Adică, vorba cronicarului, luni 18 octombrie 2010, între orele 6 şi 7 ale serii, Galeria Alianţa Artelor – pusă pe picioare, de ani de zile, de către criticul de artă şi inspectorul (de odinioară) de la Cultură, dl. Radu – din fundul curţii mateine a edificiului din Piaţa Unirii nr. 2 (unde şi Pizza Y funcţiona până deunăzi) găzduieşte vernisajul expoziţiei de grafică şi desen a pictorului Liviu Vlad.
Lumea obsedată de sănătate îl va fi cunoscând mai degrabă ca pe chirurgul Liviu Vlad, după cum universitarii îl vor fi ştiind mai cu seamă ca profesorul doctor cu acelaşi nume. Persoană agreabilă şi înzestrată în toate aceste domenii, domnia sa expune însă, de astă dată, piese grafice desprinse direct din sensibilitatea lui artistică aşa cum a apucat ea să se manifeste în sesiunile de lucru ale ultimilor douăzeci de ani.
Să nu ne amăgim: se lasă identificată aici o dublă mărturisire de dragoste. Cea faţă de cărbune, creion, cretă, culoare, pe de o parte, şi, nu mai puţin, cea faţă de Peninsula Italică, pe unde l-au purtat drumurile atunci când s-au deschis, în sfârşit.
Mărturisesc: deşi nu am avut până în prezent inspiraţia de a trece pe la saloanele – tradiţionale – ale medicilor-pictori, unde aş fi putut întâlni şi exponate semnate de Liviu Vlad, imaginile pe care le-a selectat la rugămintea mea pentru acest blog mi-au mers, din prima clipă, la inimă. Acurateţea desenului nu are de a face doar cu reproducerea unui peisaj. Ceea ce mă interesează mai mult decât să recunosc un crâmpei din natura pitorescă şi decorativă a Europei noastre – repetitivă în datele ei fundamentale, deşi niciodată aceeaşi – este să observ cum spaima de suprafeţe sau obsesia perspectivei nu grevează asupra libertăţii confesive a compoziţiilor, care îmi apar în primul rând ca nişte radiografii sufleteşti, aproape nişte confesiuni directe.
Mai îmi place, apoi, şi faptul că în aceste confesiuni întâlnesc un suflet pereche: deschis, senin, bucuros să ducă în perimetrul suportului de hârtie bucuria pură a unei dimineţi anume, evenimentul frust – şi totuşi, filtrat de o intuiţie a sinteticului şi de o rafinare cu exersate precedente a sensibilităţii – rotunjimea clipei, perfecţiunea stării şi jubilaţia transferului.
Nu ar trebui să fie prea rare întâlnirile cu artistul. Dimpotrivă, dacă ar depinde de mine, l-aş determina cumva să iasă în arenă cu orice prilej, fiindcă am impresia că acest mod de a înţelege arta ar face mult bine lumii de prea multe ori dezolate şi apatice care plăteşte un tribut provocărilor dizarmonice ale prezentului. Poate arta vindeca? Este ceea ce încearcă Liviu Vlad să facă? De ce nu, chiar dacă nu doar atât şi nu necesarmente în primul rând…
… Şi cu toate astea, o terapie subtilă, neintruzivă, poate de o aparenţă prea încrezătoare, pentru unii, însă în mod sigur una care funcţionează – de vreme ce o simt acţionând asupra mea – trebuie că se cere pusă în legătură cu desenele lui Liviu Vlad.
Nu ştiu de ce – de fapt ştiu prea bine -, ceea ce văd mă duce cu gândul la consulul francez Henry Beyle, retras în sine la Civitta Vechia, pregătindu-şi cu calm ieşirea de romancier în arenă (şi poate chiar pseudonimul de Stendhal, care l-a făcut glorios mai târziu), printre ruinele, curţile, grădinile şi curgerile de apă italice. Şi pentru el Italia a fost un centru spiritual, o axă definitivă a lumii, o bucurie perpetuă. Este clar că, voit sau întâmplător, Liviu Vlad face parte din aceeaşi familie de spirite, mânuind bisturiul cu pricepere, învăţându-i pe studenţi, dar, între timp, visându-se printre bisericile romane, între chiparoşi şi dale de piatră, dincolo sau dincoace de Tibru ori în Piazza San Marco.
Cum bucuria se transmite, nu se povesteşte, nu mai adaug nimic aici. Mare lucru când darurile cu care vii, nu rămân în buzunarele ascunse de la piept, ci le pui generos şi la dispoziţia celorlalţi.
Neezitând să o facă, Liviu Vlad se dovedeşte un spirit ales şi un senior.
Ovidiupecican's Blog 