NOI TENTATIVE SUBMARINE ÎN MARGINEA SCUFUNDĂCIEI FILOSOFICE. I: ANONIMUL I.M. ȘI FILOSOFIA LA UNIV. DIN BUCUREȘTI

Un domn care semnează I.M. pentru că „nu sînt o persoana publică, a semna cu numele întreg sau cu inițiale este complet irelevant” a deschis o discuție referitoare la postarea mea legată de recent apărutul volum al lui Bogdan Mincă, Scufundătorii din Delos. Heidegger și primii filozofi (București, Ed. Humanitas, 2010). De la bun început semnalez inadvertența poziționării domniei sale: ori ieși la lumină, recomandându-te, declinându-ți onest identitatea, din elementară educație, politețe față de interlocutor și pentru a asuma, implicit, cele pe care le susții, ori păstrezi tăcerea și mergi mai departe. I.M. însă, deși destăinuie că îl cunoaște foarte bine bine pe autor și cunoaște „și situația din Univ. București și din filozofia românească” (chiar așa?), dezvăluindu-se – fără falsă modestie – ca fiind unul care „din întîmplare, am citit în jur de 30 de volume de Heidegger”, socotește că atâta ar fi de ajuns, de parcă ne-am fi dat întâlnire la o petrecere de Halloween sau la carnavalul venețian. Aceste mici detalii, din care se conturează, totuși, liniile unui portret, îmi spun că omul care îmi dă povețe, mă trimite să mai citesc (nimic rău în asta, doar tonul recomandării sună iremediabil în falset!), are complexul tipic al românului. E, în același timp, și prea lovit în stima de sine, și prea erudit și sigur în reperele lui culturale pentru a discuta în nume propriu. El pare, deci, să fie insul care trage cu praștia și apoi se refugiază după un copac (fie acel copac numele lui Heidegger sau un arbore propriu-zis, puțin contează).

Surprinzător lucru, dl. I.M. cunoaște, cum spune domnia sa, „situația din Univ. București”. Mă întreb care situație, la ce situație se referă, dar răspunsul survine curând: s-ar spune, ascultându-l, că la Univ. din București sunt puțini „acei studenți chiar au șansa să aibă un dascăl calificat și (care – n.O.P.) nu aparține clasei de sfertodocți de care universitățile noastre sînt pline. Este printre puținii care nu fac «introduceri în…» și ale cărui cursuri și seminarii reprezintă aplicații pe text – așa cum se practică în Germania”. Rezultă de aici că I.M. socotește că modelul absolut în materie de învățământ filosofic este cel din Germania, că a preda cursuri introductive în disciplinele filosofice este contrar spiritului universitar și standardelor pe care acesta ar trebui să le ilustreze și că prietenul domniei sale, dl. Bogdan Mică, reprezintă o raritate în peisajul academic; nu doar în cel bucureștean, cum s-ar crede, eventual, ci, printr-un salt spontan, înlesnit, se trece la întreg peisajul învățământului înalt românesc, corpul profesoral al acestuia fiind desemnat prin expresia „clasă de sfertodocți”.

Recunosc, formularea, ca și impulsivitatea, mi-l amintește pe recent înfuriatul domn Liviu Bordaș, ajuns la deplinătatea expresivității sale culturale într-un articol din Observator cultural. Ca și I.M., și autorul respectiv polemizează cu autori nenumiți. S-a inversat, de astă dată sensul anonimatului, dar expresiile și atitudinea sunt cam aceleași. În fine, drapările lui I.M. sunt mai puțin grave decât ce spune. La urma urmei, domnia sa socotește că „Rămîn anonim pentru că nu sînt o persoana publică, a semna cu numele întreg sau cu inițiale este complet irelevant”. De ce ar fi însă irelevant? Pentru că se socotește pe sine irelevant sau pentru că uzanțele zilei fac dintr-o asemenea procedură o chestiune irelevantă? În ambele cazuri l-aș încuraja să creadă că se înșeală, gândirea ce îl face să creadă că pe pământ există persoane irelevante sau că regula zilei, și nu excepția (de care abundă forumurile ziarelor), e camuflajul de sine se cuvine contrazisă.

Dar, cum ziceam: filosofia în universitățile nemțești e exemplară, în timp ce la noi universitatea și spiritul înalt al filosofiei a murit, îngropat de „sfertodocți”. De ce? Fiindcă nu se lucrează pe text. Va fi fiind, pesemne, rețeta universală în materie de tratament al materiilor filosofice, deși, dacă e să îl credem pe Umberto Eco și pe alți teoreticieni și semioticieni, în lucrul cu textul nu este inutil să vezi și contextul, pretextul și subtextul.

Evident, omul I.M. se află în eroare, deși, totodată, e în perfect acord cu președintele Băsescu (Nu acesta spunea că sunt prea mulți filosofi și prea puțini tâmplari, meseriași, scuzându-se mai apoi, în ălin târg Gaudeamus, în fața camerelor, către dl. G. Liiceanu că, de fapt, căutase un substitut pentru cuvântul „proști”?). Mă voi rezuma la un singur exemplu, deși ar mai fi destule: Alexandru Baumgarten, care face operă de traducător, comentator, gânditor pe cont propriu și mentor al altor corifei ai traducerilor greco-latine din antichitate și evul mediu. Dl. Baumgarten nu a urmat școli înalte în spațiul german, ci la Cluj, și și-a completat studiile în spațiul francofon, parțial în contact cu Alain de Libera. Să mai relativizăm, așadar, puțintel, falsele încheieri definitive în materie de universitate românească. Dl. Mincă nu a apărut la București pe un teren vid și nici nu l-aș vedea definitiv arondat germanității filosofice și culturale (decât, desigur, dacă va ieși domnia sa la scenă deschisă pentru a susține asta).

Sun doar câteva precizări de făcut înainte de a merge mai departe…

Published in: on 13 februarie 2011 at 2:17 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

5. ELITE ARTISTICE ACTUALE ȘI EXTREMA DREAPTĂ

ULUIT DE UȘURINȚA cu care Ion Cristoiu reabilita în Corneliu Zelia Codreanu un tip uman arhetipal – eroul romantic – într-o emisiune a Eugeniei Vodă transmisă pe postul național de televiziune, m-am alăturat și eu protestului simbolic al mai multor inși cărora le pasă de asemenea derapaje.

Constat acum că alți cetățeni – cel puțin la fel de îndreptățiți, în principiu, să protesteze în sens opus – nu doar că se declară pentru dreptul lui Cristoiu de a spăla obrazul celui care a încercat să legitimeze asasinatul ca metodă de acțiune politică legitimă în România, ci socotesc că ar fi potrivit să îi acuze pe cei ce apără valorile democrației în fața asaltului mitizării extremismului brun. „A contracara o ideologie pernicioasă în numele unei ideologii de sens contrar, izvorâtă din partizanat, calcul strategic sau înregimentare conformistă nu e de natură să rezolve lucrurile”, spune epistola celor zece apărători ai lui Cristoiu, într-o formulare veninoasă, dar care nu este deloc lesne inteligibilă. Care va să zică n-ar fi legitim să aperi de ideologiile extremiste prin recursul la ideologia democratismului și a liberalismului? Și mă rog, de ce anume? Pentru care motiv ar trebui ca oamenii animați de crezuri asamblate din idei liberale și democrate – ori chiar de idei social-democrate, creștin-democrate sau ecologiste – să tacă în fața elogierii eroismului criminalilor?

Nu este de înțeles nici în numele căror valori se incriminează partizanatul. Ar fi preferabilă lipsa de opinie, non-civismul amorf, starea de prostrație în fața bâțâielilor ridicole ale câte unui as mediatic?

Adeziunea la anumite valori – numită aici „partizanat” – este refutabilă din principiu, în timp ce gudurarea față de puternicii vreunei zile ar fi preferabilă? Ori, poate, arată mai bine plecăciunea la mormintele liderilor extremismului interbelic, susținută de nume consacrate din câmpul filosofiei, publicisticii, editorial sau cinematografic? Jenantă tentativă de delegitimare a celor ce aderă la valorile construcției europene așa cum se afirmă ele astăzi, privilegiind o tablă de valori atentă la drepturile omului și cetățeanului…

Semnatarii scrisorii au însă ceva și cu „calculul strategic” ca metodă de participare la viața publică, de parcă în acest câmp de relații ar trebui să fim instinctivi și primitivi. Și de ce ar fi, mă rog, de respins ideea de estimare a pozițiilor proprii și ale celor cu care te înfrunți? În Orient, de unde ne vin prestigioase jocuri strategice – de la șah la go – asemenea diabolizare ar stârni râsul sau compătimirea. La noi însă, oameni ce păreau animați de spirit condamnă din vârful buzelor „calculul strategic”. Și ne mai mirăm că România plutește în derivă, fără strategie și cu totul înafara oricăror calcule realiste referitoare la propria-i situație.

Despre „înregimentarea conformistă” a celor care nu au primit cadou de la Revoluție instituții pe care le păstoresc cu falsă blândețe de circa două decenii, bucurându-se de grația câte unui potentat ce le iartă datoriile și le întind simandicos vreun deget, mai decent ar fi să se tacă. Asemenea condiționări nu traduc un „discernământ exercitat în deplină libertate”, ci o condiție destul de joasă, ancilară.

Ridicol este că se protestează pueril și cu iz de delațiune împotriva unei sancțiuni corect distribuite de CNA, pentru că „CNA se grăbește, în cazul Eugeniei Vodă, să invoce un articol de care a uitat cu desăvârșire când, pe numeroase alte posturi de televiziune, s-au tolerat, fără sancțiuni, emisiuni întregi încurajând, explicit, nostalgia față de regimul comunist”. De ce nu au făcut uz cei zece de dreptul lor la protest cu prilejurile semnalate? Și cum se poate compara cutare emisiune a unei televiziuni particulare cu cea a postului național de televiziune, care ajunge până în cele mai îndepărtate cătune ale țării, purtând cu sine nu mesajul vreunui mogul de presă, ci pe cel al spiritului public românesc actual însuși?

Nu este deloc clar de ce se socotește că doamna Eugenia Vodă ar avea rolul „de a scoate la iveală”, de parcă ar fi vorba de Socrate sau Heidegger, când rostul unui moderator de televiziune este că provoace la dialog, dar și să modereze dialogul când acesta urcă sau coboară prea mult pe diapazon. Nu rezultă de nicăieri, din practicile jurnalismului contemporan, românesc și universal, că fișa postului doamnei Vodă – sau a oricărui alt coleg asemenea dânsei – ar trebui să cuprindă exigențe propedeutico-maieutico-hermeneutice.

Salut dreptul celor zece cetățeni români – Marie-France Ionesco (Franta), David Esrig (Germania), Gabriel Liiceanu, Cristian Mungiu, Toma Pavel (SUA), Lucian Pintilie, Andrei Pleșu, Corneliu Porumboiu, Cristi Puiu, Silviu Purcărete – de a nu fi de acord cu opinia mea că doamna Vodă a scăpat hățurile din mână, secondând teribilismele antidemocrate ale lui Ion Cristoiu. Protestez însă energic în fața tentativei lor de a delegitima prin insinuări și abuzuri logice pe cei care au exprimat o altă opinie decât ei.

N.B. Salut apariţia următorului articol – la temă – de Ion Vianu, apărut în Observator cultural: http://www.observatorcultural.ro/Cine-este-conformist*articleID_24742-articles_details.html