPRINS

1. Introducere …

 

I. LITERATURĂ ŞI ÎNCEPUTURI

2. Există o literatură română medievală? …

3. P. P. Panaitescu şi începuturile istoriografiei în Ţara Românească

4. Pavel Chihaia şi primele scrieri istorice româneşti …

5. Scrieri istorice medievale din mediile româneşti ardelene …

6. Literatura română din secolele al XIII-lea – al XIV-lea …

7. Recursul la mitologia păgână în istoriografia slavonă de la nordul Dunării (secolele al XIII-lea – al XIV-lea)

 

II. ÎNAINTE DE ÎNTEMEIERE

8. Începuturile organizării vieţii româneşti în Oltenia în lumina unei vechi teze a istoriografiei române (sec. al XII-lea – al XIII-lea)

9. Vlahia şi vlahii la Robert de Clari

10. Conflictul dintre Ioniţă Caloian şi Emeric al Ungariei (1202 – 1204)

11. Episodul soliei cruciate la Ioniţă Caloianul în opera lui Gh. I. Brătianu …

12. Cunoaşterea trecutului la curtea din Trnovo (1205 – 1207)

13. Roman – un erou eponim al românilor …

14. Epopeea românească medievală: Cântecul de gesta al lui Roman şi Vlahata

15. Argumente pentru existenţa Cântecului de gesta despre Roman şi Vlahata

16.  “Cneazul Neimat” în Gesta lui Roman şi Vlahata. O ipoteză

17. Scrisoarea latinilor în Gesta lui Roman şi Vlahata. Evenimentele balcanice dintre 1235 – 1239

 

III. MOŞTENITORII BIZANŢULUI

18. Pe urmele confruntării dintre Basarab I şi Carol Robert: Legenda descălecatului pravoslavnicilor creştini (1320 – 1330) …

19. Legenda descălecatului pravoslavnicilor creştini şi atmosfera ideologică ce a generat-o …

20. Lumea sud-carpatină a ioaniţilor

21. Originile cărturăreşti ale naraţiunii despre Negru Vodă

22. Negru Vodă şi realitatea lui istorică

23. Comiţii lui Vlaicu Vodă

 

IV. ÎN BANATUL ŞI BIHORUL ROMÂNESC

24. Nobilimea de origine română din Ungaria medievală (sec. al X-lea – al XIII-lea)

25. Cnezii bănăţeni la originea nobilimii medievale

26. Frământările social-politice din Ungaria secolelor al XII-lea – al XIII-lea şi ecourile lor în texte româno-slave

27. Lupta lui Ladislau cu tătarii – o legendă eroică maghiară printre români (ante 1343 – 1365)

28. Împrejurările circulaţiei legendei despre Lupta lui Ladislau cu tătarii (1343 – 1365)

 

V. COMPROMISURI RELIGIOASE

29. Despre triumful ortodoxiei asupra catolicismului: Legenda lui Ladislau şi Sava ….

30. O neînţelegere istoriografică? Măsurile anticriză ale lui Ludovic de Anjou în Transilvania şi Banat (1366) …

31. Legenda despre lupta dintre Vladislav/ Ladislau şi Ştefan în Banat. Context istoric şi straturi culturale (1243 – 1370)

32. Identităţi şi porecle în Banat la 1370. Baterea primelor monede pentru Ţara Românească

33. Nicodim de la Tismana, Sigismund de Luxemburg şi Legenda bănăţeană despre Ladislau şi Sava

 

VI. LA ÎNTÂLNIREA CATOLICISMULUI CU ORTODOXIA

34. Istorici la Oradea în secolele al XIII-lea – al XIV-lea: ambianţă ideatică şi raporturi româno-maghiare

35. Istoriografie, context documentar şi istorie în Transilvania la mijlocul secolului al XIV-lea

36. O pledoarie pentru unitate creştină în faţa avansului otoman: Hronicul bulgăresc

 

VII. UN MARAMUREŞ CAVALERESC  

 37. Literatura “cavalerească” în Maramureşul românesc (secolul al XIV-lea) …

38. Lecturile nobililor maramureşeni (sec. al XIV-lea – al XV-lea)  

39. Legenda originii maramureşenilor – un program al luptei românilor din Maramureş pentru păstrarea autonomiilor (circa 1343 – 1362),

40. Ianuarie – februarie 1360: tulburări în Moldova

41. Regina Elisabeta a Ungariei şi românii din Bereg (1361 – 1364)

 

VIII. UN IZVOR ISTORIC MAGHIAR PIERDUT

42. La izvoarele unui mit istoriografic: Georgios Pachymeres şi migraţia românilor la nordul Dunării

43. Legende medievale defavorabile despre originea românilor

44. Letopiseţul Unguresc: catolicismul magnaţilor maghiari în alertă antiromânească

45. Dragoş de Giuleşti şi Balc, fiul lui Sas. Între Maramureş şi Moldova …

46. Cine a scris Letopiseţul unguresc? Ideologi ai îngrădirii autonomiilor româneşti în vremea lui Ludovic de Anjou

Anexe

CĂRŢILE MELE (10): Sânge şi trandafiri

Sânge şi trandafiri. Cultura ero(t)ică în epoca ştefaniană

studii istorice de Ovidiu Pecican

Chişinău, Ed. Cartier, 2004

 

CUPRINS

Epoca ştefaniană (1457–1504)

            Ştefan cel Mare – marginalii la un portret

            Colaboratorii domnitorului

            Programul cultural şi realizarea lui

            Ştefan cel Mare şi Renaşterea din Moldova

Ştefan cel Mare şi Evangheliarul de la Humor

Ideal biblic şi ideal cavaleresc în Moldova ştefaniană

Vitejii şi literatura eroică

Ideologie creştină şi propagandă pentru cruciada târzie. Circulara lui Ştefan cel Mare către principii creştini (25 ianuarie 1475)

Istoriografia ştefaniană

Gesta Legendară Unificată, o compilaţie istorică din vremea apropierii Moldovei de Mathias Corvin (1473 – 1489)

Lecturile religioase din Moldova lui Ştefan cel Mare

Literatura erotică în Moldova lui Ştefan cel Mare

Râsul în Moldova ctitoriilor ştefaniene: istorioarele, snoavele şi poveştile

Fauna imaginarului Moldovei ştefaniene: animalele din snoave şi bestiarul fantastic din basme

O creaţie lirică din epoca ştefaniană. Poemul alegoric despre vânătoarea domnească în pădurea cu fiare exotice şi fantastice (1480–1490)

Lirica heraldică. Versurile la stemă

Soţiile lui Ştefan cel Mare

Olena către Ştefan cel Mare. Cea mai veche scrisoare feminină păstrată din istoria românească (cca. 1483–1504)

http://www.cartier.md/carti/sange-si-trandafiri–cultura-ero(t)ica-in-epoca-stefaniana/489.html

http://www.bookiseala.ro/ovidiu-pecican-sange-si-trandafiri-cultura-erotica-in-epoca-stefaniana/20589.html

CĂRŢILE MELE (7): Trecutul istoric şi omul evului mediu

Trecutul istoric şi omul evului mediu

studii istorice de Ovidiu Pecican

Cluj-Napoca, Ed. Nereamia Napocae, 2002

coperta: Alexandru Pecican

CĂRŢILE MELE (6): Realităţi imaginate şi ficţiuni adevărate în evul mediu românesc. Studii despre imaginarul medieval

Realităţi imaginate şi ficţiuni adevărate în evul mediu românesc. Studii despre imaginarul medieval

studii de antropologie istorică de Ovidiu Pecican

Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 2002

coperta: Alexandru Pecican