Proză: Lucian POP: Memorii devreme (8): Pe vremea când eram îndrăgostiţi de partide

Suntem în aprilie 90, la o distanţă de numai patru luni faţă de revoluţie. Şi în ăstea patru luni, povestea prinţului ce se naşte şi creşte cât alţii în zeci de ani, povestea lui, se aplică celor trei partide care şi astăzi se învârtesc, bine mersi, în jurul cuptorului pe care fierbe ciorba din care se înfruptă naţiunea.

Ei bine, prin ianuarie 90, când au apărut la televizor, noi-nouţi, democraţii lui Iliescu, liberalii lui Câmpeanu, ţărăniştii lui Coposu, ne-am bombat piepturile de mândrie, că după 45 de ani de trai sub acelaşi stăpân cu ochii şi respiraţia roşie, suntem capabili, stimate doamne, domnişoare, stimaţi domni, să purtăm şi alte culori!

Mai erau două săptămâni până la primele votări libere, din 10 mai 1990. La leii eram! Cum îşi apără regele animalelor prada abia prinsă, aşa eram şi noi capabili să murim pentru partidul favorit… pe care, nu că-l simpatizam, puţin spus, investeam mult mai mult în el, îl iubeam necondiţionat, cu un dramatism religios, ce mai, cred că de-acolo, din lada de gunoi a istoriei în care a fost aruncat, comunismului îi sângera inima de invidie. După o astfel de iubire fanatică din partea noastră, tânjise el zeci de ani. Dar vorba aceea: Nu-i pentru cine se pregăteşte, este pentru cine se nimereşte.

La birou, numaişi numai politică. Şeful, parcă mai înalt şi mai distins după revoluţie, era liberal. Denescu, ca fost comunist ce ridica în slăvi pe vremea crizei alimentare tocăniţa din lăbuţe de iepure, era democrat de-al lui Iliescu, Popa, un înfocat ţărănist. Popa se supără rău de tot pe mine, când am anunţat victorios că eu sunt ecologist. Stoe, de frica reîntoarcerii comunismului, se declară neutru, apoi mi se alătură. Era şi el ecologist.

Nu eram oameni normali. Imaginaţi-vă nişte butelii de oxigen pe care comunismul le încărca periodic cu preţiosul gaz, dar ajungeai la puşcărie dacă umblai la robinetul de ieşire, să scapi de presiunea cumplită ce se acumulase în tine. Ţine-te frate, după revoluţie, când ne-am deschis robinetele vorbirii, eram ca nişte locomotive pe abur, un oraş întreg, un Babilon de locomotive cu sirenele pornite. Însă trebuia să-ţi alegi cu grijă locul în care să vorbeşti.

Cei mai mulţi erau democraţii lui Iliescu. De ce eram eu ecologist? Nu-i băga nimeni în seamă, era un partid ca frecţia la un picior de lemn. Dar liberalii şi ţărăniştii, dacă nu-şi ţineau gura în locuri publice şi îşi făceau propagandă, o încasau urgent. Bărbaţii ca bărbaţii, se mulţumeau să-i scuipe, dar femeile, una-două le trânteau poşetele şi plasele cu cumpărături în cap!

Era într-o miercure, abia venisem la slujbă. Afară ploua cu găleata. La sfârşitul săptămânii ne aştepta, cu toate braţele deschise, duminica votării. Eram cu toţii la birourile noastre, ne preparam cafeaua ori ceaiul. Intră în sală Popa. Ud leoară. Îşi uitase umbrela acasă şi superstiţios, nu se reîntorsese după ea. Era nedespărţit de o geantă mare, din piele, neagră. Aproape cât o valiză. Înainte de revoluţie, geanta era plină de Kent şi cafea. După revoluţie, conform cererii şi ofertei, geanta era burduşită cu deodorante şi parfumuri. Cum intră în sală, lăsând în urmă dâre de apă, merge aţă la biroul lui Denescu. Acesta, ca un copil conştiincios, senin, îşi aranja pe faţa biroului carnetul cu date de teren, calculatorul, creionul, radiera, şi într-un colţ, ziarul Adevărul, oficiosul democraţilor.

Odată ajuns lângă biroul lui Denescu, Popa se opreşte. Ziceai că de la duş ieşise. De pe basca neagră, stropii i se prelungeau pe faţă şi se adunau în vârful bărbiei, de unde cădeau cu spor pe ultimul nasture ce-i încheia cămaşa la gât.

– Comuniştilor!!! urlă Popa vânăt la faţă, şi îşi trânteşte geanta pe biroul lui Denescu.

Zboară ziarul, zboară carnetul, creionul, calculatorul însă, face numai un salt de broască până la marginea biroului şi se opreşte acolo.

– Ce ai domnule, eşti nebun?! se dezmeticeşte Denescu, şi apoi, cu o voce subţire, fragilă, ne mărturisi:

– N-am făcut un rău la nimeni. Cât am putut, am făcut bine.

Cu Popa nu te joci. Îl demască pe Denescu, strigând:

– Aţi băgat portocale în toate magazinele, să se oprească lumea pe drum şi să nu vină în Piaţă! Spânzurătoarea vă aşteaptă!

Și luându-şi geanta, ce umplu sala de mirosuri tari de parfumuri, cum atunci când o trântise, câteva sticluţe, în mod sigur se sparseră, Popa ieşi năvalnic, dar răcorit, cu nimbul liniştii pe chip.

Abia după plecarea lui, şeful îşi scoase nasul din micul lui birou. Se mulţumi să constate:

– Ţărăniştii ăştia sunt cu toţii ţâcniţi. Nici aşa ceva, domnule! Vorbeşte Lucian cu el, să se potolească. Suntem colegi, ce Dumnezeu!

– N-am ce vorbi, este supărat pe mine, că-s ecologist. Deocamdată lumea e mărginită, dar viitorul, pe verzi îi aşteaptă.

Asta a fost miercuri. Joi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, eram toată trupa la birourile noastre. Pe la 10 iese şeful nedumerit din biroul lui şi ne anunţă:

– Mâine dimineaţă mergem la Orşova.

Popa se face negru. Ţipă:

– Intenţionat ne trimit, să nu votăm. Să nu intre ţărăniştii în parlament!

Se înfurie şi şeful:

– Domnule, eu sunt liberal. M-ai înţeles? Mergem la Orşova. Se poate vota oriunde în ţara asta!

Pe vineri seara, eram cu toţii în restaurantul de la parter, al hotelului Decebal, din Orşova. Singurul hotel din orăşel, şi singurul restaurant mai de Doamne ajută. Eram singurii clienţi ai hotelului. Dar restaurantul de la parter, era arhiplin cu localnici.

Cum ne-am aşezat la o masă pe care scria „ Rezervat”, conduşi solemn la ea, de către directorul hotelului, am fost ţintuiţi de privirile localnicilor.

– Bine aţi venit la noi, domnilor!

Și ca nişte marinari, ce au trecut cu bine de carantină, să nu-ţi aducă în oraş ciuma, am mai fost întrebaţi încă odată:

– Tot cu Iliescu, şi dumneavoastră, aşa-i, tot cu el?

– Cu el, îi linişti Denescu.

Veni chelnerul şi-am comandat mâncare. Şeful ne făcu cinste cu câte 50 de Alexandrion. Ni se aduseră coniacul. Pentru grătare, mai trebuia să aşteptăm. Nicio problemă. Când am ciocnit între noi, întreg restaurantul şi-a ridicat paharele către noi.

– Trăiască Iliescu! Moarte lui Coposu!

Popa nu-şi mai putea controla fizionomia. Cu un colţ al gurii, râdea. Celălat îi era lăsat în jos, ca o tăietură. O sprânceană îi era ridicată. Cealaltă îi apăsa ochiul.

Un murmur de admiraţie străbătu restaurantul. Localnicii aflară de la directorul hotelului, că suntem clujeni. Marele oraş. Clinicile. Doctorii. Universitatea. Intelectualii. Un oraş de intelectuali, cu care ne putem mândri în întreaga lume.

Oamenii aceea simpli, generoşi, ne întrebară cum arată un ţărănist. Erau curioşi. Nu să-i facă ceva. Doar să discute cu el. Ne părea rău, nu cunoşteam nici noi, aşa ceva. Dar liberalii?

– Avem doi ecologişti, le mărturisi cu modestie şeful.

Cu o lună în urmă, şeful fantomă al partidului fantomă ecologist, declarase, că pentru alegerile prezidenţiale, mergem cu Iliescu.

– Ecologişti?! Bravo! Ura! Ura! – şi tăbărâră cu toţii pe noi să ne strângă mâna.

Norocul nostru, ne veni mâncarea, şi orşovenii se aşezază la locurile lor.

Am mâncat împovărat de o tristeţe grea. O tristeţe ce avea gustul stătut al unei ape pe care ai fost obligat să o bei ritualic, toată viaţa. Scapi de ea, pentru o vreme, şi din senin, ţi se întinde iarăşi o cană cu aceeaşi apă stătută. Şedinţele cu oamenii muncii de la institut. Obsesia prezenţei. De la marele director, la Nuţa, femeia de servici. Două ceasuri de minciuni bombastice. În 45 de ani, câte milioane de oameni au ascultat neclintiţi, serioşi, bărbile trase de vorbitorii de la masa cu pânză roşie?

Un singur caz n-a fost, unul singur, un om să înnebunească subit în timpul şedinţei şi să zică:

– M-am plictisit de partidul ăsta, vreau acasă.

Încet, încet, cu trecerea anilor, această iubire pentru partide, s-a stins. Ultimul om pe care românii l-au văzut ca pe o mică divinitate, nu mare, să aibă acces la modificări de ordin cosmic, a fost Constantinescu. Carnavalul de la Rio de Janeiro să se ascundă, faţă de manifestaţiile care au avut loc în Bucureşti în noaptea când am aflat că el ne va fi preşedinte. Atunci a rostit celebrele vorbe: „Începând din momentul acesta, se sacrifică politicienii, nu poporul!” În noaptea aceea, Bucureştiul semăna cu un vulcan ce erupe curcubee, steluţe, şerpi de lumină şi muzică, multă, multă muzică, fiecare piaţă, piaţetă, intersecţie de stradă cu formaţia ei.

În locul lui Constantinescu, odată cu venirea zorilor, eu îmi dădeam demisia. Pentru că, după atâta fericire câtă s-a ars în noaptea aceea, n-avea cum să nu ne dezamăgească. Dacă îşi dădea demisia, rămânea de-a pururi cel mai iubit preşedinte al românilor!

ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. XX: STÂLPII BRUCANIENI AI NOII ROMÂNII

6. Apelul către clasele de mijloc frustrate are loc, în cazul fascismului, destul de sonor. Când însă asumarea unei asemenea poziționări nu este distinctă, fiind formulată cu voce tare, acest apel se produce într-o manieră mai degrabă insidioasă. „Frustrarea individuală sau socială” care subîntinde se exprimă, astfel, uneori țintit, direct, alte ori „oblic”. Se pot profera deci multe împotriva dictaturii proletariatului, a comunismului și a extremismului de stânga, dar se cuvine distins între tirurile sosite din banca orientărilor de tip social-democrat, democrat-creștin sau liberal, și între mitraliile cu alonjă fascistoidă, exprimând opțiuni de factura celor de dreaptă radicală. Cum suntem, astăzi, în România, la puține decenii după o succesiune de dictaturi de stânga – cele mai recente, fiindcă, altminteri, lor le-au precedat altele, opune, venind dinspre extrema dreaptă -, discursul dominant este anticomunist. Numai că, repet, nu toți anticomuniștii vorbesc în numele democrației.

Același fenomen se poate petrece și în direcția inversă. Nu lipsesc discursurile în care comuniștii, foști sau prezenți, își exprimă radicala dezaprobare față de fascism, socotind ca atâta îi absolvă automat de propriile opțiuni totalitare. Formula a ajuns aproape un clișeu, dar este departe de a avea efectele scontate. Ea nu poate șterge deosebirea între poziționările antifasciste venite dinspre adepții democrației și cele proferate de extremiști.

În contextul prezentei treceri în revistă, însă, interesant este dacă în România actuală avem vreun recurs la clasele de mijloc de natură să mobilizeze în jurul unei posibile reconstrucții de extremă dreaptă. Ar fi, deci, de văzut ce anume a însemnat, după 1989, la noi „clasă de mijloc”, dacă au existat manifeste care să se refere la aceasta și în ce sens s-a făcut apelul, de pe ce poziții.

Voi trece pe lângă fornăielile patriotard-intolerante ale extremei drepte politice (PRM, anterior și PUNR), nu fără a aminti că în preziua înregistrării lor ca partide, purtătorii acestor tendințe au fost oameni de cultură (Radu Ciontea, C. Vadim Tudor ș.a.) și societăți cu pretenții culturale („Vatra Românească”) sau publicații așa-zicând de cultură (România Mare, Europa etc.). Ele au caracterizat mai ales primul deceniu postcomunist, iar posteritatea elanurilor de până în anul 2000 s-a dovedit drastică pentru cele mai multe dintre ele. După 2000, purtătorii de voce ai acestor direcții s-au recrutat mai ales dintre jurnaliști (frații Roncea, grupul din jurul revistei Rost condus de Claudiu Târziu și Răzvan Codrescu) și discursurile au luat mai ales o turnură culturală.

În acest nou trend se încadrează și tentativa unei drepte culturale socotite mult timp ca militantă pentru democrație și liberalism în viața publică, alcătuită și impulsionată de oameni cu un aparent prestigiu democrat.

În 1996, Silviu Brucan, stalinist dejist convertit – din aversiune față de soții Ceaușescu și din, probabil, inteligență pragmatică – la reformism în ultimii ani comuniști, devenit sfetnic de prima mână în primul regim Iliescu, a publicat analiza Stâlpii noii puteri in România (1996). În 4 martie 2005, însă, cu un an înaintea aniversării unui deceniu de la apariția cărții, Brucan publica o analiză a schimbărilor sociale menite să susțină evoluțiile românești către formarea unei clase de mijloc. El a constatat cu acest prilej că „România întâmpina evenimentele din decembrie 1989 cu o structură socială destinată a menține status-quo. Și, din acest punct de vedere, așa-numita revoluție din decembrie nu a schimbat deloc structura socială a țării. 1990 și 1991 au fost ani de încremenire a structurii sociale” („Evoluția bazei sociale a partidelor și polarizarea socială”, în revista 22, 4 martie 2005). Problema reprezenta o rămânere în urmă și un handicap serios în raport cu Europa Centrală căci, „În timp ce în Cehoslovacia, Ungaria și Polonia, în urma Primăverii de la Praga și, respectiv, a reformei lui Kadar și a valului reformist încurajat de Rakowski, se formase chiar în perioada finală a comunismului un puternic strat social intermediar cu un nivel material și cultural de viață tipic clasei mijlocii (casă în proprietate, automobil, cheltuieli culturale semnificative, vacanțe în străinătate)”, România nu putea etala evoluții sociale cât de cât apropiate. Așa se face că la noi „ponderea unei categorii sociale mai înstărite, exceptând nomenclatura de partid, reprezenta doar 4-5% din populația activă”. Revoluția română a fost, credea Brucan, din acest punct de vedere, „o revoluție fără dislocări sociale”. În interpretarea de istorie socială recentă propusă de Brucan, primele mineriade erau „o reacție violentă a unui detașament privilegiat al clasei muncitoare în comunism, care a simțit instinctiv amenințarea de a-și pierde privilegiile, ca urmare a măsurilor reformiste inițiate de guvernul Petre Roman”, iar „alegerile din toamna lui 1992 marcau faza în care vechile structuri sociale rămâneau dominante și deci dispuneau de capacitatea de a se opune reformei”. După alegerile din 1996, când a învins în alegeri Convenția Democrată, capitalismul a rămas impopular în rândurile populației, dar presiunea spre dreapta a mediului politico-economic occidental a condus, spune Brucan, către o schimbare a situației. „În campania electorală din 1996 se face simțită pentru prima dată prezența în societatea noastră a noilor clase sociale. Clasa mijlocie (de ordinul sutelor de mii) și capitaliștii (zeci de mii) colorau o parte a spectrului politic, determinând afirmări mai cutezătoare în programele partidelor politice, oscilații semnificative în sânul puterii, deplasând spre centru-dreapta punctul de atracție al mediului politic. Dispunând de ziare, posturi de radio și TV, marii capitaliști deveneau un factor important de influențare a opiniei publice și electoratului. Cum a luat naștere la noi clasa mijlocie? Cu forcepsul. Economia de piață nu prinde viață și nu poate funcționa numai cu muncitori și țărani. Ea are nevoie de negustori și intermediari, antreprenori și patroni, vânzători și afaceriști, chiaburi și agronomi. De aceea, formarea acestei clase este vitală și urgentă. Ea nu poate urma ritmul lent de decenii din Occident. Am fost martorii unei apariții sociale abrupte, forțate, accelerate, în care scopul scuză mijloacele. Dat fiind că în societatea comunistă acumularea de capital privat era prost văzută și condamnată de lege, dupa ’89, clasa capitaliștilor s-a format în principal pe socoteala statului administrator al tuturor bogățiilor, prin rapt din valorile imobilare, din fondurile fixe și chiar din capitalul social al intreprinderilor de stat. Bineînțeles, în primele rânduri ale acestui rapt pe scară largă s-au aflat nomenclatura de partid și birocrații de stat, inclusiv, și aș spune cei mai eficienți, securiștii aflați în poziții strategice care le permiteau să opereze în grabă și cu cea mai mare eficacitate”.

Silviu Brucan are temeiuri sigure de sondare a realităților sociale, atât de natură științifică, cât și ca participant la noul tip de redistribuire a valorilor naționale și capacităților de producție românești, ca unul dintre sfetnicii efectivi ai regimului dominant până în 1996 și ca observator bine situat al schimbării după această dată. Analiza lui, urnită dintr-o perspectivă de stânga, cu conceptele ușor recognoscibile ale marxismului, stă în picioare, în pofida premiselor ei teoretice care pot părea contestabile. Exista, în 1990, o minimală pătură de mijloc românească, ea a dobândit consistență abia după 1995 – datorită întârzierii deliberate a efectuării reformelor -, iar îmbogățirea ei a fost abruptă, abuzivă și întreprinsă de profitorii vechiului regim comunist care au izbutit să se dovedească acomodanți cu noul regim iliescan.

Datorită acestui complex de împrejurări, noii capitaliști erau, în același timp, vechii susținători ai și profitori ceaușismului, fiind, pe de o parte, învingători în noua situație economico-socială și politică, dar și expuși criticilor moraliștilor calificați sau improvizați din noua Românie. Rămâne de observat doar că primul care li s-a adresat direct acestora, încă din vremea când erau legați de regimul proaspăt căzut și viitoarea prosperitate li se înfîțișa ca o simplă potențialitate, a fost Gabriel Liiceanu, în Apel către lichele.

Vladimir Tismăneanu susține că „«Apelul către lichele” al lui Gabriel Liiceanu a fost scris sub imperiul unei legitime, irepresibile indignări etice. (…) … Este un document al regăsirii onoarei în timpuri atât de tulburi, o invitație plină de bun simț la claritate morală. În aceeași perioadă, Octavian Paler a scris în România Liberă un articol intitulat «Nevoia de franchețe», ripostând imposturii feseniste întruchipate de trio-ul Iliescu-Brucan-Roman. A venit apoi Proclamația de la Timișoara (martie 1990), tot atunci (și deloc accidental, a fost înființat SRI), în iunie au fost aduși să distrugă societatea civilă și partidele democratice purtătorii de lanțuri minerești ghidați de lichelele securiste. «Apelul», apărut pe 30 decembrie 1989, în ajun de An Nou, era o tentativă de exorcizare, propunea o metodă de regenerare a țesutului moral prin redobândirea încrederii, liantul capitalului social într-o democrație. Au urmat calomniile imunde din Azi, Dimineața, Adevărul lui Novăceanu, România Mare și nu mai puțin oribila foaie antifrastic numită Europa (și-o mai amintește cineva pe «publicista» Angela Băcescu, specializată în reabilitarea lacheilor dictaturii?) Cei care își permit să minimalizeze astăzi curajul unor Gabriel Liiceanu ori Ana Blandiana ar face bine să recitească abjecțiile publicate atunci, în 1990, în oficioasele puterii, împotriva acestor intelectuali critici. La televiziunea ce-și spunea «liberă» se intonau aceleași coruri ale urii, se dădea glas acelorași exhortații ale resentimentului” (Vladimir Tismăneanu, „Actualitatea «Apelului catre lichele»: Recurs la memorie”, joi 24 februarie 2011, hotnews).

Vladimir Tismăneanu contextualizează în chip binevenit, reamintind atmosfera în care se năștea nu doar textul despre care vorbește, ci și dezbaterea liberă din noua Românie, cea eliberată – formal – de comunism și situată, fără a o ști încă, sub zodia perestroikăi iliescane fără prea mult glastnost. El poate cu îndreptățire vedea în textul apelului liicenian o tentativă de exorcizare – simbolică, firește, ca orice exorcism dinafara bisericii -, însă nu neapărat și când îl interpretează ca „metodă de regenerare a țesutului moral prin redobândirea încrederii”. Nimeni nu se putea gândi cu seriozitate, în 30 decembrie 1989, când încă haosul era în toi, la redobândirea încrederii în vechii dirigenți (ierarhia PCR, Securitatea, Miliția și Armata care abia trăsese în manifestanți), când încă nimeni nu fusese acuzat pentru distrugerea țării și a organismului social românesc, măcar pentru a putea fi absolvit în bună regulă de asemenea acuze. Dimpotrivă, ca majoritatea liderilor de opinie, în acel moment toată suflarea românească plebiscita conducerea nouă, Frontul Salvării Naționale, unde alături de Iliescu, Brucan, Bârlădeanu, Mazilu și alți veterani ai comunismului se regăseau anumiți disidenți precum Dinescu, Blandiana, Doina Cornea și Caramitru. Gabriel Liiceanu însuși scria, în 30 decembrie 1989, un text care, datorită acestei împrejurări, nu îi viza pe artizanii de mai apoi ai preluării puterii pe durata anilor 1990 – 1996, foștii comuniști ex-staliniști din bătrâna gardă sau rândul doi al comunismului ceaușist (Iliescu, Adrian Năstase etc.), cei ce urmau să își înalțe imperii de hârtie în economia anilor de după alegerile din 1996. „Lichelele” pe care le viza erau, mai probabil, funcționarii și birocrații de partid și de stat, de la Mihai Dulea, șeful cenzurii, până la secretarii de județ și de municipii ai PCR de până la căderea ceaușismului (cu abia o săptămână în urmă!).

Asistând la asasinarea unor anonimi din mulțime, la incendierea Bibliotecii Centrale de Stat din București, la alte omoruri săvârșite între 21 și 25 decembrie 1989 în destule orașe ale țării, G. Liiceanu nu putea ignora forța redutabilă fidelă regimului, gata de mobilizare, și nu putea să ignore nici sensul chemării la împăcare și al promisiunii de absolvire lansate de Ion Iliescu către cei ce se împotriviseră până atunci schimbării. Iată o nouă explicație, parțială și ea, a tonului marcat de destule precauții și ambiguități, pătruns de un vizibil duh al blândeții, al auorului. Era prea devreme pentru a se ști cu precizie spre ce se înainta, și până la sfârșitul lui ianuaire 1990, nici nu a putut fi vorba despre un pluralism politic real (asedierea și distrugerea sediilor partidelor așa-zis istorice a avut loc, întâia oară, prin 8 ianuarie, apoi prin 15 ianuarie, apoi prin 28, dacă îmi amintesc cu suficientă acuratețe). Tot ce putea spera Liiceanu era, cum rezultă și din text, o retragere rușinată din prim-plan a celor care, fără a fi desemnați cu precizie, se recunoșteau în descrierea lui ca „lichele” și mai aveau suficient bun simț pentru a face un pas îndărăt. (Iluzie vană!)

Privirea evaluativă a lui Vladimir Tismăneanu îmbrățișează însă și anii care au urmat. „Spre deosebire de Polonia, Ungaria sau Cehoslovacia, disidenţa din România nu a încetat să existe în 1989. Ea a continuat în noul regim autoritar, o combinație barocă de comunism rezidual și tribalism fascistoid. Apelul către lichele este, din punctul meu de vedere, un document esențial al disidenţei românești din perioada neo-comunistă. Privind în jur, luând măsura acestui timp al bulversării valorilor despre care scrie Dan Tapalagă, nu putem să nu fim uimiți de actualitatea acestui Apel. Nu vorbesc neapărat despre o actualitate imediată, ci despre una în planul mai adânc a ceea ce se cheamă calitatea, credibilitatea și șansele unei culturi politice democratice” (ibidem).

http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-8333189-actualitatea-apelului-catre-lichele-recurs-memorie.htm

Un document grăitor al disidenței românești este Apelul către lichele. Dar el rămâne destul de strict legat de epoca și contextul mediat, cu aspirațiile și cu limitele acestor aspirații, pe care le-a presupus clipa istorică a schimbării lente, ezitante, incomplete, exasperante din 1989 – 1990. Teza că disidența ar fi continuat și după 1989 trebuie verificate pe alte persoane, cred. Ele sunt cele care nu au devenit, aproape îndată, beneficiarele regimului nou instalat la cârma României. De disidență nu poate fi, cred, suspectat, în noile condiții, Stelian Tănase, care a obținut de la Silviu Brucan, încă la începutul lui ianuarie 1990, opulentul sediu de pe Calea Victoriei 122 pentru Grupul pentru Dialog Social și revista 22, mai cu seamă că scriitorul și istoricul care era, fiu rebel al unei mame din nomenklatură, s-a integrat rapid și în viața politică, intrând în alcătuirea Partidului Alianței Civice (1991). Nici Andrei Pleșu nu se poate presupune că ar fi rămas disident, prezența lui în guvernul Roman (1990 – 1991), ca ministru al Culturii, transformându-l în personaj exponențial pentru ideea de oficialitate. Nici Gabriel Liiceanu nu a fost plasat înafara jocurilor, domnia sa intrând, cum se știe, în posesia Ed. Politicii transformate cu mare promptitudine în Ed. Humanitas. Retrasă din CPUN, Ana Blandiana a devenit lidera Alianței Civice, organism al societății civile de mare vizibilitate a PEN Clubului România și inițiatoarea Memorialului de la Sighet. Doina Cornea a revenit, și domnia sa, înapoi la Cluj, în fundalul scenei publice. Mircea Dinescu, în schimb, a devenit președintele Uniunii Scriitorilor din România, de unde s-a retras ulterior în postura de moșier, jurnalist și comentator media. Ion Caramitru s-a regăsit în conducerea PNȚCD și, ulterior, a devenit ministru al Culturii (după 1996). Unii dintre disidenți și-au continuat, deci, pe cont propriu, evoluțiile publice, dar nu toți au rămas în disidență față cu puterea sau rezistând noilor tentații. Desigur, se cuvine distins între cei angajați în slujba puterii, oricare ar fi fost ea de atunci încoace, și cei care s-au manifestat liber, neoficializat, pe mai departe. Aceștia din urmă sunt singurii ce pot fi luați în considerare ca păstrători ai condiției active a disidenței după 1989, dar nu este menirea mea să îi numesc, misiunea aceasta revenindu-i lui Vladimir Tismăneanu, cel care le-a menționat existența. Ceilalți, personaje din sfera instituțiilor statului sau neocapitaliști prosperi, au putut câștiga relief și avere, importanță și vizibilitate, dar… și-au pierdut calitatea de disidenți.