ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. XIX: REFUZUL DIFERENȚEI

5. Teama de diferență. „Nici o formă de sincretism nu poate îngădui critica. Spiritul critic operează distincții, iar a face distincții e un semn de modernitate. În cultura modernă, comunitatea științifică recurge la dezacord ca instrument de dezvoltare a cunoștințelor. Pentru Ur-fascism dezacordul înseamnă trădare” (pp. 41-42) observa Umberto Eco vorbind despre punctul 4 al enumerării pe care o propunea. Iar apoi adăuga că „Dezacordul e și un semn al diversității. Ur-fascismul evoluează și caută consensul exploatând și exasperând fireasca teamă de diferență” (p. 42).

Refuzul criticii – de sine, în ambele forme: critica unor terți față de propriile susțineri și auto-critica – și preocuparea pentru consensualism sunt la mare preț în discursul lui Gabriel Liiceanu și în discursurile clonate după domnia sa. Nu voi relua aici formulările imperative și autoritariste care cheamă la respect, adulație, ocrotire, sprijin și pietate față de membrii Grupului HAH. Tonul pe care sunt formulate nu îngăduie alte interpretări: cititorul este chemat, fără putință de defecțiune, să le pună îndată și consecvent (de fapt, permanent) în aplicare. Orice ezitare din partea asistenței va fi interpretată ca ostilitate, frustrare, rea-voință, venin sau, și mai bine, ca lipsă de lectură (cultură), prostie, stupiditate, incapacitate vizionară, dispreț față de valoare. Nici mai mult, nici mai puțin.

Procedeul este clasic. El ilustrează maniheismul cel mai bine exprimat în lozinca „Cine nu este cu mine este împotriva mea!” Și cine să cuteze să nu fie cu dl. Liiceanu, când vine vorba despre Heidegger, pe care îl pritocește de câteva decenii, cu stăruitoare pasiune? Iată, de exemplu, ce placă a așezat la Păltiniș domnia sa (ori Fundația Aqua Forte, ceea ce este cam același lucru): „Oricine nu stă la Păltiniș trebuie să se simtă în exil”[1]. Stilul este inconfundabil, îl recunoști de la o poștă. Formularea originală îi aparține lui Noica însuși. Ea se referă la felul în care natura montană a localității anturează, în mod firesc și simplu efortul gândirii se a se decanta și a trece în operă. Odată așezat însă ca semn postum al trecerii lui Constantin Noica prin cabana păltinișeană, citatul devine liicenian, inserându-se cu succes în tipul de persuasiune pe care îl promovează textele filosofului. În sine, textul perplexează acum, fiindcă de astă dată spune cu totul altceva. ”Pe aici a trecut Noica, plecați-vă!” … Și totuși: de ce nu ar începe exilul pentru oricine ratează șansa de a locui la Lancrăm, pe Coasta Boacii sau pe strada Melodiei din București? Or, pentru a mă obrăznici și mai tare, de ce nu ar începe starea de exil înafara Königsberg-ului, a Weimar-ului, a Oberengadin-ului sau chiar – cum de nu m-am gândit mai devreme?! – oriunde altundeva decât într-o anume căusță din Todtnauberg? Tonul răspicat, ce nu admite abateri, al somațiilor liiceniene se recunoaște și în acest elogiu implicit al valorii filosofiei lui Noica, tocmai pentru că, prin dorința discipolului și actul lui volitiv, citatul maestrului este deturnat, schimbându-și, odată cu contextul, și semnificația.

Refuzul auto-criticii și al acceptării sau privilegierii diversității a răzbătut clar și din cea mai de bună credință luare de poziție față de postările mele survenită dinspre cei criticați, anume cea semnată de dl. Cristian Mladin. Pentru că distingeam – fără cine știe ce originalitate înaintea mea, au făcut-o mulți alții, iar criteriul nu este nemaigândit – între mai multe tipuri de tradiții filosofice românești, în funcție de centrele universitare majore (Iași, București, Cluj), dl. Mladin mi-a precizat că „tipul ăsta de categorisire face tocmai lucrul pe care ne străduim din răsputeri să-l evităm, și anume să despartă (subl. O.P.)”. Evident, prin „a despărți”, colegul Mladin înțelegea a învrăjni, a antagoniza, și nu a separa metodologic, a distinge între mai multe tipuri de fenomene sau realități înrudite, a descompune cu intenții analitice. Nu spun că în formularea mea, anume cea care îi stârnise reacția, ar fi lipsit o doză de ironie sau sarcasm, căci trimiteam la o anume tradiție „dâmbovițeană” cu intenția evidentă de a mă delimita de ea. A te delimita nu înseamnă, necesarmente, a nega dreptul la existență a lucrului față de care iei distanță, ci doar că – din motive pe care le detaliezi sau nu – iei o anume distanță de acel lucru. Cu toate acestea, nu asupra acestei chestiuni îmi permit să atrag atenția, ci asupra reflexului dlui Mladin de a evita despărțirile, de a ocoli analiza critică. Atitudinea este confirmată și de fragmentul din mesajul domniei sale unde survine evocarea idilică și apologetică a efortului constructiv al dlui Liiceanu în raport cu discipolii săi. Îl redau aici pentru a evidenția mai precis la ce ton mă refer: „Că acest grup (= Societatea Română de Fenomenologie, n. O.P.) s-a format în jurul lui Gabriel Liiceanu ține mai mult de întâmplarea extrem de fericită (subl. O.P.) pentru noi toți, cei care iubim filozofia, sper, că în acest spațiu românesc cineva a avut înainte de noi interesul pentru acest domeniu, a contribuit prin propriile resurse la acest ideal, și cred că a făcut-o la cel mai înalt nivel (subl. O.P.) așa cum sunt și alții de altfel în domeniile lor, iar mai apoi l-a oferit drept moștenire celor care au urmat. În plus el continuă să-l susțină și astăzi prin apariția colecției Academica…” Estimarea entuziastă până la encomiasm – semn indubitabil: superlativele formulării” – indică precis mai multă fervoare decât prudență critică în calificarea unei realități care, abordată astfel, devine numai pretextul unui discurs pro domo. Chiar dacă nu sunt semne menite să stârnească îndoiala asupra onestității declarației acesteia, ea nu pare să aparțină vigilenței filosofic îndreptate către lume, ci unui îndrăgostit, unui fidel, unui partizan al respectivului grup.

Se va înțelege, cred, ceva mai bine acum de ce orice încercare de privire critică asupra demersului socio-cultural al dlui Liiceanu și al adepților săi va fi interpretată de aceștia, de la bun început, cu o alertă maximă, ca fiind izvorâtă din ură, frustrare, din interes academic malonest, din partizanat politic (atac la adresa „intelectualilor lui Băsescu”), ca o încercare de compromitere radicală și definitivă a adversarului, ca venin administrat acestuia cu intenții ucigașe, ca insanitate morală și, desigur, sufletesc-mentală etc. (Nu improvizez, ci recapitulez unele dintre acuzele aduse în comentariile exponenților pseudonimi ai Grupului HAH în comentariile de pe blogul meu.). Faptul mai confirmă o dată, dacă mai trebuie, tipul de atașament față de grup și de lider pe care membrii Grupului HAH îl practică și, în dreaptă consecință, modul – tot necritic, irațional, prin invectivă și tentativă de discreditară rudimentară – refutării celui care a îndrăznit să își exerseze critica asupra lor. Adorația și fervoarea au drept pandant injuria; semn de infantilism social și comunicațional, mai cu seamă că este practicat de la adăpostul unui anonimat ce mărturisește absența asumării mature a răspunderii celor afirmate.

Pentru liicenieni, diferit înseamnă ilegitim.

---

[1] Gabriel Liiceanu, Întâlnire cu un necunoscut, București, Ed. Humanitas, 2010, p. 39.

ALIANȚE DE GRUP ȘI TERORISM INTELECTUAL. O PRIVIRE ÎN PROXIMITATE. I. CUMULUL DE PRESTIGIU PERSONAL

Am ezitat înainte de a decide cum ar fi mai potrivit de procedat, dacă să continuu șirul postărilor dinainte, departe de a-și fi dus la bun sfârșit tentativa de demonstrație, sau să inaugurez o nouă discuție (înrudită, dar totuși alta). În cele din urmă, libertățile pe care ți le îngăduie un blog, m-au determinat să optez pentru o soluție intermediară. Voi posta „în paralel” – de fapt, alternativ, după ritmul elaborării lor – noi episoade în dreptul ambelor texte: și a celui care continuă, și a celui care abia începe. (O.P.) 

Teoria despre acțiunea ca acțiune, urmărită în viața intelectuală, unde ea se poate converti în așa-numitul terorism intelectual observat și analizat de Jean Sévillia permite observarea anumitor forțe intelectuale românești postcomuniste, construite în jurul unor personalități și instituții, dar și a unor mituri-reper. În societatea românească a ultimelor două decenii s-au putut afirma grupuri interesate nu de competiția afirmării, ci de-a dreptul de supremație în spațiul cultural eliberat de cenzură și de dictatura ideologică a Partidului Unic. Unele au intrat în competiție unele cu altele, altele par să se ignore – cooperând, de fapt -, iar altele se sprijină prin acțiuni concentrice fără nici un fel de paravan. O călătorie prin aceste geografii mișcătoare se dovedește utilă pentru cei interesați de tema grupurilor de interese, fie că le-am identifica pe acestea cu grupări ale căror ține par (și poate chiar sunt) dezinteresate, orientate de un anume sublim idealism și focalizând pe viața și jocul ideației, fie că am vedea în ele alianțe cu pretext cultural al căror țel este mai degrabă promovarea disimulată a unei anumite orientări ideologice, situarea cât mai sus în ierarhiile sociale ale zilei și, nu în ultimul rând, anumite preocupări de natură pur materială.

Aici, deocamdată, voi aminti numai dispunerea de resurse din jurul prestigiosului cărturar care este dl. Gabriel Liiceanu, amintind mai mult în treacăt unele dintre alianțele acestuia, care merită analize de sine stătătoare, aparte. Ulterior, prin forța lucrurilor, vor surveni în discuție și alte grupări concurente sau complementare, într-o tentativă de a surprinde tensiunile concurențiale ale unor tentative de „terorism intelectual”, deci de luptă pentru puterea simbolică. Deoarece, însă, în contextul prezentului eseu ceea ce îmi reține atenția este mai cu seamă ceea ce am numit „direcția nouă în filozofie” – reprezentată de gruparea filosofică în fruntea căreia s-a erijat Gabriel Liiceanu -, aceasta va fi discutată cu mai multă luare aminte.

Dl. Gabriel Liiceanu a fost un cercetător în filosofie și un autor socotit filosof de-a lungul anilor 70-80 ai secolului trecut, deși pentru calitatea de filosof se cuvine probată consistența și strălucirea unei gândiri originale. Această calificare domnia sa a obținut-o în ochii publicului din România printr-un doctorat în filosofie, prin poziția de cercetător în domeniul filosofiei la un institut specializat și, mai ales, prin recunoașterea lui ca atare, în cadre informale (deci cu atât mai semnificative, în contextul monopolului filosofico-ideologic oficial al P.C.R.) de către autenticul gânditor care a fost Constantin Noica. Pe atunci atât era suficient, ba chiar susceptibil de a atrage o anumită glorie, ținând seama de faptul că orice rudiment de gândire originală neconvențională se confrunta în modul cel mai vizibil și mai direct cu înghețarea teoretică marxistoidă oficială. În 1987, când Noica a decedat, în virtutea unui mandat filosofic care părea nu numai transmis cu convingere către el și Andrei Pleșu de maestrul decedat, ci și liber asumat de către beneficiar(i), dl. Liiceanu a început să fie socotit succesorul într-ale magisteriatului filosofic underground al lui Noica, o linie de continuitate opusă traseelor oficiale controlate ideologic de către puterea comunistă.

Odată cu plecarea lui Noica în lumea celor drepți interesul dlui Liiceanu față de filosofia heideggeriană a continuat și s-a amplificat, devenind curând principala – dacă nu exclusiva – direcție a dezvoltării interesului autorului în materie de filosofie. Datorită însă tristului eveniment al expierii autorului Rostirii filosofice românești, și mai cu seamă pe urma zguduirii sociale, politice și culturale din decembrie 1989, și în cazul lui Gabriel Liiceanu s-a produs, se pare, o răsturnare a priorităților. Ambițiile cercetării filosofice pe cont propriu au părut să pălească în fața urgențelor – manifestele civice de tipul „Apelului către lichele”, manageriatul cultural și mai ales economic de la Ed. Humanitas, implicarea în activitatea Grupului pentru Dialog Social și a revistei 22, prioritatea intrării în contact cu marile nume disponibile din emigrație și a realizării unor reportaje-interviuri filmate cu aceștia (E.M. Cioran) –, liniștea și concentrarea pe care le solicita meditația filosofică diluându-se și risipindu-se în vânzoleala și agitația turbulentei tranziții românești. Practic, semnele alunecării înafara discursului filosofic propriu-zis s-a produs încă din anii 80, căci Jurnalul de la Păltiniș era o scriere literară, aparținând genului confesiv, iar Epistolarul – exercițiu dialogal între cărturarii neoficiali ai culturii alternative românești, privit, pe bună dreptate, ca o manifestare a libertății de opinie și de spirit și, totodată, ca mărturie a existenței active și lucide a unor nuclee de societate civilă în timpul dictaturii – înmănunchea eseuri elaborate de mai mulți autori în convenția epistolelor literare (strălucit reprezentată în Euroa încă din vremea clasicismului francez).

Una peste alta, după 1989, Gabriel Liiceanu a devenit o conștiință civică activă, un literat prețuit, inițiatorul unui program editorial răsunător prin readucerea în circuitul de idei românesc a unor autori interbelici și din exilul comunist, interziși și necunoscuți anterior. Tot atunci, în aceași perioadă aurorală, dl. Liiceanu a încercat să intre în parlamentul României – alături de dl. Pleșu, de Stelian Tănase, de Radu Filipescu și de alți membri ai GDS[1] -, manifestând un interes accentuat pentru implicarea în viața publică, în multiple posturi (ca moralist – Adam Michnik spunea „procuror” -, ca activist civic, în calitate de publicist, ca literat, ca eventual om politic, ca patron de editură, ca realizator de filme, ca universitar, ca actor al lecturilor pe CD-uri, ceva mai târziu). În relativ puțin timp a ajuns astfel să exercite o influență directă, prin aparițiile sale de impact la televiziunea publică din România și nu numai (de la însoțirea lui Bernard Henry-Lévy și André Glucksmann la TVR până la prezentarea socotită autorizată a unor puncte de vedere în emisiunea de 24 de ore dedicată României de teleastul Frédéric Mitterand pe canalul francez TV 5). Formator de opinie s-a dovedit și prin cărțile editate; ale sale, ale prietenilor apropiați (de serii de autori beneficiază, dintre români, la Humanitas, Andrei Pleșu, H.-R. Patapievici, dintre „noicieni”, un istoric precum L. Boia, câțiva literați precum Mircea Cărtărescu, Dan C. Mihăilescu și Ana Blandiana). În interiorul GDS și în grupul care s-a exprimat în revista 22, dl. Liiceanu a asumat, tot mai vizibil, mai ales după plecarea lui Stelian Tănase de la cârma revistei, în 1991, rolul unui soi de eminență cenușie, ceea ce s-a văzut destul de curând, când cei care nu împărtășeau entuziasmul său față de „noicieni” au început să fie îndepărtați. Cazul cel mai flagrant a fost al opozantului la dictatură Gabriel Andreescu, pe la mijlocul anilor 90[2], dar ulterior, în urma unei polemici pe tema așa-zisei „Școli păltinișene”, însăși longeviv deținătoarea postului de redactor șef, prozatoarea și publicista Gabriela Adameșteanu, a fost înlăturată de la cârma revistei, concedându-i-se doar publicarea unor suplimente lunare pe teme culturale (Bucureștiul cultural)[3]. Numirea pe un post de conferențiar la Facultatea de Filozofie a Universității din București, în 1992, i-a adus lui Gabriel Liiceanu – bun cunoscător al filosofiei, de altfel – șansa de a-și exercita magisteriatul academic și de a face ca ideația lui să aibă impact asupra tinerei generații studioase. Așa s-a născut, treptat, voga postuniversitară pentru fenomenologie și, într-un mod special, pentru gândirea lui Martin Heidegger, în rândul unor absolvenți care, ulterior, ca masteranzi și apoi doctoranzi, și-au continuat studiile inițiate în preajma domniei sale, cei mai realizați dintre ei dobândind titlul de doctori în filozofie în țară sau la universități din Franța și Germania. Cei ale căror lucrări au recompensat prin natura preocupărilor și calitatea exegetică așteptările profesorului lor au fost editați în colecția „Academica” a Ed. Humanitas. După cum arată titlurile cărților acestora, cei mai mulți dintre ei au asumat cercetarea anumitor teme din gândirea heideggeriană, alți autori (2) s-au ocupat de filosofia lui C. Noica, iar alții – mai puțini decât heideggeriano-noicienii ce reprezintă opțiunile filosofice ale dlui Liiceanu însuși – incluși în aceeași colecție, fiind colegi ai profesorului la universitatea din capitală (precum logicianul Mircea Dumitru sau epistemologul, acum profesor consultant, Mircea Flonta), de la Universitatea Babeș-Bolyai (Virgil Ciomoș, Alexander Baumgarten, Gabriel Chindea) sau de la Universitatea din Iași (George Bondor). După anul 2000, împreună cu Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu a realizat un ciclu de emisiuni la postul privat Realitatea TV, iar din 2011 o nouă emisiune îi are drept protagoniști pe cei doi pe programul 1 al televiziunii naționale.

---

[1] http://www.jurnalul.ro/jurnalul-national/jurnalul-national/independentii-lui-1990-gabriel-liiceanu-stelian-tanase-radu-filipescu-mircea-dinescu-ion-caramitru-542400.html

[2] Pentru litigiul în justiție dintre Gabriel Andreescu și Andrei Pleșu, ambii colegi, inițial, în cadrul GDS, a se vedea hotărârea CEDO la http://www.euroavocatura.ro/print2.php?print2=lege&idItem=867

Despre îndepărtarea lui Gabriel Andreescu din GDS a se vedea articolul Sabinei Fati, „GDS și cazul Gabriel Liiceanu vs. Andrei Pleșu” la http://www.europalibera.org/content/article/2316930.html, text publicat în 22 februarie 2001.

Despre îndepărtarea anumitor nume de membri GDS din caseta redacțională se poate citi punctul de vedere publicat de Gabriel Andreescu la 14 februarie 2001, a se vedea Observator cultural, nr. 52, din februarie 2001: http://www.observatorcultural.ro/index.html/Replica*articleID_3596-articles_details.html?&articleID=3596&printPage=1&setWindowName=shEAPopUpWnd

[3] Pe pagina web a Internationales Literaturfestival Berlin, prezentarea autoarei include și următoarele referințe: „Having trained as a journalist in Berlin, Vienna and Brussels, she ran »22« (1991-2005) a political, social, economic and cultural weekly edited by the G.D.S. As a member of »Women’s Edition« (1998-2001), an international team of editors organised by the Population Reference Bureau, she championed women’s rights. For her commitment to the democratisation of Romania she was awarded the Hellmann Hammett Grant by Human Rights Watch (2002), and now manages a literary supplement, »Bucureştiul Cultural«”. În contrapartidă, în 2010, Evenimentul zilei dezvăluia că scriitoarea a fost „sursă D.I.E.” (vezi http://www.evz.ro/detalii/stiri/cnsas-gabriela-adamesteanu-a-fost-sursa-die-883051.html).

Un interviu recent rememorează momentul despărțirii de conducerea revistei 22 astfel: „AC: De ce ați renunțat să mai lucrați la Revista 22, unde ați fost mulți ani redactor-șef?

GA: Am fost 13 ani redactor-șef acolo. În momentul când am plecat, deja știam că independența e limitată, că în orice grup sunt interese diferite și apoi voiam să mă întorc la literatură. S-a întâmplat și ceva punctual, dar era, fără îndoială, consecința unor lucruri acumulate. A fost pur și simplu o ciocnire a mea cu ceea ce se cheamă editorul revistei. În clipa aceea nu mai reprezentam într-adevăr opinia grupului, așa cum era el” („Gabriela Adameșteanu: Nimeni nu trăise jurnalism adevărat”, 26 februarie 2011).

vezi: http://webcache.googleusercontent.com/search?q=cache:m1Ed7w30-FcJ:news.corect.com/arts/books/gabriela-adamesteanu-nimeni-nu-traise-jurnalism-adevarat+gabriela+adamesteanu&cd=36&hl=ro&ct=clnk&gl=ro&source=www.google.ro

APEL PENTRU SOLIDARITATE ŞI ACŢIUNE ÎMPOTRIVA PROIECTULUI PRIMĂRIEI CLUJENE: „LOCUINŢE SOCIALE” ÎN PATA RÂT

Cluj, 10.01.2011.

 Semnatarii acestui APEL se alătură demersurilor organizaţiilor civice pentru drepturile omului începute din martie 2010, atunci când au devenit publice Hotărârile Consiliului Local privind mutarea familiilor de romi din zona Cantonului, Coastei şi Pata Rât în apropierea rămpii de gunoi a Clujului (Referatul Direcţiei Patrimoniului Municipiului şi Evidenţa Proprietăţii cu Nr. 64778/451.1 din 25.03.2010, Hotărârile nr. 127 din 30.03.2010, nr. 197 din 11.05.2010). Aceste demersuri au inclus petiţii adresate autorităţile publice locale şi centrale, precum şi organizarea unei mese rotunde (şi) cu participarea reprezentanţilor primăriei municipiului nostru ( ; http://www.causes.com/causes/471269>; sau documentul „Referatul de constatare cu privire la situaţia locuirii a comunităţilor de romi din zona Pata Rât” depus la Primăria şi Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca, Instituţia Prefectului Judeţului Cluj, Ministerul Administraţiei şi Internelor, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, şi Preşedinţia României; sau Comunicatul din 21.12.2010,).

Scopul principal al demersurile noastre a fost şi rămâne oprirea proiectului primăriei de a muta familii de romi evacuate din alte părţi ale oraşului în aşa-numitele „locuinţe sociale” din zona Pata Rât. Toată lumea trebuie să recunoască faptul că aceasta este o măsură administrativă prin care nu se soluţionează problemele social-economice ale unor familii de romi nevoiaşe, ci le agravează datorită mutării/ evacuării lor într-o zonă izolată la marginea oraşului. Am repetat de nenumărate ori: crearea unei astfel de zone rezidenţiale în apropierea unor deşeuri toxice înseamnă ghetoizare, înseamnă stigmatizarea comunităţilor care ar urma să trăiască acolo drept „ţigănie”, periclitează sănătatea oamenilor şi incluziunea lor socială şi pune sub semnul întrebării credibilitatea politicii de integrare asumate de guvernul României. Cu ocazia mai multor emisiuni ale programului TVR Cluj „Transilvania Policromă”, am arătat: fără o strategie pe termen scurt, mediu şi lung privind pachetul de probleme locuire-locuri de muncă-acces la şcoală-sănătate, primăria se aventurează în experimente periculoase. Şi de fiecare dată am revendicat încheierea unui Protocol de colaborare între primărie şi organizaţii civice, pe baza căreia să se identifice soluţii care să evite segregarea rezidenţială şi să asigure dreptul la locuire adecvată, fiind în conformitate cu legislaţia internaţională cu privire la o locuinţă decentă, precum şi cu reglementările internaţionale şi naţionale privind obligativitatea menţinerii unei distanţe sigure între o zonă rezidenţială şi o sursă de poluare.

Dacă până pe 14-17 decembrie 2010 demersurile noastre păreau în ochii unora nişte problematizări exagerate (nefiind luate, de fapt, în considerare) şi primăria liniştea opinia publică afirmând că lucrurile sunt în ordine (şi că ea face un gest umanitar faţă de romi mutându-i din barăci ilegale în case contractate, cu geamuri de termopan), evenimentele din acele zile au demascat ilegalitatea şi manipulările practicate de autorităţile locale în raport cu această chestiune. Procedurile de evacuare a oamenilor de pe strada Coastei din casele lor fără a fi anunţaţi despre acest lucru din timp; demolarea rapidă a acestor case fără ordin judecătoresc şi/sau hotărâre (publică) a Consiliului local şi fără nicio despăgubire; şi mutarea lor în „locuinţele sociale”, finalizate şi predate în grabă chiar în acele zile, denunţă mai multe lucruri:

 – chiar dacă de-a lungul a două decenii (inclusiv în decembrie 2010) primăria a încasat chiria de la aceşti locatari, din 2009 nu le-a mai prelungit contractele (luându-le, deci, bani pe ceva ce nu avea temei legal, ea însăşi aflându-se, astfel, în ilegalitate);

 – în cazul copiilor care împlineau 14 ani şi erau obligaţi să-şi facă acte de identitate, în ultima vreme primăria le-a făcut aceste acte pe adresele de pe Coastei în măsura în care părintele renunţa la actul său de pe această adresă şi accepta să primească un „buletin provizoriu”, fără domiciliu (negocierea era, desigur, tacită şi nu avea consecințe legale);

– chiar dacă pe vremuri le-au fost repartizate acolo locuinţe de la locul de muncă (cum s-a întâmplat înainte de 1990) sau de la stat, de o vreme încoace oamenii s-au acomodat să trăiască cu zvonurile privind posibila lor mutare (hărţuirea lor prin aceste zvonuri şi ţinerea lor în stare de nesiguranţă au degradat starea psihică şi fizică a multora, dar neadeverirea lor timp de 20 de ani i-a făcut să spere că ele până la urmă nu se vor împlini);

 – mulţi dintre locuitorii de pe strada Coastei şi-au depus în mod repetat dosare pentru locuinţe sociale distribuite pe baza unor criterii (cum ar fi studiile superioare) pe care ei nu le puteau satisface (aceasta fiind o manifestare a discriminării directe, dar şi indirecte, în măsura în care printre cei care se auto-identifică drept romi foarte puţini au studii superioare);

 – celor care erau cu chiria şi utilităţile plătite la zi nu le venea să creadă că, după o viaţă marcată de dorinţa de „integrare în societate” (cu locuri de muncă şi cu copiii la şcoală), or să ajungă să fie alungaţi în afara societăţii, pe rampa de gunoi (lucru care s-a întâmplat prin mutarea lor forţată în modularele din Pata Rât); acest act sfidează în mod grav politicile de integrare asumate de guvern, ba merg împotriva lor: nu îi integrează pe cei marginali, ci îi dez-integrează pe cei integraţi şi îi împinge în marginalitate;

– în loc să fie notificate despre evacuare, mutare sau chiar despre locaţia în care urmau să fie duşi, pe 15 decembrie, familiile în cauză au primit o înştiinţare prin care li se impunea ca a doua zi să depună o cerere pentru o locuinţă socială la primărie; mulţi dintre cei vizaţi (chiar dacă toţi au fost definiţi aşa în înştiinţarea cu pricina) nu erau „fără adăpost” şi nici nu aveau de unde să ştie unde şi cum vor fi locuinţele cerute de ei „de bună voie”;

– pe lângă înştiinţarea în scris toţi au fost intimidaţi verbal prin ameninţarea că dacă nu fac acest lucru cu siguranţă vor rămâne fără adăpost, căci casele de pe Coastei se vor demola;

– cei care nu avea contracte (stând în căsuţe sau barăci improvizate) se bucurau poate de propunerea de a se muta într-o locuinţă cu contract, oriunde ar fi fost ea, dar cei care aveau contract pe Coastei sperau să primească ceva mai bun sau ceva asemănător; primăria însă i-a luat pe toţi într-un singur val, lucru care denotă că nu avea deloc de gând să analizeze şi să soluţioneze cazurile în particularităţile lor, ci urmărea cu orice preţ să elibereze întreg terenul de pe Coastei cu scopuri financiare precise, dar ne-explicitate, desigur;

– în dimineaţa zilei evacuării din casele vechi, după ce li s-au tăiat utilităţile, contractele pe casele noi încă nu erau gata; timp de mai multe ore, cu reprezenţii primăriei, jandarmii şi mascaţii în jurul lor, după ce a devenit clar că nu pot să rămână acolo, oamenii aşteptau să vadă aceste contracte din care trebuia să reiasă locaţia nouă unde vor fi fost mutaţi şi repartizarea lor; această perioadă de aşteptare, precum şi modul aleator în care au fost împărţiți în apartamentele din modulare denotă faptul că, până în ultima clipă (când buldozerele erau deja la faţa locului), primăria nu avea nici o strategie clară cu privire la repartizarea familiilor (avea în schimb o evidenţă nominală a persoanelor, lucru care reflectă încă o dată că ştia despre „ilegalitatea” locuirii lor acolo);

 – în contractele pe care le-au primit când au ajuns în Pata Rât, li se specifica că vor primi câte un apartament de două camere de 15 sau 18 metri pătraţi şi erau menţionate familiile care urmau să împartă aceste apartamente; lăsând la o parte faptul că apartamentele sunt de câte o cameră şi că patru apartamente care formează un modul au o singură baie, chiar şi din lista persoanelor ce urmează să locuiască împreună a reieşit că aceste locuinţe sunt mai degrabă locuinţe de necesitate şi nu satisfac criteriul privind minimul de spaţiu de care trebuie să dispună o persoană pentru ca locuinţa în care trăieşte să fie considerată adecvată;

– celor care nu au primit loc în noile „case modulare” (deci au fost mutate în timp de iarnă din vechile lor locuinţe, fără să li se asigure un loc unde să stea, lucru, din nou, ilegal, aceștia fiind îndemnați să se adăpostească la neamuri) primăria le-a trasat câte un spaţiu de 20 metri pătraţi, sugerându-le să-şi construiască acolo ceva; trecerea lor pe un tabel nu este însă un act de proprietate şi nimeni nu îndrăzneşte să mai construiască acolo în „ilegalitate”, chiar dacă, încă o dată, această „soluţie” a fost tacit propusă de reprezentanţii primăriei;

 – în situaţia în care sunt circa 4-9 persoane într-o cameră (în unele cazuri şi mai multe) și între 20 și 40 de persoane pentru o singură baie (câteodată şi mai mulţi), cu pereţii umeziţi, podeaua care trage apă şi tavane udate (ceea ce denotă calitatea proastă a construcţiei şi pune în pericol sănătatea), cu problemele ivite în legătură cu accesul la transportul în comun (cel mai apropiat la aproximativ 2-3 kilometri) şi implicit la locurile de muncă şi la şcoli, cu mobilele depozitate la nimereală, oamenii se vor simţi forţaţi să se bucure şi să fie recunoscători dacă primăria le va acorda dreptul de a mai construi ceva în acea zonă, cu toate că sunt speriaţi, printre altele, de mirosul puternic ce se simte seara venind dinspre depozitul toxic al fabricii de medicamente sau, când este mai cald, dinspre groapa de gunoi.

Atragem atenţia asupra pericolului că, astfel, primăria nu va trebui să creeze şi să legitimeze ghetoul izolat, căci oamenii vor „cere” acest lucru şi mereu mai multe familii evacuate din alte locuinţe din oraş se vor muta acolo „de bună voie.” Autorităţile locale vor veni, poate, din când în când şi vor constata, ca și cum nu ele ar fi orchestrat acest proces, că „ţiganii din nou trăiesc în sărăcie şi în ilegalitate, căci asta este stilul lor de viaţă.”

Invităm toate forţele civice şi politice responsabile, locale, naţionale şi internaţionale, ca măcar acum, după ce răul a început să se întâmple, să se solidarizeze pentru a determina primăria să caute și să găsească alte soluţii pentru aceşti oameni evacuaţi, pentru a-i asista cu ajutoare în această perioadă de tranziţie şi pentru a-i despăgubi moral şi financiar pentru pierderile lor.

Dincolo de aceasta, miza invitaţiei noastre la o solidaritate civică care transcede graniţele etnice este stoparea categorică a mutărilor forţate în această zonă, chemarea autorităţilor locale la moderație și înțelepciune pentru a pune capăt cel puţin segregării rezidenţiale produse prin acte administrative, pentru a introduce în planul urbanistic al Clujului un plan de desegrare şi pentru a-i convinge să accepte asistența proiectelor europene dedicate soluţionării problemei locuirii, în strânsă legătură cu rezolvarea celorlalte aspecte ale excluziunii sociale.

Asociația Amare Prhala, Cluj, Pavel Doghi, Preşedinte;

Fundaţia Desire, Cluj, prof. univ. dr. Enikő Vincze, Preşedintă;

European Roma Rights Centre, Budapesta, Isabela Mihalache, Deputy director;

Alianța Civică a Romilor din România, David Mark, Președinte;

Centrul Romilor de Intervenţie Socială şi Studii „Romani Criss” Bucureşti, Magda Matache, Directoare Executivă;

Fundaţia Ruhama Oradea, Marian Daragiu, Preşedinte;

Alianţa pentru Unitatea Romilor – Filiala Brailă, Săndel Grosu, Preşedinte;

Asociaţia „Roma Access” Constanţa, Ion Nicu Stoica, Director Executiv;

Asociaţia “Romii Romascani” Neamţ, Liviu Daraban, Preşedinte;

Asociaţia Romii Ursari Iaşi, Viorel Motaş, Preşedinte;

Asociaţia „Șanse Egale pentru Femei şi Copii” Sălaj, Faitaş Mirela, Directoare Executivă;

Asociaţia „Şanse Egale” Sălaj, Vaszi Robert Janos, Preşedinte;

Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului „Şanse Egale pentru Romi şi Sinti ADOSERS” Sălaj, Marcosan Andrei, Preşedinte;

Asociaţia Thumende Hunedoara, Cristinela Ionescu, Preşedintă;

Centrul Cultural „O Del Amenca” Prahova , Ganea Daniel, Director Executiv;

Agenţia de Dezvoltare Comunitară „INTER-ACTIVA” Botoşani, Semiramida Bălan, Preşedintă;

Asociaţia „Divano Romano” Botoşani, Ferariu Rubina, Preşedintă;

Asociaţia „Parudimos” Timişoara, Leonard Bebi, Preşedinte;

Asociaţia Jurnaliştilor Rromi, Bucureşti, Lacatuş Georgică, Director Executiv;

Asociaţia T.R.U.S.T. – Tinerii Romi pentru Unitate, Solidaritate şi Transparenţă Craiova, Alin Banu, Director Executiv;

Asociaţia Rhoma Heart Ilo Rom, Brasov, Dan Raea, Director Executiv;

Asociaţia Nevo Parudimos Caras Severin , Daniel Grebeldinger, Preşedinte;

Asociația Romano Suno Cluj, Norbert Iounas, Director Executiv;

Asociatia Florarilor Bucuresti, Florin Costel Georgescu, Presedinte;

Alianta pentru Unitatea Romilor Romania Bucuresti, Alecu Ionel, Presedinte;

Uniunea Democratica Culturala a Romilor Valea Jiului Hunedoara, Rad Marcel, Presedinte;

Fundatia Wassdas Cluj, Ildi Otvos, Coordonator programme;

Prof. univ. dr. Maria Roth,Universitatea Babeș-Bolyai;

Lector univ. dr. Cristina Raț, Universitatea Babeș-Bolyai;

Adam Dinu, scriitor, București;

Marius Vlad, profesor, Hunedoara;

Asociația Divers, Târgu Mureș, Maria Koreck, Președinte;

Ovidiu Pecican, profesor univ. dr., Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca

Prof. univ. dr. Maria Roth,Universitatea Babeș-Bolyai;

Lector univ. dr. Cristina Raț, Universitatea Babeș-Bolyai;

Adam Dinu, scriitor, București;

Marius Vlad, profesor, Hunedoara;

Asociația Divers, Târgu Mureș, Maria Koreck, Președinte;

Prof. univ.dr. Michael Shafir, Universitatea Babes-Bolyai, Cluj;

Conf. univ. dr. Smaranda Vultur, Universitatea de Vest, Timișoara;

Alin Necula, doctorand,  Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj;

Prof. univ. dr. Liviu Ornea, Universitatea din Bucuresti;

Carmen Marcu, realizator programe, TVR Timișoara; 

Ion Vianu, scriitor, București;

Ion Zubascu, scriitor, Bucuresti, membru al Uniunii Scriitorilor din România;

Alina Silea, antropolog, Cluj-Napoca;  

Călin Goina, doctorand în sociologie, University of California Los Angeles

Mariana Goina, dr. în istorie, Central European University, Budapest

Gheorghe Nicolae, activist rom, București, fost Senior Adviser la OSCE

Ruxandra Costescu, cercetător, București

Grupul pentru Acțiune Socială, Cluj, Adrian Dohotaru, Secretar;

Andrea Ghita, redactor de televiziune, Cluj

Prof. univ. dr. Gabriel Bădescu, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj

Szilárd Miklós, Asociatia Proiect-Protokoll, Cluj

Roma Organization on Migration, Comitetul de conducere, București: Viorel Zaharia – președinte,  Gheorghe Răducanu  – vicepreședinte, Vasile Ionescu – director general.

Alex Cistelecan, Asociatia Proiect-Protokoll, Cluj

Mihaela Gheorghe, asistent social, Budapesta

Asociaţia Pentru Promovarea Incluziunii Sociale, Câmpia Turzii, Zoltan Kovacs

Lorena Doghi, Cluj/ Varşovia

Dana Stoica, doctorand, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj

Anca Gheaus, cercetătoare în filosofie, Munchen

Lect. dr. Könczei Csilla, Universitatea Babes-Bolyai

Raluca Petcuţ, coordonator proiect, Fundația Dezvoltarea Popoarelor, Bucureşti

Boróka Parászka, jurnalistă, Tg. Mures

Crina Marina Morteanu, coordonator regional Fundatia ERSTE

Asist univ. dr. Maria-Carmen Pantea, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj Napoca

Core Maria, Asociatia ,,Gi Rromano”- Harghita

Kinga Pakucs, doctorandă, Universitatea Babeș-Bolyai 

Alexandra Jivan, antropolog, Montreal

Veronica Szabo, sociolog, University of Pittsburgh

Laura Georgescu, doctorand, Universitatea Babeş-Bolyai 

 

Lect. univ. dr. Ana-Maria Palimariu, Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iaşi 

 

Conf. univ. dr. Alexandru Florian, Universitatea Dimitrie Cantemir, Institutul National pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel„ 

 

Laura Panait, doctorandă, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj 

 

G. M. Tamás, filosof, preşedintele Stîngii ecologice, Budapesta 

 

Hajnalka Harbula, doctorandă, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj 

 

Theodora-Eliza Văcărescu, asistent universitar, Universitatea din București 

 

Conf. univ. dr. Liviu Chelcea, Universitatea din București 

 

Noémi Magyari, PR, Fundația Desire, Cluj 

 

Ioana Bursan, asistent proiect ClujEst – Punct de cercetare vizuală 

 

Teodora Takacs, Cluj-Napoca

 

Prof. univ. dr. Mihai Dinu Gheorghiu, Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iaşi 

 

Alis Costescu, doctorandă, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj 

 

Lect. univ. dr. Selyem Zsuzsa, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj 

 

Andreea Lazăr, doctorandă, Universitatea Babeș-Bolyai, traducătoare, Cluj  

 

Diana Ureche, psiholog, președintă de onoare DiversEtica, … 

 

Conf. univ. dr. Marius Lazăr, sociolog, Universitatea Babeș-Bolyai 

 

Lect. univ. dr. Geambasu Reka, Universitatea Babeș-Bolyai 

 

Viorela Ducu-Foamete, doctorandă, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj 

 

Loredana Peca, biolog, Institutul de Cercetări Biologice, Cluj-Napoca

 

Timotei Nădășan, redactor șef, revista Idea artă + societate, Cluj

 

Lect. univ. dr. Imola Antal, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj

 

Jobb Boróka, masterand, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj

 

Mihaela Panaite, director Sala Mica teatru independent, Centrul Cultural Independent Fabrica de Pensule, Cluj  

 

Lorena Văetiși, doctorandă, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj

 

Júlia Szilágyi, critic literar, Cluj

 

 

Tudorina Mihai, Centrul FILIA, Bucuresti

 

 

Emil Moise, Președinte Colegiul Director, Asociația Solidaritatea pentru Libertatea de Conștiință, București

 

 

Ovidiu Anemţoaicei, Doctorand, Gender Studies Department, Central European University, Budapest

 

 

Iulia Pascu,

 

 

Maria  Bucur, Indiana University

 

 

Bakk-Dávid Tímea, TRansindex, Cluj

 

 

Balázsi-Pál Előd, Transindex, Cluj

 

 

Dunai László István, Transindex, Cluj

 

 

Fülöp Noémi, Transindex, Cluj

 

 

Kudor Emese, Transindex, Cluj

 

 

Kertész Melinda, Transindex, Cluj

 

 

Rácz Tímea, Transindex, Cluj

 

 

Irina Sorescu, Președintă Executivă, CPE – Centrul Parteneriat pentru Egalitate, București

 

 

Cristina Neculcea, Asociația ASPER, București 

 

 

Ovidiu Țichindeleanu, Editor, IDEA arta + societate, Cluj

 

 

Sorin Tita-Calin, sociolog, Constanța

 

 

Doina Doru, scriitor

 

 

Ioana Florin Tala, mediator școlar, Cluj

 

Elena Cesar von Sachse, scriitoare, Germania

1500 SCRIITORI ROMÂNI CLASICI ŞI CONTEMPORANI

1500 SCRIITORI ROMÂNI CLASICI ŞI CONTEMPORANI – un dicţionar biobibliografic esenţial,

carte cu 1500 de prezentări de autori şi 1700 de imagini (fotografii personale şi de grup, case memoriale, semnături, planşe color, în condiţii grafice deosebite). Pe lângă scriitorii clasici, am cuprins un numar impresionant de autori ai zilelor noastre din filialele Uniunii Scriitorilor (şi nu numai), între care şi dumneavoastră. Mai figurează scriitori din Republica Moldova , Cernăuţi, Voivodina , Israel , diaspora românească. Dicţionarul însumează 550 de pagini şi este realizat de scriitorul Boris Crăciun, membru al Uniunii Scriitorilor din România .

Cum puteţi intra în posesia Dicţionarului de la Iaşi? Comenzile, care vor fi onorate cu promptitudine în sistem ramburs, prin posta, se pot face prin:

1) e-mail: portile_orientului@yahoo.com, librarie@carte-scolara.ro

2) telefon (fax, cu robot) 0232/239393, telefoane mobile 0745/529135, 0744/237156;

3) scrisori, pe adresa: Editura Porţile Orientului, Iaşi, str. Carpati nr. 10, bl. 912, ap. 2, Oficiul Postal Iaşi 12, C.P. 2702.

Preţul unui dictionar este de 100 lei şi cuprinde taxele postale şi TVA-ul.

La o comandă ramburs de 3 volume achitate (deci 300 lei), veţi primi 4 exemplare. Preţul pentru comenzi mai mari se negociază telefonic.

Editura noastra pregăteşte în prezent un nou volum: DICŢIONARUL CUPRINZĂTOR AL SCRIITORILOR ROMÂNI CONTEMPORANI, rugându-vă pe această cale să ne trimiteţi un curriculum vitae detaliat, cu numeroase amănunte biografice, referinţe critice, fotografii personale şi de grup, chiar şi cărţi reprezentative, pentru a realiza un portret de autor dens şi exact în noul nostru dicţionar de actualitate literară.

Vă rugăm să îi anunţaţi pe colegii dvs. care doresc să achiziţioneze volumul să ne contacteze.

Cu stima,

Crăciun Boris

CAFENEAUA CRITICĂ: Scurtă istorie instituţională (2008 – 2010, deocamdată)

Afiş Cafeneaua critică

Ajunsă la peste a 40-a ediţie, Cafeneaua critică iniţiată de poetul, criticul şi omul de televiziune care este – prin vocaţie – universitarul Ion Bogdan Lefter are deja în spate o istorie. Ea este un proiect de dezbateri culturale iniţiat în prima parte a anilor 1990 de către Lefter la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti. Seria a 2-a a a fost inaugurată în noiembrie 2008, la noul club TSC de la Casa studenţilor din Bucureşti. De la ediţia a 6-a, s-a desfăşurat la Club A. Seria a 3-a este găzduită de Club Control. La Cafeneaua critică sunt invitate personalităţi artistice şi se dezbat evenimente culturale şi teme fierbinţi ale actualităţii. Ideea ca atare putea fi întâlnită şi ca titlu al unei cărţi de Luca Piţu, La cafeneaua hermeneutică. Fireşte, ideea de a folosi cafeneaua ca spaţiu pentru schimbul de idei vine din secolul lui Voltaire şi a rămas până astăzi asociată cu un anume spirit burghez, deschis la înnoiri, specific Europei. De aceea, de mai mulţi ani, Centrul Cultural Francez organizează – la Cluj, de pildă – o manifestare cu locaţii diverse, în localuri publice care servesc cafea, frecventate intens de studenţi – Primăvara cafenelelor, propunând, la rându-i, o agendă de discuţii incitantă.

În felul ei, însă, Cafeneaua critică asumă şi continuă continuă – într-un spirit mai larg cultural şi civic – discuţiile de relevanţă actuală în peisajul creativităţii româneşti întâmpinate critic, „pe viu”, pe care, în ultimul deceniu de dictatură comunistă în România, îl întruchipau, la Bucureşti, Cenaclul de Luni al lui Nicolae Manolescu, Cenaclul Universitas al lui Mircea Martin, Cenaclul Junimea al lui Ovid S. Crohmălniceanu, iar în provincie, Cenaclul Echinox şi Cenaclul Napoca Universitară (la Cluj), cercurile informale de discuţii din preajma revistelor Opinia studenţească şi Dialog (la Iaşi), Cenaclul Pavel Dan, Cenaclul H. G. Wells şi Cenaclul Helion (la Timişoara). Mai recent, cu doar câţiva ani în urmă, Cenaclul Orfeu al Uniunii Scriitorilor a fost animat cu maximă implicare personală şi cu devotament de criticul Marin Mincu, în acelaşi spirit al dezbaterilor fertile. Toate acestea însă au avut în vedere mai ales, când nu exclusiv, autori, texte şi teme literare, în timp ce Cafeneaua critică preferă să alăture scriitorilor oameni de teatru,  oameni de ştiinţă etc.

Invitaţii ediţiilor 2008-2011 ale Cafenelei critice: Nicolae Manolescu, G. Dimisianu, Costi Rogozanu (prima ediţie), Vladimir Epstein, Romelo Pervolovici, Oana Boca, Vasile Ernu, Bogdan-Alexandru Stănescu (ediţia a 2-a), Şerban Foarţă (ediţia a 3-a), Adrian Iorgulescu şi Virgil-Ştefan Niţulescu (ediţia a 4-a), Augustin Buzura (ediţia a 5-a), Solomon Marcus (ediţia a 6-a), Alice Georgescu, Marius Stănescu, Coca Bloos, Diana Cavaliotti, Ioana Anastasia Anton, Sorin Dobrin (din echipa spectacolului Hamlet de la Teatrul Metropolis) (ediţia a 7-a), Sorin şi Nicu Ilfoveanu (ediţia a 8-a), Cătălina Buzoianu, Rodica Negrea, Mihai Dinvale, Papil Panduru, Petre Moraru, Ion Lupu, Irina Rădulescu, Alin Mihalache, Ştefan Lupu (din echipele spectacolelor Furtuna după William Shakespeare de la Teatrul Mic şi Ioana şi focul după Matei Vişniec de la Teatrul de Comedie) (ediţia a 9-a), Ioana Nicolaie şi Cecilia Ştefănescu (ediţia a 10-a), Marlena Braester, Cosana Nicolae, Bogdan Ghiu, Nicolae Tzone (ediţia a 11-a), Nora Iuga (ediţia a 12-a), regizorul Alexandru Dabija, actorii Mihai Calotă, Ana Ciontea, Ioan Coman, Ioan Andrei Ionescu, Vlad Ivanov, Florentina Năstase, Răzvan Oprea, Ada Simionică, scenografii Cosmin Ardeleanu şi Laura Paraschiv şi Lucian Sabados, directorul Teatrului „Toma Caragiu” din Ploieşti (ediţia a 13-a), Alexandru Solomon (ediţia a 14-a), Matei Vişniec, Serge Basso şi echipa de actori româno-luxembourghezo-franco-finlandeză a spectacolului Mansardă la Paris de Radu Afrim, după un text de Matei Vişniec (ediţia a 15-a), Marius Oprea (ediţia a 16-a), Gabriel Andreescu (ediţia a 17-a), Ruxandra Garofeanu, Liliana Corobca, Vladimir Bulat, Vasile Ernu, Igor Mocanu (ediţia a 18-a), Adriana Grand, Virginia Mirea, Florin Dobrovici, George Costin şi Andreea Samson (din echipa spectacolului Cîntăreaţa cheală & Lecţia de la Teatrul de Comedie) (ediţia a 19-a),  Monica Spiridon, Costi Rogozanu, Nicolae Marinescu, Xenia Karo, Luminiţa Corneanu (despre Adrian Marino) (ediţia a 20-a), Mihaela Miroiu, Otilia Dragomir, Sofia Văcărescu, Laura Grünberg, Ana Bulai, Daniela Palade Teodorescu (co-autoare ale volumului Naşterea. Istorii trăite, 2010) şi Olivia Niţiş, Karin Cervenka, Liliana Popescu, Marilena Preda Sânc, Doris Mayer, Simona Vilău (organizatoare şi autoare ale expoziţiei româno-austriece Idila/Idyll, 2010) (ediţia a 21-a), Mihai Oroveanu, Şerban Sturdza, Virgil Scripcariu (ediţia a 22-a), Ioan Groşan, Constantin Stan, Cristian Teodorescu (ediţia a 23-a), Mircea Martin (ediţia a 24-a), Mircea Cărtărescu (ediţia a 25-a), Magda Cârneci, Cătălin Davidescu, Tudor Octavian, Pavel Şuşară, Cristian-Robert Velescu, Ioana Vlasiu, Ruxandra Garofeanu (ediţia a 26-a, la Centenarul naşterii lui Ion Ţuculescu), George Mihăiţă, Corina Constantinescu, Ileana Lucaciu, Sanda Manu, Victor Ioan Frunză, Ludmila Patlanjoglu, Cornelia Maria Savu (ediţia a 27-a, bilanţ festCO 2010), Constantin Chiriac, Lavinia Alexe, Adrian Tibu, Ludmila Patlanjoglu, Mircea Ghiţulescu (ediţia a 28-a, bilanţ al Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu 2010), Principele Radu al României (ediţia a 29-a), Romelo Pervolovici, Mica Gherghescu, Adrian Guţă, Teodor Graur, Nicu Ilfoveanu, organizatori şi participanţi la Bienala Tinerilor Artişti de la Bucureşti (ediţia a 30-a), Livius Ciocârlie (ediţia a 31-a), David Esrig (ediţia a 32-a), Cristina Modreanu, Aura Corbeanu, Maria Morar, Bogdan Georgescu, Ludmila Patlanjoglu, Anca Eugenia Rotescu, Mihaela Michailov, David Schwartz, organizatori şi participanţi la Festivalul Naţional de Teatru 2010 (ediţia a 33-a), Norman Manea (ediţia a 34-a), Dinu Flămând (ediţia a 35-a), Florin Manolescu (ediţia a 36-a), Ciprian Ciuclea, Olivia Niţiş, Andreea Micu (staff IEEB4), Marilena Preda-Sânc, Valeriu Şchiau, Mihai Zgondoiu (expozanţi IEEB4), Magda Cârneci, Liliana Barborică (eseiste, critici de artă) (ediţia a 37-a), Ion Mureşan, Gavril Ţărmure, Luigi Bambulea (ediţia a 38-a), Petru Lucaci şi Magda Cârneci, Cătălin Davidescu, Diana Dochia, Teodor Graur, Adriana Oprea şi Aurel Vlad (despre relansarea revistei Arta) (ediţia a 39-a), Constantin Abăluţă, Constantin Stan, Florin Toma, Daniela Zeca, Cosmin Ciotloş (ediţia a 40-a), Octavian Soviany şi Sorin Gherguţ (ediţia a 41-a), Mircea Anghelescu (ediţia a 42-a), Victor Ioan Frunză, Adriana Grand, Ioana Barbu, George Costin, Alexandru Ion, Sorin Miron, Octav Ştefan (echipa spectacolului Furtuna, produs de Centrul Cultural „Nicolae Bălceascu” din Bucureşti) şi Cătălina Buzoianu, Ileana Lucaciu, Ludmila Patlanjoglu, Crenguţa Manea, Nicolae Prelipceanu, Mircea M. Ionescu, George Volceanov (ediţia a 43-a).

Spiritul rector al Cafenelei critice este şi continuă să fie acelaşi Ion Bogdan Lefter, iniţiatorul şi conducătorul revistei A(l)titudini, dovedind un spirit constructor şi o tenacitate apreciabile, cu bune rezultate în coagularea unei atmosfere propice analizelor de pe poziţiile unui liberalism flexibil şi neîngrădit.

6. Quaestio pentru MIRA MĂRINCAŞ

– Dragă Mira, această prelungire a braţului tău care este camera fotografică este mai mult braţ sau mai mult ochi? Cum poate deveni fotografia acţiune, când e cercetare şi când e autocunoaştere? Ce câştigi atunci când priveşti prin aparatul de fotografiat şi ce atunci când prelucrezi pe suport material sau virtual rezultatul declicurilor?

– Ochiul vede. Îmi place să cred că aş fi ochiul, iar aparatul în sine – doar braţul care face posibilă înregistrarea, interconectate şi inseparabile. Fotografia este o acţiune, o vânătoare şi o sete de a cerceta, de a identifica, de a vedea frumosul, realul, suferinţa, lucrurile ne-la-locul-lor. Este o fuziune între realul ce ne înconjoară şi de care luăm act în mod personal, diferit, luăm atitudine şi decontextualizăm un fragment, într-o singură imagine. Adesea gândurile şi intenţiile noastre, sau ale mele ca şi fotograf, nu sunt percepute. Mesajul devine diferit în funcţie de privitor. Această independenţă a imaginii în sine, această detaşare de cel care a apăsat pe declanşator mă fascinează.

Privind prin aparatul de fotografiat câştigi o fotografie, în cazul fericit, o incursiune într-un mod de a percepe, o viziune necompensată de gânduri sau sinteze spaţiale, iar adesea renunţi să faci o fotografie din considerente morale, sau din teama şi sfiala de a invada intimitatea celuilalt, din motive diverse pe care nu ţi le asumi, din neşansă tehnică sau conjuncturală. Privind într-un aparat de fotografiat ţi se relevă mereu ceva nou. Ce se întâmplă azi se întâmplă doar azi. Este ceva unic şi irepetabil. Sunt teorii ale convergenţei în ce priveşte o generaţie, pot să existe similitudini, dar nu poţi repeta clipa ce a trecut. Încă nu s-a inventat călătoria în timp, am avea imagini în mişcare sau o singură imagine însumând o viaţă întreagă. Ar fi ciudat, dar am intrat în sfera sf-ului, ciberspaţiului şi nu a fotografiei tradiţionale, a imaginii surprinse, a instantaneului. Cercetarea cred că se face prin autocunoaştere, inevitabil identifici, raportezi, compari. Nu vorbesc despre narcisism sau egocentrism, fără –isme fotografia se rezumă la tine şi ce faci cu ce există în interiorul tău. Acel ceva numai al tău face ca imaginile să capete stil, amprentă personală, fac posibilă o atitudine.

Prelucrarea declicurilor este confirmarea instinctului, a momentului trăit în care ceva spunea că toate sunt la locul lor sau nu.

Nevoia suportului material poate este o reminiscenţă, poate este o voluptate egoistă a palpabilului. Este, contrar aşteptărilor, o consecinţă a unei palpări, în prealabil, vizuale. Virtualul ne acaparează, avem prieteni virtuali, grădini virtuale, poate de aceea în această lume schizoidă unii se mai agaţă de obiecte, de materialitatea palpabilă: să-şi confirme că nu au fost şterşi, nu au fost formataţi, că exită. Totul este doar o fabrică (absolută) de invizibil şi iluzie.

Fotografia mă determină zilnic să fiu mai realistă, să mă închid mai mult în mine ca să încerc să văd pentru alţii. Acţiunea de a fotografia, de a încadra în ramele invizibile, dar atât de constrângătoare al cadrului, este în primul rând renunţare. Renunţi la tine cu fiecare clişeu expus. Odată expusă imaginea nu-ţi mai aparţine. Renunţ zilnic la mine şi mă înfrupt cu acea voluptate al palpabilului, un timp frugal, până acea fotografie ajunge pe un perete, pe un pavaj, pe undeva.

Doctorandă la Universitatea de Artă şi Design Cluj, coordonator prof. univ. Radu Solovăstru. Expoziţii personale: 2010 – Orange Acces, Galeria ArtInterior, Cluj; 2009 – “EU.ROAD.CONFORM”, Insomnia, Cluj; “Parafraze”, Iulius Mall, Cluj; 2008 – „Banalul optim”, Galeria Barabas Miklos Ceh, octombrie, Cluj; –  „Maramureş”, expoziţie de fotografie, Neubrandenburg, Germania; 2006    – „Tăceri interioare”, Casa Matei, noiembrie, Cluj. Expoziţii de grup: 2009 –  “Art in Arboretum”, Harcourt Arboretum, Oxford, Anglia; – “Inter-Art International Exhibition”, Galeria Time, Vienna, Austria; 2008 – „Giuseppe Garibaldi… man of freedom, man of humanity…”, Muzeul istoric din Bergamo (Italy) si Uruguay; – „Eclectique – Transfer”, Galeria Helios, Timişoara, iulie; Muzeul de Artă Satu Mare, Festivalul Internaţional Poesis, august; Galeria Pod Pogor, Iaşi, februarie; Muzeul de Artă Galaţi; 2007 – „Detours, Histoires, Memoires et Strategies”, Tour de Crest, Drome, Franţa – „tendinţe actuale în fotografie”, Cetatea Buda Vár, Budapesta

CĂRŢILE MELE (19): Europa în gândirea românească interbelică

Europa în gândirea românească interbelică

antologie de Ovidiu Pecican

Iaşi, Institutul European, 2008

coperta: Amalia Lumei

Colecţia de faţă conturează o imagine pregnantă a peisajului europenist din România, distingându-se voci pro şi contra, comentarii de actualitate şi recenzii de carte, eseuri de anvergură filosofică şi reflecţii din câmpurile geopoliticii, economiei, teologiei ori culturii. Această diversitate mărturiseşte o preocupare reală şi constantă afirmată în viaţa publică românească între 1918 şi 1945 pe tema unităţii europene. Dar această stăruinţă este în egală măsură semnul unei tatonări din multiplele puncte de vedere pe care complexitatea problematicii le permitea, cu mijloace diverse – de la recenzia fugară de seară la eseul sau studiul de mare amploare -, cum este şi simptomul unei anume imprecizii. Toate vocile menţionează Europa, însă nu toate vorbesc despre aceeaşi Europă.