ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. XII: ROMÂNA ÎNTRE MONUMENTAL ȘI DESPLETIRE

În cea mai recentă carte publicată, Întâlnire cu un necunoscut (2010), Gabriel Liiceanu spune cu năduf, la un moment dat: „Mi-ar plăcea ca, după ce am tradus Ființă și timp și după șaisprezece ani de predare a ei, să pot s-o povestesc (așa cum a făcut Noica cu Fenomenologia spiritului), să scriu un «Sein und Zeit» pentru uzul leneșilor” (p. 127). Mărturisirea onestă a profesorului zain-und-țaitologie ajută la înțelegerea mai exactă a faptelor. Întâi, se poate pricepe de aici că, vreme de șaisprezece ani de zile, dl. profesor universitar dr. G. Liiceanu predă de șaisprezece ani același curs fără să se plictisească, fără să obosească, dar… repetându-se. Cu toate acestea, domnia sa se recunoaște incapabil să o povestească, să o spună, adică, în formă narativă, ca pe un scenariu coerent, fluid, care curge de la un capăt la altul, adecvat bunei înțelegeri a unui public mai mare. În al treilea rând el are, în mod evident, nostalgia formulei americane arhicunoscute S & Z for dummies.

Odată descifrat gândul, să încercăm să îl înțelegem. Ceea ce pare să afirme dl. Liiceanu este că degeaba bate pădurea pe margini, chitind și pritocind textul de peste un deceniu și jumătate, opera tot nu s-a deschis către el în asemenea măsură încât să o poată desluși ca pe o poveste cu farmec omului de cultură fără pregătire specială în heideggerologie. Să fie vorba de o insuficientă înțelegere a textului iubit? Dacă da, ce fel de barieră interioară, ce fel de inaderență este la mijloc?

Receptarea propunerilor filosofice ale lui Martin Heidegger nu presupune doar accesul la codul ei specific, de care vorbește G. Liiceanu în cuvântul introductiv la Ființă și timp. Ea te aduce în contact și cu veșmântul în care se prezintă conținuturile heideggeriene: cu limba. Dintre multiplele posibilități aflate la dispoziția filosofului, el le-a selectat pe cele care i s-au părut cele mai potrivite. Dintre acestea merită să fie enumerate: cuvintele grecești – ca atare sau preluate în traducere și adaptare în germană -, cuvintele latine și… expresiile poetice, neapărat din poezia de limbă germană (Hölderlin este, fără îndoială, resursa lui de căpătâi, dar nici Rilke nu lipsește dintre referințe). Cititorul ar căuta, probabil, în zadar printre limbile din care își derivă Heidegger conceptele limba ebraică. (Iată un alt mod de a constata că filosofia maestrului german are nu doar o coloratură clasicistă, ci și una națională, atent ferită de influențele semitice, deși profesorul lui a fost un fenomenolog… semit, Edmund Husserl).

La drept vorbind, cuvintele grecești și cele latine sunt doar puncte de pornire în reflecția proprie, așa cum se întâmplă în cazul lui Aletheia, de pildă. Ele nu trec însă în glosarul termenilor proprii, fiind folosite ca atare, și încă înscrise în pagină cu litere grecești, cum se cuvine în situația bunei cunoașteri a limbilor clasice (a se vedea în Ființă și timp „Indexul expresiilor eline”, pp. 669-670, impropriu numit astfel pentru că nu conține doar expresii, ci și cuvinte de sine stătătoare). Și cazul termenilor latini este similar – obiecția dinainte rămânând valabilă -, cuvinte precum habitus fiind prezente în textul heideggerian alături de expresii precum a potiori fit denominatio (vezi „Index al expresiilor latine”, în ibidem, pp. 671-672). Altminteri însă, Martin Heidegger acordă atenție alcătuirii unui vocabular fenomenologic propriu care este plin de termeni germani alăturați în sintagme construite de sine (Frage nach dem Sein) sau în termeni alcătuiți prin compunere (Umweltlichkeit, Unauffälligkeit ș.a.) ce au aspectul unor cocote împopoțonate și înzorzonate, pline de pretenții. Inutil să mai dau exemple, acestea putând fi identificate și în alte volume (de exemplu, în traducerea lui Bogdan Mincă și Sorin Lavric din Problemele fundamentale ale fenomenologiei, București, Ed. Humanitas, 2006, în „Glosar german-român”, pp. 546-559).

Oricum am judeca exercițiul de inventivitate și inovație lingvistică al lui Heidegger, un lucru este sigur. În demersul lui, el pariază din plin pe virtuțile limbii germane, identificate și exploatate mai ales în zona compunerii, nu a invenției de vocabular. Acest lucru înseamnă, în ordinea discuției de față, că el își cunoaște și prețuiește limba culturii în care performează, că este conștient de măcar una dintre posibilitățile acesteia de auto-îmbogățire și că are abilitatea necesară pentru a genera concepte, plecând de la cuvinte banale, anodine, așezate în monturi noi, nu o dată insolite. Chiar și atunci când ajunge foarte departe cu îndrăznelile conceptuale, Heidegger rămâne în interiorul expresivității potențiale a limbii și culturii lui de origine, refuzând instinctiv – sau programatic? – să se îndepărteze de ele.

S-ar spune că acest model se cere deplin înțeles de oricine aspiră la o bună înțelegere a acestei filosofii, mai cu seamă când vine vorba despre proiectul unor traduceri în altă limbă. Cel angajat în tălmăcirea universului filosofic heideggerian trebuie să refacă din interior, în limba receptoare, același proces; însă nu în literă, ci în spirit, dacă visează la rezultate relevante pentru modul de a se raporta Heidegger la limbă.

Stupoarea este însă să constați, atunci când vine vorba despre traducătorii în română ai textelor din constelația lui Sein und Zeit, că atitudinea față de limba în care se traduce (și care este limba propriei culturi și formări) aduce a dispreț, și nu a iubire.

Întrebarea cu care a plecat dl. Liiceanu la drum, în încercarea de a traduce cartea fundamentală a lui Heidegger în română, sună astfel: „… Este posibilă fabricarea mașinăriei heideggeriene sub patentul altei limbi, în speță cu piesele limbii române? Răspunsul, paradoxal, este acesta: în limba română, textul lui Heidegger devine mai limpede, dar ceea ce se câștigă în claritate se pierde, în schimb, în planul «esteticii construcției». Senzația de lucru perfect cumpănit, de sculptură în piatră dură. De alcătuire compactă, articulată până în ultimul detaliu, pe care ți-o lasă originalul se pierde în română, așa cum se pierde și în franceză, engleză sau italiană. Pe lângă germană, româna va apărea în cazul traducerii textului heideggerian ca o limbă despletită (subl. G.L.)” (p. XVII). Să încercăm să pricepem mai bine ce spune autorul român convertit la traducere. Româna face mai clar textul lui Heidegger, însă pierde la capitolul impresie monumentală. Același este, în general, cazul limbilor romanice. În comparație cu germana, limba noastră este despletită (calificativ defavorabil, desigur, menit nu să marcheze naturalețea, ci caracterul ei neîngrijit, în chip regretabil nedogmatic). Este, aici, o nemulțumire filo-teutonă explicabilă la un gânditor și scriitor care prețuiește mult filosofia germană (Kant, Schelling, Hegel, Heidegger), dar una care nedumerește pe oricine se întreabă de ce, de mai multe decenii, dl. Gabriel Liiceanu se străduie, totuși, să traducă în „despletită” opere filosofice de bazalt, pline de o semeață sobrietate.

Ce au înțeles de aici unii dintre discipolii domniei sale? Cu prudență, într-o epistolă adresată mie pe acest blog, dl. Cristian Mladin vorbea despre „o limbă precum cea română”. Când l-am chestionat asupra expresiei respective, solicitând informații suplimentare, domnia sa a adăugat: „… deși avem limbaje filozofice originale, Blaga, Noica, Șora, Liiceanu, etc., ne lipsește încă exercițiul de interiorizare a unui limbaj filozofic coerent. Pentru un început modest, este nevoie de muncă de pionierat. Pentru unii, începutul ăsta vine dinspre Heidegger, mergând poate pe urmele simplului motiv că toți cei pomeniți mai sus stau într-o strânsă legătură cu gândirea heideggeriană” (comentariu, 17 februarie 2011). Dl. Mladin mă purta și printr-un citat din dl. Bogdan Mincă, la viziunea căruia adera, și care, în două cuvinte, spunea că a-l traduce pe gânditorul german în română este un exercițiu îmbogățitor și benefic, întrucât „…pune în joc toate resursele limbii noastre” şi te forţează să faci o muncă de pionierat.

Dl. Bogdan Mincă se arată astfel mai încrezător în suplețea și „inteligența” limbii noastre, chiar dacă împărtășește cu alții – cum se va vedea – prejudecata că româna este pentru transplantul de terminologie filosofică la zi o terra virgina ce își așteaptă exploratorii. Interiorizarea unui limbaj filosofic coerent, crede însă dl. Cristian Mladin, nu ne este accesibilă, deocamdată, în română. Lipsa de accedere la coerența unui limbaj filosofic „rimează” cu despletirea avută în vedere de dl. Liiceanu.

Intervenind în discuție pe cont propriu, dna Ileana Borțun socotește că româna nu întrunește nici măcar calitățile de a reflecta corespunzător terminologia pusă în joc de vechii greci. Ca membră a echipei din jurul dlui Liiceanu, antrenată în exegeza heideggeriană și la curent cu traducerile colegilor, domnia sa vorbește despre o carte în felul următor: „Este o carte scrisă pe româneşte; şi nu de dragul lui Heidegger, ci de dragul bătăliei pe care limba noastră trebuie s-o ducă pentru a deveni cândva, din „tânără speranţă”, o limbă cu adevărat filosofică: mă refer la încercarea de a gândi pe româneşte ce au gândit unii ca Heidegger, ca Heraclit, ca Parmenide, în două dintre cele mai filosofice limbi ale lumii” (Ileana Borțun). Doamna Borțun iubește, prin urmare, româna, chiar dacă o socotește o limbă inferioară prin incapacitatea sa de a permite filosofarea la nivelul presocraticilor. Ce să mai vorbim atunci despre complexitățile heideggeriene?

Într-o recentă cronică dedicată cărții colegului cu care formase echipă în vremea când trudeau la transpunerea în română a Problemelor fundamentale ale fenomenologiei de Heidegger, dl. Sorin Lavric pune, în mod surprinzător, degetul pe rană, arătând ce socotește a fi utopia eronată a celuilalt: „Bogdan Mincă vrea să facă în română ceea ce fac nemţii în limba lor: să nască un idiom compact, bine întreţesut lăuntric, în care familiile de cuvinte cresc organic, într-o legare firească în virtutea căreia fiecare vocabulă trimite la alta. Numai că limba română nu are mlădirea flexionară a germanei, ea nefiind un aluat apt a se lăsa modelat ca o plastilină. Colorată şi intuitivă, româna e improprie pentru desfăşurarea unor calupuri conceptuale de tip chistic, rezultatul unor asemenea sforţări lexicale fiind un amalgam iremediabil artificios. Cînd traduci Anwesung cu „venire-în-fiinţă-şi-adăstare-în-venire“ (p. 107), nu poţi spera la înţelegerea contemporanilor.// Din acest motiv, limba pe care o creează Mincă, deşi corectă sub unghi etimologic, nu e vie sub unghiul uzului curent. Acesta e paradoxul lui Mincă: intuiţiile lui sunt bune, dar expresia lor nu e din lumea aceasta. Într-adevăr, Anwesung te trimite cu gîndul la ceva care ajunge să fie şi care stăruie în această tendinţă de a fi. Dar cum s-o spui pe româneşte într-o formă concentrată şi deopotrivă acceptabilă? Cum să spargi chistul fără să curgă? Din acest motiv, Bogdan Mincă salvează partea şi sacrifică întregul. Exegetul nostru are predilecţie pentru expresia precisă de întindere mică, lăsînd ansamblul cărţii să plutească într-o nebuloasă speculativă.” (Sorin Lavric, „Plastronul semantic”, în România literară, nr. 7, 2011)

Prin urmare, pentru Sorin Lavric, româna este deficientă la nivelul „mlădierii flexionare” în raport cu germana, fiind, în schimb, „colorată și intuitivă”. Propunerea domniei sale pare rezonabilă. S-ar cuveni să se renunțe la decalcurile triste după germană, prin „despletirea” cuvintelor în ample operațiuni de… compunere, înlocuindu-se amalgamul artificios cu soluții dibuite în spiritul limbii. Se iscă astfel suspiciunea că nu limba este deficitară, ci buna cunoaștere a spiritului acesteia. Cine spune că Sich-aufhalten-bei, tradus de Lavric și Mincă prin „fapt-de-a-se-ține-în-preajmă”, nu s-ar putea traduce mai sintetic și mai fericit (de pildă prin… apropiere)? Poate crede cineva în mod serios că soluțiile găsite de bravii traducători se vor impune în uz, fie și numai în cercurile filosofilor pentru care limba în care se exprimă contează?

În anii când lucra la Rostirea filosofică românească, Noica spunea: „Toată mirarea în fața limbii este de o viață. Dihania aceasta, din care faci și tu parte, își trimite suflarea ei peste lume, prin purtătorii ei de cuvânt de tot felul. Dihania stă de vorbă cu alte dihănii, aceasta înseamnă cu alte suflări și alte limbi. Limbile își trec unele altora înțelesuri, fac schimb de icoane și albume de familie, ba uneori își înfrățesc chipul lăuntric, până la a nu mai ști bine ce a fost suflare a lor și cât anume este duh din duhul alteia”.

Noicieni declarați, dl. Liiceanu și descendența lui spirituală preferă să trateze româna ca pe o limbă incompletă, inferioară, inadecvată marii ridicări la filozofie, încăpățânându-se, totuși, nu atât să traducă în această limbă heideggeriana, cât să înghesuie coloratul și intuitivul idiom propriu în tedesca artificioasă a fenomenologului neamț.

„Ceea ce a fost Fenomenologia spiritului a lui Hegel pentru Noica a fost Ființă și timp a lui Heidegger pentru mine. Numai că, în timp ce Heidegger este Hegel, eu nu sunt Noica” (p. 308). Acest gând liicenian se potrivește de minune și atunci când, ca acum, vine vorba despre programul de traduceri în românește al lui Martin Heidegger.

DEZBATERE CU FENOMENOLOGI (1)

1. Aspirația lapidării

Ei, da! Dl. Oliviu Tisa a urnit vânătoarea de vrăjitoare pe care se flata descriind-o ca pe o inițiere de dezbatere. Pe scurt, în viziunea domniei sale, centrul acestei discuții trebuia să fiu eu însumi, și nu problemele pe care le semnalasem. Urmarea întârzierii mele în a răspunde chemării sale la disputatio cu insinuări (cine nu crede, să verifice postarea d-sale) era previzibilă, chiar dacă nu cu virulența cu care ea a venit. Dl. Tisa a propus dlui Aslam o emisiune radio în care… să fiu înfierat. (Mai trebuie, cumva, dovezi pentru aserțiunea că domnia sa a suferit o influență substanțială dinspre gândirea totalitară?!)

Calm și, oarecum naiv – pesemne pentru că își idealiza colegii și relația lor de colegialitate cu ei din cadrul SRF –, dl. conferențiar Adrian Niță a socotit util să aducă o corectură acestui început, citând și sintetizând observațiile mele referitoare la Grupul HAH, la nazismul heideggerian și la demersurile favorabile extremei drepte ortodoxiste și filosofânde (când nu filosofarde, de-a dreptul) din România interbelică (Nae Ionescu, tânărul Noica; îl adaug acum și pe Emil Cioran, omis din discuție până în acest moment, și pe care dl. Liiceanu l-a filmat, la intervievat și l-a reeditat integral încă din anii 90 ai secolului trecut).

Demersul mult mai echilibrat al dlui Niță a fost rău primit. A ridicat mănușa, ieșind onest, dar cam agresiv, din anonimat dna Ileana Borțun, membră a SRF. Tonul domniei sale este indignat – ceea ce înțeleg, desigur -, dar și acuzator, pamfletar. E foarte bine, la urma urmei, dacă îi dă mâna și dacă nu își pătează în acest mod blazonul. Rețin, deocamdată, din desfășurarea de forțe a domniei sale, câteva idei care intrigă. Una a r fi aceea că blogul „Izvoare de filozofie” al dlui Constantin Aslam ar fi un sit public, în timp ce blogul subsemnatului nu ar beneficia de același statut. Cum se explică, atunci, că îl frecventeză atâta lume, fiind accesibil fără restricții via internet, și mai ales că, exceptând trimiterile lăutărești la… youtube, am postat toate comentariile, necenzurând pe nimeni care avea de spus ceva substanțial?

2. Refutări borțuniene

Dna Borțun socotește potrivit să îl someze pe dl. Niță să declare în ce măsură împărtășește opiniile pecicaniene. Este vorba, din nou, de aceeași plicticoasă vânătoare de vrăjitoare încercată și de dl. Tisa. De fapt, accentul s-ar cuveni să cadă pe ideile în dezbatere, nu? Curioase mânii și recriminări („sunteţi membru al Societăţii Române de Fenomenologie (SRF)”; și o confuzie totală, fiindcă, așa cum am mai spus-o, nu îi am în vedere pe toți membrii SRF în demersurile mele de atenționare, ci doar pe cei numiți de mine Grupul HAH.

Aceeași cercetătoare în fenomenologie acordă vocabulei „interese” din formula „grupuri de interese” un înțeles dintru început restricționat și, oarecum, deviat de la ceea ce ele, ambele, spun. Nu este nimic neobișnuit să ai interese pe lumea asta. Ba, mai mult decât atât, să vrei, pe lângă atingerea unor dimensiuni celeste pe cerul intelectului, și un post, burse, ceva bani și cât mai multă glorie mi se pare cu totul rezonabil, de necondamnat. Dacă astfel de scopuri se încearcă a fi atinse conform regulilor jocului cultural și democratic – acestea îmi par cele la care s-ar supune un grup de interese alcătuit de niște filosofi în formare (sau în curs de afirmare) – nu este nimic de recriminat în toată povestea. Un om mânat de interese se poate asocia cu alții care au interese similare, unindu-și eforturile pentru a-și atinge țelurile. Vorba doamnei Borțun, la fel fac și agricultorii, plasticienii etc. Dar, adaug eu, fac asta și politicienii, mafioții sau, de ce nu, grupările antidemocratice.

Avem însă deplina certitudine că, în cazul HAH, lucrurile se petrec exact după aceste reguli? Este vreo competiție deschisă în care respectivii apar drept învingători? Nu prea și nu tocmai. Selectarea lor depinde în cea mai mare măsură, dacă nu exclusiv, de preferințele magistrului, dl. Gabriel Liiceanu. Vor fi fiind, fără îndoială, destule criterii formale în joc (cunoașterea elinei și germanei sau, altfel spus, „grila Noica”; traversarea cu succes a cursurilor și seminariilor, eventual a altor activități, în preajma dlui Liiceanu, împrejurări care i-au făcut remarcați etc.; poate că nu în ultimul rând, împărtășirea acelorași preferințe filosofice). Nu aș numi, neapărat, această selecție un concurs meritocratic, fiindcă decisivă rămâne umoarea maestrului. Scenariul este cunoscut, G. Steiner îl discută într-una din cărțile sale, nu mai reiau aici. Relația nu devine una de colegialitate, orizontală, ci una de sus în jos, maestru – ucenic, în care subordonarea celui de-al doilea în raport cu primul rămâne foarte importantă.

De aici, a răspunde care sunt interesele obligatorii ale membrilor anturajului dlui Liiceanu nu mai este atât de greu. E ca în vremea lui cujus regio, ejus religio; șeful grupării decide direcția deplasării de interes. Or, vedem astăzi mai clar, dlui Liiceanu îi plac Noica, Heidegger și, mai recent, Nae. În dreptul fiecăruia, numele domniei sale apare drept garant al calității (filosofice; dar și etice?). Desigur, dlui Liiceanu îi plac și „ceasurile cu” Părintele Galeriu – unde i se asociau și domnii Pleșu și Sorin Dumitrescu (volumul a apărut la începutul anilor 90 și, din motive neclare, nu a mai fost reluat, din câte știu). Dlui Liiceanu îi place și părintele Justin Marchiș. Tot așa cum dl. Pleșu îndrăgește îngerii și pe tinerii filosofi și antropologi culturali pasionați de ortodoxie. Dar să nu anticipăm…

Adevărat, poate că HAH nu este o siglă potrivită. S-ar putea să fi fost mult mai corespunzător realităților să îi numesc pe discipolii devotați ai dlui Liiceanu GGL (Grupul Gabriel Liiceanu). Din delicatețe m-am ferit să îi leg cu odgoane atât de vizibile pe promițătorii colegi de silueta profesorului lor. Dacă ne precizăm însă mai mult gândurile, sub somație, de ce n-am face-o? Recunosc însă că, văzând că ideea cu HAH a prins – revine în toate comentariile, semn că a fost o formulare fericită -, m-aș despărți cu regret de ea.

Doamna Borțun trece într-un mod amuzant în revistă numele și contribuțiile heideggerienilor din grupă, ceea ce eu m-am ferit să fac până acum. Cutare a studiat Heidegger, dar acum nu-i mai place și preferă să studieze… relația dintre Heidegger și Wittgenstein. Optimistă, domnia sa citește asta în jumătatea plină a sticlei, ca pe o îndepărtare de M.H. Mai prudent, eu văd, în schimb, în noua opțiune, o continuitate față de prima, câtă vreme M.H. persistă ca obiect de interes. (Și mai face caz, atunci, dna Borțun, de sofisme!… Firește, ale altora…) Alt personaj insistă, cum am arătat-o cândva, să îi citească pe presocratici prin ochelarii nemțești ai lui M.H. Asta nu o împiedică pe dna Borțun să ne explice că volumul acelei persoane „nu este o carte dedicată exclusiv lui Heidegger” (de parcă exclusivități rigide căutăm aici). Al treilea s-a ocupat de problema morții la M.H., dar acum se interesează de dimensiunea corporalității. Ar trebui, se pare, înțeles de aici că distanțarea care s-a produs este atât de mare acum, încât omul își repudiază interesul pentru rectorul freiburghez? Nu știu, dar m-ar interesa să aflu. Al patrulea a fugit de la viața cotidiană, așa cum apare ea la Heidegger, direct la profesorul acestuia, Husserl, de care rectorul de la Freiburg s-a dispensat după înșurubarea puternică în carieră. Și tot așa… Uite că, un pic mai petulanți fiind, putem susține orice. Minunat, distinsă doamnnă!

3. Infantilitatea românei

Cel mai interesant mi s-a părut modul avântat în care dna Borțun susține lucruri pline de speranță legate de limba noastră. „Este o carte scrisă pe româneşte; şi nu de dragul lui Heidegger, ci de dragul bătăliei pe care limba noastră trebuie s-o ducă pentru a deveni cândva, din „tânără speranţă”, o limbă cu adevărat filosofică (subl. O.P.): mă refer la încercarea de a gândi pe româneşte ce au gândit unii ca Heidegger, ca Heraclit, ca Parmenide, în două dintre cele mai filosofice limbi ale lumii”. Se înțelege de aici că în cercul liicenian – sau numai în cazul dnei Borțun? Totuși, nu, fiindcă și în dialogul cu dl. Mladin ajunseserăm în zona aceasta incandescentă – limba română forjată până astăzi rămâne o „tânără speranță”, o simplă promisiune, ea neridicându-se încă la altitudinea unei limbi filosofice. Să vezi și să nu crezi!

Să fiu în locul dnei, după această paradă de trufie bornată, mi-aș ascunde, o vreme, obrazul (fie și prin pagini heideggeriene, dar neapărat în altă limbă decât româna). Cineva i-a șoptit că limba noastră este o schiță nereușită, deocamdată, însă cu bune speranțe de a deveni ceva mai bun. Nici măcar de dragul noicienei „rostiri filosofice românești” nu pare să își fi schimbat convingerea. Probabil că ultimele lecturi ale doamnei cu pricina provin din zona Dicționarului lui Massim și Laurian ori de prin publicistica filologică a autorului Lepturariului, Aron Pumnul. Avem o întreagă filozofie ce își exersează cu pricepere și frumoase mlădieri talentul în limba în care autorii ei s-au născut. Pe dna Borțun însă o impresionează mai curând păsăreasca heideggeriană a inovatorilor ei colegi decât D.D. Roșca, Blaga sau Bagdasar. Să fi dorit românii o germanizare a limbii lor o făceau în Banat și în Transilvania, din 1690 până în 1918. Înțelegem însă de la dna Borțun că au greșit, păstrându-și și cultivându-și, ca niște ageamii, idiomul incapabil de gândire înaltă.

După asta m-aș putea opri din bavardat pe seama profunzimilor filosofice prin care ne poartă autoarea comentariilor de pe situl „Izvoare de filozofie”. Nu ezit să le calific drept răutăți limitate de o proastă înțelegere a așezării sale în limba și cultura noastră. Rămân însă destule inepții de evidențiat și, fără a fi sadic, voi reveni curând asupra lor…

Autoarea poate fi întâlnită pe situl: http://www.phenomenology.ro/index.php/ileana-bortun.html

Luările de poziții la care trimit sunt postate pe situl Izvoare de filosofie: http://izvoaredefilosofie.radiocultura.ro/p/opinii.html?showComment=1298669958021