THOMAS BERNHARD: Portretul lui Martin HEIDEGGER

Thomas Bernhard (1931 – 1989) a fost un scriitor austriac de prima linie. Romanul lui Vechi maeştri (1985), tradus şi publicat în România în 2005, conţine pagini acide la adresa realităţilor culturale germane, austriece, a filistinismului şi prejudecăţilor, a lipsei de gust şi a aglutinării culturale. Printre ele se numără şi cele despre filosoful Martin Heidegger, pe care le transcriu aici, cu speranţa părăsirii, şi în România, a atitudinii hagiografice la adresa filosofului şi a iniţierii unei discuţii critice la adresa lui. (O.P.)

Stifter îmi aminteşte mereu de Heidegger, de acest ridicol filistin naţional-socialist, în pantaloni bufanţi. Dacă Stifter a degradat total literatura înaltă în kitsch, Heidegger, filosoful din Pădurea Neagră, a transformat filosofia în kitsch, Heidegger şi Stifter, fiecare la rândul său, în felul lui, au prefăcut filosofia şi literatura în kitsh. Pe Heidegger, după care s-au luat generaţiile din timpul războiului şi de după război şi pe care l-au copleşit încă din timpul vieţii cu lucrările lor de doctorat dezgustătoare şi stupide, îl văd mereu şezând pe banca lui de acasă, din Pădurea Neagră, lângă soţia lui, care, în entuziasmul ei pervers pentru tricotat, îi împleteşte întruna ciorapide iarnă din lâna tunsă chiar de ea de pe oile deţinute de familia Heidegger. Pe Heidegger nu-l pot vedea altfel decât pe banca de acasă din Pădurea Neagră, alături de soţia lui, care l-a dominat complet toată viaţa şi care i-a împletit toţi ciorapii şi i-a croşetat toate scufiile şi i-a copt pâinea şi i-a ţesut aşternutul de pat şi i-a cârpit chiar şi sandalele. Heidegger era o minte kitsch … ca şi Stifter, care a fost într-adevăr o apariţie tragică, spre deosebire de Heidegger, care a fost mereu doar comic, tot aşa de mic-burghez ca Stifter, la fel de ucigător de megaloman, un gânditor slab din regiunea prealpină, cum cred eu, tocmai bun pentru ghiveciul filosofiei germane. Pe Heidegger l-au sorbit toţi cu lingura, cu o foame de lup, ca pe nimeni altul, decenii în şir, şi şi-au umplut astfel stomacurile de germanişti şi filosofi. Heidegger avea un chip obişnuit, nu unul spiritual, … era un om cu desăvârşire nespiritual, lipsit de orice fantezie, de orice sensibilitate, un rumegător de filosofie străgerman, o vacă filosofică gata să fete oricând, … care a păscut pe păşunea filosofiei germane şi şi-a lăsat decenii în şir să cadă baligile ei cochete în Pădurea Neagră. Heidegger era aşa-zicând un coţcar filosofic, … care a izbutit să întoarcă o întreagă generaţie de savanţi din domeniul ştiinţelor spiritului cu susul în jos. Heidegger este un episod respingător al istoriei filosofiei germane, … la care au fost părtaşi şi încă mai sunt toţi oamenii de ştiinţă germani. Astăzi, Heidegger nu este încă întru totul demascat, vaca Heidegger a mai slăbit, dar laptele Heidegger se mai mulge încă. […] Heidegger este un bun exemplu al felului cum dintr-o modă filosofică ce cuprinsese odinioară întreaga Germanie, n-a rămas nimic decât un număr de fotografii ridicole şi un număr de scrieri şi mai ridicole. Heidegger era un filosof care-şi striga marfa la piaţă, care a dus la târg numai lucruri furate, tot ce-i de Heidegger e de mâna a doua, el era şi este prototipul celui care gândeşte pe urmele altuia, căruia i-a lipsit totul, dar într-adevăr totul, ca să gândească de unul singur. Metoda lui Heidegger consta în a face din marile idei ale altora, cu cea mai mare lipsă de scrupule, idei mărunte proprii, asta e. Heidegger a micşorat într-atât tot ce era mare, încât a devenit posibil german, înţelegeţi, posibil german… Heidegger este mic-burghezul filosofiei germane, care şi-a aşezat scufia lui de noapte kitsch, pe care Heidegger a purtat-o întotdeauna, cu orice prilej. Heidegger este filosoful papucilor şi al scufiilor de noapte celebrat de nemţi, nimic altceva. (Fragmente din romanul Vechi maeştri, Piteşti, Ed. Paralela 45, 2005, traducere de Gabriela Danţiş, p. 73-77)

9. Arcanele unei pagini de istoriografie medievală

Întrebarea căreia se cuvine să i se răspundă este ce căpetenie germană a luptat cu maghiarii, în componenţa oştirii cărora să fi fost şi români, şi când anume? Răspunsul se află în confruntarea dintre Ungaria şi Imperiul Roman de neam Germanic pentru stăpânirea asupra Stiriei.

Este de crezut că autorul Gestei lui Roman şi Vlahata menţionează atât de ceţos faptele pentru că le preia din cronici mai vechi prin intermediul unui izvor – astăzi pierdut sau neidentificat – care el însuşi le interpretase, distorsionându-le, într-o primă instanţă. Din câte se cunosc astăzi, relatările despre evenimentele menţionate provin dintr-o scrisoare a lui Ottokar al II-lea Přemysl din 1260 adresată papei Alexandru al IV-lea privitoare la lupta de la Kroissenbrunn. Această scrisoare putea fi cunoscută la sfârşitul sec. al XIV-lea, în mediile literate latine, prin intermediul Chronicon Joannis Marignol, al cărei autor era un italian ce îndeplinea misiunea de cronicar de curte al lui Carol al IV-lea. Ea a fost reprodusă şi în Chronicon Przibiconis de Tradenina (Chronicon Pulkavae), scrisă în sec. al XIV-lea de Pulkava, istoric de curte al lui Carol al IV-lea de Luxenburg, inspirându-se, ca şi Marignol, din cel de-al doilea continuator al cronicarului Cosma din sec. al XII-lea. Pulkava îi pomeneşte, totuşi, după cum precizează Mihail P. Dan – urmând informaţiile din P. Gel. Dobner – numai pe maghiari şi cumani. Revenind însă ceva mai încolo, el scrie pe larg: Ottokar “adversus regem Passe [Russiae – după Dobner] et filios ejus et ceteros Ruthenos ac Thartaros, qui eidem in auxilium venerant Boleslaum Cracoviensem et Loczkonem [Laczkonem – după Dobner] juvenes Lansacie [= Lautsaciae, Dobner] duces et innumeram multitudinem inhumanorum hominum, Cumanorum, Ungarorum et diversorum Sclavorum, Siculorum, quoque et Valachorum [subl. O. P.], Bezzeninorum (= Bezzerminorum, M. P. Dan) et Izmahelitarum scismaticorum, etiam utpote Grecorum, Bulgarorum, Rassiensium et Bosniensium [= Bosnensium, Dobner] hereticorum auctore Deo gessimus [belum]” .

Este clar însă că informaţia vagă, fantastă şi expeditivă din Gesta lui Roman şi Vlahata nu are la bază folosirea directă a vreunuia dintre cele două izvoare citate aici şi care, ambele, menţionau prezenţa românească în armata regelui Ungariei. Ea pare mai degrabă receptarea distorsionată şi reinterpretată a informaţiei că românii au luat parte la confruntarea dintre maghiari şi “craiul nemţilor”. La autorul Gestei lui Roman şi Vlahata, s-a văzut, acesta din urmă devine craiul Neimat şi este confundat cu hanul tătarilor invadatori, printr-o contragere ilicită şi o totală confuzie istorică. Chiar şi astfel însă retrasarea drumului făcut de informaţia istorică intrată în Gesta lui Roman şi Vlahata poate fi utilă, întrucât dezvăluie nu doar un fundal evenimenţial cât se poate de real, ci şi căile pe care le-a urmat cunoaşterea istorică a faptelor şi reinterpretarea lor partizană ce are, totuşi, la bază, efortul unei lărgiri a orizontului cunoaşterii istorice propriu autorului anonim din sec. al XIV-lea.

Recapitulând succint, anonimul Gestei lui Roman şi Vlahata a avut la dispoziţie un izvor ce păstra amintirea vagă a evenimentelor consemnate în izvoarele latine aduse mai sus în discuţie ori în altele asemenea acestora, rămase însă necunoscute.

8. „Cneazul Neimet” din Gesta lui Roman şi Vlahata… adică regele german

Aşa-numita Cronică moldo-rusă, scriere istorică a cărei compilare a avut loc la curtea lui Bogdan al III-lea cel Orb (1504 – 1517), fiul lui Ştefan cel Mare, probabil prin implicarea decisivă a mitropolitului Theoctist al II-lea, între 1508 – 1510, a folosit izvoare istoriografice mai vechi. Încercând să istorisească o istorie a Moldovei, poporului şi dinastiei acesteia, de la începuturile mitice până la zi, autorul scrierii a folosit un text narativ compilat la curtea lui Ştefan cel Mare, aşa-numita Gestă legendară unificată, pusă în pagină cândva între 1473 şi 1489. Lui i-a adăugat o selecţie din notiţele analistice care consemnau domniile moldoveneşti de la Dragoş Vodă la Ştefan cel Mare şi Bogdan al III-lea. Dar Gesta legendară unificată îşi datorează numele eufemistic – căci titlul original nu s-a păstrat – faptului că, ea însăşi, punea împreună două texte diferite, de aspect legendar, însă cu pretenţia de a elucida trecutul mai îndepărtat. Una dintre ele era aşa-numita Gesta lui Roman şi Vlahata, în timp ce a doua consemna, în cea mai veche versiune a sa ajunsă până la noi, legenda vânătorii lui Dragoş Vodă care a dus la întemeierea statului de la răsărit de Carpaţi. Reconstituirea textuală nu se opreşte aici. Gesta lui Roman şi Vlahata a fost concepută, după toate aparenţele, în Maramureş, poate chiar la mănăstirea Peri, prin 1390 – 1399, eventual sub îndrumarea ieromonahului Pahomie, egumenul locaşului patronat de „Sf. Mihail”, sub oblăduirea laică a marilor seniori ai locului, fraţii Drag şi Balc. În ea se povesteşte cum strămoşii mitici ai românilor, Roman şi Vlahata au părăsit Veneţia şi s-au stabilit din Romania (probabil Imperiul Bizantin), întemeindu-şi cetatea Roman (adică propria stăpânire). În slavona în care a fost scris textul gestei, care era limba de cult şi oficială a ortodocşilor vremii din sud-estul Europei, dacă nu erau chiar vorbitori de greacă, românii au fost desemnaţi drept „Romanovici”, adică urmaşi din stirpea lui Roman. De aici ei au fost chemaţi în ajutor de către regele maghiar Ladislau în vremea atacului tătarilor şi, pentru vitejia lor, au fost răsplătiţi cu moşii între râurile Mureş şi Tisa, şi pe Criş. Multe dintre susţinerii gestei sunt contradictorii şi derutante, dar studiile istorice din ultimele două secole le-au desluşit, rând pe rând, anulându-le caracterul paradoxal şi evidenţiind ce informaţii doreau să transmită şi cum de s-a ajuns la distorsiunile actuale. Există însă în Gesta lui Roman şi Vlahata un detaliu care a rămas până astăzi neexplicat în mod satisfăcător. Narând istoria prealabilă aşezării „Romanovicilor” în Ungaria, textul aminteşte că “… în anii domniei lui Vladislav s a ridicat război de către tătari împotriva ungurilor, de la cneazul Neimet din locurile sale în care rătăceau, de la râul Prut şi de la râul Moldova…”. Nimeni nu a reuşit, deocamdată, să elucideze de ce conducătorul tătarilor este consemnat cu apelativul “cneaz” şi pentru care raţiuni numele lui apare ca “Neimet”. În mod evident, fiind vorba despre un text scris în slavonă, calitatea de “cneaz” nu poate fi decât echivalarea în terminologia consacrată de această limbă pentru funcţia de conducător. Adică, de han, dacă despre tătari sau de nomazi ar fi vorba. Numai că hanul în cauză, Neimet, nu este atestat de nici un document sau izvor narativ şi, în plus, un asemenea nume atribuit unui tătar nu rămâne neverosimil. Chiar de la prima vedere, neimet duce cu gândul la maghiarul német, care înseamnă “german”, “neamţ”. În loc să poarte, aşadar, înspre marea putere militară orientală a Europei de Sud-Est secolelor al XIII-lea şi al XIV-lea, cu totul neaşteptat numele conducătorului tătarilor sugerează, tocmai dimpotrivă, o căpetenie războinică de la vest de Ungaria. Cum s-a putut ajunge într-o astfel de situaţie „oximoronică”? Fără îndoială, din acelaşi motiv pentru care figura lui Ladislau I (1077 – 1095) s-a contopit cu cea a lui Ladislau al IV-lea Cumanul (1272- 1290), urmaşul lui şi pentru care cumanii, invadatorii din vremea primului au devenit tătarii din timpul celuilalt rege. În lipsa unei cunoaşteri sistematice a trecutului relatat într-o formă succintă, pe baza unor izvoare narative lacunare, autorul necunoscut al Gestei lui Roman şi Vlahata a confundat epoci, figuri şi evenimente între ele, dând o versiune fantezistă. Prin “cneazul Neimet” ar trebui, care va să zică, să se înţeleagă, nici mai mult, nici mai puţin decât “craiul nemţilor”, adică „împăratul sau regele germanilor”, tot aşa cum prin tătari aici, în contextul dat, trebuie înţeleşi duşmanii, pur şi simplu.