EXPOZIŢIA INTERNAŢIONALĂ TRIBUNA GRAPHIC

Revista de cultură Tribuna şi Muzeul de Artă Cluj-Napoca, instituţii aflate în subordinea Consiliului Judeţean Cluj, vă invită să luaţi parte

 joi, 18 noiembrie 2010, de la ora 18,

 la vernisajul expoziţiei internaţionale de grafică contemporană Tribuna Graphic.

Expoziţia va fi deschisă publicului în perioada 18 noiembrie – 12 decembrie 2010.

Manifestarea a fost iniţiată de revista Tribuna, cu scopul de a promova arta grafică prin invitarea unor creatori de marcă, 30 la număr, care s-au remarcat cu ocazia celor cinci ediţii ale Bienalei Internaţionale de Grafică Mică şi care au beneficiat de atenţia revistei Tribuna.

Participă următorii graficieni:

Sasho Anastassov (Bulgaria), Martin R. Baeyens (Belgia), Berko (Slovenia), Stanislav Bojankov-Stanko (Bulgaria), D. Capobianco (SUA), Lukasz Milosz Cywicki (Polonia), Elena Davicino (Argentina), Asun Del Pozo (Spania), Neta Dor Lemelshtrich (Israel), Manfred Egger (Austria), Suzana Fântânariu (România), Rais Gaitov (Rusia), Carola Göllner (Germania), Slawomir Grabowy (Polonia), Ágnes Haász (Ungaria), Elena Karacenţev (Moldova), Kohsei (Japonia), Aria Komianou (Grecia), Kriangkrai Kongkhanun (Thailanda), Ohya Masaaki (Japonia), Thamrongsak Nim-Anussornkul (Thailanda), Toni Pecoraro (Italia), Adrian Sandu (România), Elfi Schuselka (Austria), Mauricio Schvarzman (Argentina), Ji-Xin Song (China), Géza Székely (România), Carolina Viñamata (Mexic), Toshio Yoshizumi (Japonia), Simion Zamşa (Moldova)

            Revista Tribuna îşi propune ca această manifestare să devină una anuală, intrând astfel în constiinţa publicului clujean iubitor de artă. Totodată, datorită generozităţii artiştilor, de a dona operele Muzeului de Artă, Tribuna doreşte să contribuie la îmbogăţirea patrimoniului cultural al municipiului Cluj-Napoca. Această expoziţie este organizată în colaborare cu Fundaţia Culturală Bienala Internaţională de Grafică Cluj.

           Cu acesta ocazie va fi lansat catalogul expoziţiei editat de revista Tribuna.

           Şi-a anunţat prezenţa la vernisaj graficianul japonez Ohya Masaaki, câştigătorul Marelui Premiu la prima ediţie a Bienalei Internaţionale de Grafica Mică Cluj-1997.

Periplul la METEORA (4)

Nu toţi oamenii au „sensibilitate la munţi”. În plus, nici munţii nu seamănă toţi între ei. La Meteora, în Thessalia, căpăţânile sparte, decapitate, de piatră au un mod ingenuu de a-şi etala pleşuvenia asortată cu smocuri de verdeaţă.

Mai sunt, apoi, şi creţurile pe care le face bolovanul adipos şi solemn, care nu seamănă pe nimic din ce am văzut până să ajung acolo. Probabil că geologii ar avea explicaţii pentru aşa ceva, deşi din câte am citit, piatra aceasta nu seamănă nici pe cea a munţilor Pind, situaţi la o azvârlitură de privire, nici pe Carpaţii noştri, ştiuţi mult mai bine.Ar mai fi şi

Ar mai fi şi faptul că, aduşi sub ochii tăi la numai câţiva paşi – odată ce ai urcat pe înălţimile uneia dintre culmile ansamblului, totul pare mărit de un ecran panoramic, tridimensionat (3D), având avantajul că, în raport cu experienţa cinematografică evocată, aici vântul, miresmele, vertijul sunt reale, nu simulate sau provocate artificial, prin iluzie.

Mai încolo, la poale, perspectiva se deschide, cuprinzând valea cu aşezările ei pitice – ai zice – într-o privire suverană, de răpitor înaripat. Să fie ceea ce vede vulturul sau îngerul? Depinde, probabil, pe cine întrebi…

Cine ştie Cheile Turzii, ale Bicazului sau altele de acelaşi fel nu poate ignora un decupaj precum cel alăturat, vederea verticală pe care o face el posibilă, în verdele păduros de nu tocmai departe.

Ajuns la capătul şoselei, în proximitatea Marelui Meteor, vezi cum piatra aşezată de mâna omului creşte din piatra aşezată de erele geologice într-o continuitate lipsită de discrepanţe şi cezuri. Odinioară accesul în incinta clădirii medievale – datată prin sec. al XV-lea – era posibil doar într-o cuşcă trasă pe lanţ ori pe frânghie, şi tot pe acolo veneau şi alimentele. Ar mai fi şi firidele-ferestre înguste, nearanjate perfect una sub alta, lăsând un aer de simpatică bâjbâire, ignorând rigorile antichităţii arhitectonice ridicate la rang de lege absolută de maeştrii renascentişti.

În aceeaşi mănăstire ajungi pe o potecă pietruită, îngustă, într-un hagealâc

Recompensa golgotei meteorice este pe măsură. Dintr-o dată, perspectiva se eliberează, vântul suflă din nou frenetic, sub soare, cerul e aproape…

Din curtea mică a Marelui Meteor, mănăstirea din faţă – mai funcţionează patru din zecile de sfinte lăcaşuri de odinioară – este o Fata Morgana aproape palpabilă. O nouă ademenire, o nouă ţintă…

… Şi iarăşi munţii, iarăşi faliile, jocurile de verde şi cenuşiu, de plante îndărătnice şi vitale înfipte (încă un eventual miracol) printre iregularităţile rocăi. Iar mai departe, altă zare, noi ziduri descriind labirinturi de piatră greu de desluşit de unde te afli, descriind trasee pe care le poţi bănui sau ghici şi care nu sunt necesarmente simple peripluri de turist.

Planurile se ordonează unul în succesiunea celuilalt, copacul face loc saltului, apoi cade o nouă cascadă de piatră, şi din nou aerul circulă liber peste platourile thessaliote vaste…

Contemplarea canionului îţi poate oferi sugestii sau chiar lecţii de viaţă. Dar este un exerciţiu care rezistă şi ca atare, în sine.

Altfel de aventură: METEORA (3)

Cocoţate pe stânci, apărând discret după câte o cotitură a drumului, mănăstirile Meteorăi sunt mostre arhitectonice improbabile.

Acoperişurile lor roşii, de ţiglă, dau bolovanilor gigantici pe care îi încheie aspectul unor ciuperci stranii, dintr-un teritoriu pe care uriaşii l-au lăsat în urmă la retragerea lor din civilizaţie în mitologie.

De fapt, sunt sigur că se observă deja fără dificultate acest lucru, nu fac decât să caut – post festum – nişte asocieri care să traducă într-un limbaj accesibil sentimentul straniu şi proaspăt, promisiunea şi uimirea pe care le-am resimţit în prima mea vizită (care, deocamdată, este şi singura) la Meteora.

Nu e deloc la îndemână, noroc cu imaginile care, oricât de neizbutite artistic s-ar dovedi, vorbesc altfel, au alte mijloace de expresie, se pot dispensa de cuvinte.

Oricum, tentaţia căţărării imposibile, a saltului în gol – eventual cu un deltaplan, fără nimic suicidar, fireşte -, dorinţa de a migra pe un alt pisc din proximitate, de a rupe un mănunchi de iarbă din locul acela atât de apropiat de balustrada pe care te sprijini şi, totuşi, inaccesibil, toate acestea se amestecă într-un du-te – vino continuu, alert, creând un suflu eolian interior nu tocmai simplu de alungat sin suflet şi minte.

Aventura e acolo, în preajmă, ademenitoare şi dreaptă, iar zvelteţea ei te îmbie cât nu poţi spune.

Paradisiacul cosmic în proximitate: METEORA

… Deodată, drumul coteşte şi o ţine tot înainte profilând din ce în ce mai bine, în stânga lui, lanţul munţilor Pind, iar în faţă – şi puţin la dreapta – nişte pietre imense, nu mai mici decât munţii înşişi, înfipte în pământ în vremurile altor mitologii decât cea olimpică. Aceste ţăndări uriaşe de piatră, înfipte pe neaşteptate, fără nicio pregătire, în pământul Thessaliei, par, într-adevăr, nişte pietre suspendate în aer, crescute neverosimil atât de aproape de relieful plat al zonei, încât ai crede că sunt nişte magneţi imenşi, plutind delicat la milimetri de pământul propriu-zis. Nu m-ar mira să aflu că, datorită acestei caracteristici, i-au impresionat pe James Cameron şi pe desenatorii care au pregătit atenţi ambianţa planetei Pandora, sugerându-le celebrele stânci plutitoare pe care eroii se caţără cu destoinicie, balansându-şi spinările şi cozile albastre…

Există acolo, în însăşi dispunerea naturii, un reflex misterios al luminii, un alt fel de aer şi chiar o somaţie interioară de a respira altminteri. Este, probabil, tocmai ceea ce au sesizat călugării din vechime care s-au gândit să se refugieze prin crăpăturile ori pe platourile neaşteptate ce încheie sus, stinghere, pe numai câţiva metri, acele stranii pietroaie venite din cer.