ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. XVII: ACȚIUNEA PENTRU ACȚIUNE ȘI TERORISMUL INTELECTUAL

3. Cultul acțiunii pentru acțiune este o idee care, pentru Eco, circulă între Goebbels („Când aud că vine vorba de cultură, scot pistolul”) și sloganurile anti-intelectualiste anonime. Nu ducem nici noi lipsă de asemenea reacții în presa cotidiană, unde intelectualii sunt arătați cu degetul de toată lumea și de oricine. Reflecția, în general, pare să fie suspectă pentru mulți români, o serie de remarci critice dezvăluind că, atunci când tace, intelectualul este învinovățit de neimplicare și dispreț față de societatea care l-a format și în care trăiește, iar când se implică, este suspectat și acuzat de partizanat, de corupție (își „vinde” atașamentele etc.). Deși nu se spune, câștigă, în asemenea cazuri, ideea că acțiunea socială fără reflecție este preferabilă, că abordarea „tehnică”, prin tehnocrație, a treburilor publice, este preferabilă, că intelectualul trebuie marginalizat și nu e bun de nimic.

De pe urma acestor atitudini, destul de răspândite și, mai ales, recurente, reacțiile intelectualilor s-au decantat în două linii majore. Unii dintre ei par dispuși să se detașeze de imaginea tradițională distribuită pe seama condiției de oameni de carte, aceea a unor studioși și oameni de opinie, preferând să interpreteze uvertura specializării țintite, a „profesionalizării” și „tehnicizării”. Aceștia sunt adepții abordărilor utilitariste și pragmatiste, atribuind categoriei pe care o reprezintă roluri sociale indiscutabile și solicitând pe seama acestora locuri strategice în ansamblul social (vezi ideea guvernului de tehnocrați). Alții își radicalizează opțiunile pentru ceea ce reprezintă pasiunea și zona lor de expertiză particulară, socotind că o condiție cum este cea intelectuală are și trebuie să aibă rolul edificării minții și sufletului dincolo de circumstanțele triviale ale contextului. „Turnul de fildeș” în care par dispuși să se refugieze nu diminuează importanța travaliului lor, iar faptul că sunt bine antrenați în descifrarea limbilor moarte (precum clasiciștii, a urmelor materiale îndepărtate (ca arheologii) sau că se ocupă de chestiuni ținând de abstragerea totală de la imperativele clipei (precum unii dintre comentatorii de filosofie și istorici, mulți plasticieni, poeți și prozatori, muzicienii) este o expresie a convingerii că misiunea intelectualului este aprofundarea cunoașterii pe seama unei societăți în orice condiții, dincolo de tot ce se întâmplă în jur.

În felul lor, fiecare dintre cele două poziții descrise mai sus sunt, de fapt, pledoarii pentru acțiune; desigur, o acțiune în termeni specifici, o acțiune cărturărească, metamorfozată prin dinamica publicării de carte, a expozițiilor și a concertelor, a conferințelor științifice și a simpozioanelor cele mai felurite. Chiar dacă nu descrie o dinamică socială în înțelesul pe care termenul îl evocă îndeobște – organizarea de mișcări civice și participarea la dinamica politică propriu-zisă, militantismul cu finalitate direct socială și economică și cu impact asupra modului de a gândi al unei generații – și „tehnocratismul” și și abordarea abstrasă („Turnul de fildeș”) sunt, de fapt, expresii ale unor ideologii și nu trebuie confundate cu absența situărilor în societate.

Între cele două se întinde însă plaja amplă, diversă și foarte nuanțată a celor care, intelectuali fiind prin formație și statutul social-profersional îndeplinit, socotesc că este important ca vocile lor să contribuie la armonia sau la reglarea funcționării societății proprii. Ei pot vorbi solitar, în nume propriu, întemeindu-se pe autoritatea pe care o au sau doresc să o cucerească, dar se pot și grupa – în formațiuni instituționale preexistente, în altele special create sau în grupuri mai mult sau mai puțin informale, din preajma unor publicații, a unor platforme de idei -, acționând în felul care convine cel mai bine profilului preocupărilor lor și scopurilor pe care le urmăresc. Atunci când intervențiile lor sunt strict contextualizate, sporadice, conjuncturale și, mai ales, întâmplătoare, când nu au un caracter persuasiv și nici nu aspiră la vreo sistematicitate, poziționăriule trebuie luate ca atare, mărturii ale unei sensibilități specifice, a rezonanței la anumite teme și motive, exemple de situări personale. Când, însă, ele sunt expresia unei „politici” de grup, dobândind, mai mult sau mai puțin, caracterul unor manifeste și programe pentru o întreagă categorie cărturărească, oricât de restrânsă, atunci aspirația de a influența efectiv și de a modela mai mult sau mai puțin direct viața publică dobândește preeminență și trebuie interpretată ca atare; cu atât mai mult cu cât tendinței respective i se raliază o acțiune intelectuală persuasivă, formulări și reformulări, revenirea, din timp în timp, la aceleași teme.

Grupurile intelectuale care, formulând programe proprii, participând la dezbaterea publică în mod repetat, de-a lungul unor perioade mai mult sau mai puțin reprezentative (luni, ani, decenii), au în posesie – sau la dispoziție – și mijloace instituționale (mediatice, academice, editoriale) capabile să influențeze cu destulă forță opțiunile dintr-o societate dată sunt, fără îndoială, dintre acelea ale căror autosituări, programe și formulări posedă forța cea mai mare de impact social, atât în actualitate, cât și pe termen lung. Când membrii unui grup intelectual coerent, cu obiective precise, având în frunte lideri de opinie cunoscuți, dețin poziții academice (conducere de instituții de învățământ superior, sunt premiați, medaliați, au contacte nesporadice cu tinerii în formare și cu cei aflați la început de carieră, pot influența luarea de decizii și acordarea de foloase precum premii, burse, facilități de documentare și studiu etc.), mediatice (posedă canale de radio sau/ și televiziune proprii, au emisiuni personale, dețin reviste și/ sau ziare, susțin rubrici cu apariție recurentă etc.) și au parte de o recunoaștere publică semnificativă, puterea lor de impact social este considerabilă.

Când lucrurile au ajuns atât de departe, ele dobândesc contururi din ce în ce mai precise. În România, unde, urmând exemplul președintelui Traian Băsescu, toată lumea vorbește despre moguli – căci, pe vremea P.S.D.-ului, a lui Ion Iliescu și Adrian Năstase, cei ce dețineau pârghiile puterii politice, banul din afaceri private și controlul de tip mafiot cu impact public se numeau baroni, locali sau nu -, diferența între acești potentați de stil nou și vechii baroni este că mogulii au acaparat și puterea mediatică. Ei dețin televiziuni, ziare și reviste, ba editează și cărți. Te poți întreba la ce bun, de vreme ce au deja majoritatea mijloacelor menite să le asigure prosperitatea, inițiativa în materie de decizie economică și politică. De ce ar râvni și la mijloacele de informare cu impact de masă, la ustensilele mediatice modelatoare de conștiințe? Răspunsul este simplu: dorința lor este de a-și asigura longevitatea și expansiunea, în competiția cu alții asemeneni lor, prin captarea și seducerea unor segmente cât mai importante din public.

Competiția se susține cu mijloacele imaginii, sunetului și cuvântului. Propaganda a devenit privată, chiar și atunci când ea a ajuns să se producă cu mijloacele statului și, aparent, în numele lui, după cum statul însușii s-a privatizat, în beneficiul alternativ al uneia sau alteia dintre instabilele coaliții aflate efemer la putere. Când omul, împreună cu grupul său, a ajuns la pârghiile acestui tip de putere ce îmbină dimensiunea materială cu cea simbolică, războiul se duce cu mijloacele persuasive ale terorismului intelectual, după cum numea Jean Sévillia această metodă de acțiune specifică grupărilor intelectuale.

Terorismul intelectual ar fi „… nici mai mult, nici mai puțin decât un sistem totalitar. Dar … un totalitarism mieros, ipocrit, insidios, ce vizează să-i ia cuvântul opozantului, devenit un ins periculos care trebuie eliminat. Eliminat, dar fără vărsare de sânge: numai prin cuvinte. Cuvintele conștiinței liniștite. Cuvintele marilor conștiințe. Cuvintele care ucid.// Circumstanțele variază, dar procedeul rămâne același. Mai întâi, în imaginarul țării este imprimat un arhetip al răului. De la război încoace, această funestă figură a fost întruchipată de fascist, capitalist, imperialist, colonialist, xenofob, rasist, partizanul ordinii morale. Aceste etichete, în cel mai bun caz, deformează realitatea; în cel mai rău caz, mint. Aplicate de mâini experte, ele îmbracă un sens nedefinit, a cărui elasticitate permite înglobarea tuturor elementelor asupra cărora ideologii aruncă anatema. Apoi, tehnica obișnuită duce la asimilarea adversarului cu arhetipul răului. Efectul acestei amalgamări este radical disuasiv: cine și-ar asuma riscul de a fi, de pildă, tratat drept fascist sau rasist? Acuzația poate fi explicită sau poate fi efectuată prin insinuare, deschizând ușa spre procesul de intenție: orice opozant poate fi atacat nu pentru ce gândește, ci pentru gândurile care îi sunt atribuite. Manichéisme oblige, maniheismul constrânge la acest lucru: o altă logică intră în ultimă instanță în funcțiune: diabolizarea. Nici nu se pune problema de a discuta pentru a convinge: e vorba doar de a intimida, a culpabiliza, a descalifica.// Terorismul intelectual … constituie un sistem. Nu trebuie să căutăm un complot îndărătul lui, și nici pe cineva care dirijează clandestin lucrurile. De altfel, el nu apără o temă unică și nu reprezintă interese neapărat concordante. E o mașinărie care se sprijină pe complicități doctrinare și pe rețele de generație; trebuie reținut însă că avem de-a face cu o mașinărie oarbă.// (…) Istoria, arta, literatura, știința sau ecologia sunt terenuri de vânătoare pentru terorismul intelectual…” (Jean Sévillia, Terorismul intelectual, București, Ed. Humanitas, 2007, traducere de Ileana Cantuniari,  pp. 8-9)

Cum spuneam, în lumea intelectuală, acțiunea pentru acțiune se traduce prin dinamica de idei, demersuri publicistice și gesticulația academică, ce nu dau rezultate directe și imediate și nu duc la schimbări sociale și politice de unele singure. Forma persuasivă la maximum a acestora, prin procedurile avute în vedere de Jean Sévillia, este terorismul intelectual. Nici România actuală nu duce lipsă de așa ceva, după cum nici interesele care să mâne în luptă taberele beligerante, ori actorii care să se bată în numele lor nu absentează din peisajul nostru social și intelectual.

1. CENZURA-M-AR CENZURA…

ÎN GENERAL ŞI ÎN principiu, libertatea de exprimare a opiniilor proprii nu este îngrădită în România. După 1989, surpriza mea a fost să constat că formele tradiţionale de cenzură ideologică s-au perpetuat numai în mintea şi practicile câte unui redactor şef de revistă culturală. „Nu asta!”, „Nu acum!”, „De ce noi?!” au fost câteva dintre replicile acestor oameni care socoteau – probabil că pe bună dreptate – că abolirea instanţelor castratoare ale Partidului Comunist, începând chiar cu partidul însuşi, era un bun prilej pentru a-şi promova doar propria agendă, când nu şi propriile prietenii.

Cu toate acestea, chiar şi atunci când s-a ivit câte un asemenea prilej, nu am făcut nicio clipă confuzia între limitările unei gândiri meschine, de propagandist autoinstituit sau de comersant de favoruri, cu politica oficială a defunctului regim de dictatură. În asemenea cazuri am preferat să dau câte un pas înapoi, publicând materialul incriminat în altă parte.

Două cazuri grave de cenzură înaltă am trăit, totuşi, în ultimele două decenii. Primul, în 1999, m-a vizat – pe mine şi pe alţi comilitoni – în calitate de istoric autor de manuale. Acuzatorul public a fost marele istoric de butaforie, regizorul Sergiu Nicolaescu, care a îndemnat ca manualul care nu-i plăcuse să fie ars în piaţa publică. Noul, deşi venerabilul, Goebbels vorbea, nu ca persoană privată, ci în calitate de senator, de la cea mai înaltă tribună naţională a momentului: Parlamentul României. I s-au alăturat, mânaţi de autentică mânie proletară, doi publicişti de maaaare talent şi audienţă: Cristian Tudor Popescu, încruntatul în bluză de trening, şi Tucă Show, uzurpatorul de mai târziu al drepturilor statului român asupra colecţiei de carte „Biblioteca pentru toţi”. După ei au urmat şi alţii, pentru că mizele depăşeau persoanele celor înjuraţi, autorii, vizând schimbarea ministrului Educaţiei şi, dacă se putea, chiar subminarea credibilităţii preşedenţiei Constantinescu. Şi s-a putut. În 2000, când s-a întors la putere Iliescu, noua ministră – care, între timp, a luat şi ea obiceiul prestaţiilor ministeriale penibile, dar recurente -, Abramburica, a interzis manualul de istorie respectiv în toate şcolile din România. Iar asta se întâmpla în ţara unde, până astăzi, Hitler şi Zelia Codreanu se pot procura legal, fără riscuri, de pe la anticari.

A doua ocazie când statul mi-a acordat o atenţie mai mare decât ar fi fost de aşteptat s-a arătat curând, după numai un an şi ceva. În revista Provincia, al cărei secretar de redacţie (pentru versiunea română) eram, am gândit, împreună cu alţi redactori şi colaboratori, un apel adresat ţării pentru reorganizarea statului nostru – nefuncţional până astăzi – pe baze regionaliste. Scandal enorm, ridiculizări demagogice pe măsură. Iliescu ne-a trimis la plimbare, să ne vedem de treabă, dar premierul Adrian Termopan ne-a ameninţat voalat, lăsându-i liberalei Norica Nicolai şansa de a propune să fim arestaţi ca trădători. Jurista cu „mapă profesională” înfricoşătoare şi scabroasă – din câte spune Traian Băsescu – a avut astfel şansa de a se dovedi mai radicală decât însuşi liderul ultranaţionalist Gheorghe Funar, mulţumit doar cu propunerea să fim târâţi în judecată.

Redacţiile ziarelor la care am colaborat sunt mult mai subtile decât atât. Dintr-o dată, pe nepusă masă, ele îşi schimbă linia editorială, au nevoi urgente de marketing – mai multă publicitate aduce mai mulţi bani în portofolii (şi în portofele), de ce n-ar renunţa, aşadar, spontan la anumiţi colaboratori?! -, pretextează click-uri insuficiente pe pagină, din partea cititorilor, pariază pe tineri sau, dimpotrivă, pe oameni mai cu experienţă. Începuturile sunt mereu complicate, e nevoie de contract, de copie după buletin, de CNP şi număr de cont bancar… Spre deosebire de cele care sfârşesc o căsnicie însă, divorţurile din presă se termină sumar, cu o brutalitate cazonă. Cel mai mult în acest sens mi-a plăcut mesajul unic şi irepetabil al lui Doru Buşcu de la Cotidianul, un ziar pe care conducerea înţeleaptă a acestui gazetar l-a dus, în cele din urmă, la dispariţie, în pofida unor lovituri inventive de marketing (datorate, desigur, altora). El mă înştiinţa bărbăteşte că din momentul „X” colaborarea noastră ia sfârşit, nelăsând vreun loc nici explicaţiilor, nici curtoaziei. Când am văzut cu ce tărăboi lamentabil se dispensa acelaşi coleg din presă de serviciile lui Traian Ungureanu, vinovat de a avea opinii şi după intrarea lui în politică, mi-am spus că, totuşi, nu văzusem încă destule în materie şi că scăpasem fără noroi pe pantofi.

Uite însă că tehnologia salvează România. Posibilităţile pe care mi le dă internetul de a mă publica singur, punând la dispoziţia virtualilor mei cititori opiniile aceluiaşi membru al societăţii civile neînregimentat politic care sunt, mă recompensează, până la proba contrară, de aerul câteodată rarefiat, neîndestulător, din presa actuală.