Grigore M. CROITORU: Gabriel CHIFU scrie un roman mozaic (III)

(urmare)

         Personajele. Personajul central al cărţii este naratorul. Este un personaj complex. Este şi om şi supraom. Nu tresăriţi citind „supraom”, căci mă justific şi-mi veţi da dreptate. În filozofia lui Nietzsche, un astfel de om apare înzestrat cu o individualitate foarte puternică şi eliberat de constrângerile moralei. Ca om, trece prin toate fazele dezvoltării fiziologice (copil, tânăr, matur) şi are trăsăturile specifice ale perioadelor de viaţă respective. Când era copil, refuza mâncarea spre disperarea mamei. Doar impresionat de lacrimile mamei mânca, „înghiţea cu noduri acele triste-mbucături”. Mânca spunându-i poveşti. Până la 9 ani i-a dat în gură. Mama lui a murit când avea el 17 ani, fără a câştiga bătălia cu el. Acesta este copilul şi nu prea. Supra-copilul: mâncarea şi băutura preferată erau cuvintele, cuvintele adunate în poveşti, cu care, mai târziu, el însuşi va crea opere nepieritoare, cum este şi aceasta.

         Tot în această perioadă a vieţii, se juca cu copiii de seama lui tot felul de jocuri, până cădeau laţi de oboseală. Dar se refugia şi în singurătate, unde era doar cu gândurile sale, cu trăirile sale, ce nu mai erau comune cu ale celorlalţi, şi le transpunea în poezie.

         La şcoală, trăieşte prima sa „clipă de diamant”, când s-a văzut deasupra tuturor. Învăţătoarea, doamna Mocofan, le cere elevilor să spună propoziţii. Toţi spun spun propoziţii simple, obişnuite. Numai el, după ce se gândeşte, spune o propoziţie deosebită, era prima compoziţie literară: „Doamna învăţătoare m-a scos în faţa clasei şi m-a arătat copiilor, apoi s-a dus în cancelarie, a luat catalogul şi acolo, în văzul tuturor, mi-a caligrafiat un zece mare şi perfect. Eu stăteam lângă catedră, cu faţa spre bănci şi mă topeam de fericire, limbile ceasului se opriseră din mers. Apoi am început să mă înalţ. Ceilalţi nu-şi dădeam seama, dar eu nu mai atingeam pământul, uşor, uşor, pluteam deasupra lor,      m-am cuibărit într-un colţ al tavanului, de acolo îi priveam înduioşat şi mi se părea că sunt fermecat şi că nimic rău nu mi se poate petrece pe lumea asta” (pp. 114-115).

         Şi celelalte categorii de vârstă prezintă trăsături caracteristice obişnuite şi neobişnuite. Neobişnuite pentru omul de rând, dar specifice supraomului.

         Şi meditaţiile sale existenţiale îl diferenţiază în comparaţie cu oamenii de rând şi-l ridică în sfere înalte, de unde lumea se vede altcumva.

         Ca să-l cunoaşteţi în toată măreţia lui pe naratorul-personaj al acestei cărţi, citiţi-o! Şi veţi descoperi, fiţi siguri, şi alte frumuseţi care vă vor încânta.

         Realizarea artistică. Vom spune câteva cuvinte despre naraţiune, care este modul de expunere de bază, şi descriere.

         Cu ajutorul naraţiunii, scriitorul prezintă faptele, întâmplările, precum şi comportamentul,                    

chipul, firea, atitudinea unor personaje. Toate acestea sunt prezentate pe fragmente, secvenţe, fără a păstra ordinea cronologică. De obicei, cele narate sunt transmise simplu, concis, fără divagaţii.

         După cum am mai spus, scriitorul apare în ipostaza de narator (subiectiv şi obiectiv), de spectator (activ sau pasiv), dar şi de cronicar al unor evenimente. Ritmul narării este în mare măsură alert, obţinut cu ajutorul propoziţiilor scurte, al frazelor construite prin coordonare, mai rar foloseşte fraze mai ample, sinuoase, cu multe propoziţii subordonate, caracteristice ale ritmului lent.

         În funcţie de atitudinea naratorului, naraţiunea este subiectivă (axată pe confesiune, pe implicarea naratorului, pe folosirea verbului la persoana I), dar şi obiectivă (se bazează pe observaţie, pe detaşarea naratorului, pe folosirea verbului la persoana a III-a).

         În funcţie de atmosfera creată, naraţiunea cărţii este realistă (bazată pe fapte şi întâmplări reale), este memorialistică (axată pe evocare, pe urmărirea drumului formării unui personaj), psihologică (analizează stările sufleteşti ale personajului principal). Sunt şi unele momente când naratorul aduce în naraţiune miraculosul.

         Descrierea. Principalul merit pe care îl are descrierea în cartea lui Gabriel Chifu este acela de a realiza scurte portrete ale unor personaje, portrete fizice sau morale. Din puţine adjective cu valoare de epitet sau alte cuvinte expresive, scriitorul creionează un sugestiv portret asemenea unui pictor celebru, care cu câteva trăsături de penel a realizat eboşa portretului persoanei care îi pozează. Iată câteva exemple memorabile:

         Mama: „Pentru mine era incomparabilă, mi-era limpede că nu mai e alta pe lume şi o iubeam ameţitor. Puternică-şi-vulnerabilă-sensibilă-inimoasă-săritoare-vrednică-neobosită-dârză, limpezea locul unde se afla” (p. 66). Cele nouă adjective legate prin cratimă (compunere prin alăturare, procedeu folosit de mai multe ori de către autor) acoperă sensul primului adjectiv, incomparabilă, care o individualizează şi o ridică deasupra tuturor mamelor din lume.

         Tanti Mary: „Pe tanti Mary aşa o văd: fragilă, delicată, are o privire arzătoare şi o piele translucidă, de sfântă” (p. 99).

         Dan: „Înalt şi blajin, era bun cu mine. Îmi amintesc râsul lui: un râs limpede şi puternic, un râs de acelea care ţin lumea” (p. 8).

         Cel mai frumos portret, fizic şi moral, i-l face Danei. Am mai prezentat crâmpeie din acest portret, mai dăm şi aici: „Poartă o rochie scurtă, răspândeşte o boare răcoroasă, seamănă cu o caisă pârguită şi înmiresmată. […] anii scurşi au spălat-o de tot ce era tulbure în alcătuirea ei, astăzi e limpede, are consistenţa luminii. Pare o perdea de borangic pe care razele lunii, tot trecând prin ea, au subţiat-o şi au topit-o până s-au făcut firele de borangic tot raze” (pp. 145-146). În acest citat, pentru a realiza portretul, alături de epitete, foloseşte puterea de sugestie a verbului, comparaţia şi sensul metaforic al întregii construcţii.

         Şi exemple s-ar mai putea da.

         Naraţiunea şi descrierea sunt presărate cu figuri de stil de o rară frumuseţe şi noutate, nici prea multe, ca să supere, nici prea puţine, ca să le simţi lipsa, ci câte sunt necesare ca să ridice valoarea artistică a acestei opere literare a scriitorului îndrăgostit de „smirna cuvintelor” (Gabriela Gheorghişor). Alături de epitete şi comparaţii, apar metafore, hiperbole şi enumeraţii. Cultivă chiar cu predilecţie enumeraţia. Transcriem câteva exemple, luate la întâmplare din cele scoase, care ne impresionează prin noutate, prin curajul cu care se asociază cuvintele pentru a căpăta înţelesuri noi:

         „Pentru noi o apă e ca un zid mare care ne desparte de lume, ne-nchide”(p.43). Iată o apă care se ridică pe verticală, asemenea unui zid!! E un paradox folosit cu efect artistic.

         „Tovarăşul Bodolicu era o persoană onomatopeică, o făptură interjecţională şi monosilabică. Mda, bă, , hai, nu, ho, cam aşa se exprima el” (p. 50). Pe cât sunt de neaşteptate aceste asocieri de cuvinte, pe atât sunt de expresive!  

         „… mama a observat că sorb poveştile ca pe apă, că le respir ca pe aer” (p. 53).

         „viaţa e o casă cu acoperişul spart” (p. 54).

         „este o zi cu multă lumină, lumina e vie, inundă cadrul” (p. 65). Epitet şi personificare.

         „mama se aplecă spre mine, râde tânără, are chipul în raze” (p. 65).

         „fără el rămân gol, ca o bisericuţă…” (p. 88).

         „ţinuturile scunde, nămoloase, mlăştinoase, întunecate…” (p. 89). Epitet-imagine multiplu.

         „strada se dovedea a fi, deodată, ca un râu cu nenumărate meandre” (p.100).

          [Emoţii] “se nasc în inimă şi se înalţă din ea ca aburul din pământul negru şi rece sub bătaia soarelui” (p. 127).

         [Emoţiile] “provoacă ele acolo, în adând, seisme şi zidirea lăuntrică se zguduie si se năruie sub mişcarea tectonică” (p. 128).

         “Am sinţit cum mă izbeşte în piept libertatea, aşa cum te loveşte, la mare, valul şi te doboară” (p.130).  

         „viaţa mi s-a părut deodată indestructibil-indestructibil de frumoasă, un fluviu în care merită să înoţi până la capăt” (p. 130). Un neologism repetat (indestructivil) realizează un superlativ absolut mult mai expresiv decât superlativul absolut obişnuit (foarte frumoasă). Iar comparaţia care înceheie construcţia are şi valoare de hiperbolă, dând construcţiei un sens puţin obişnuit.

         „Atunci mă despărţeam de corpul precar-obosit-greoi-îmbătrânit” (p. 131). O altă construcţie similară cu cea despre care am pomenit mai sus. Şi mai sunt.

         „Inima mea este o cămilă care ţine în spate cu încântare, cu uşurinţă şi cu naivitate lumea” (p.147). Ce frumos!

         „mă simt cauza acestui univers iluminat, mă simt pământul din care totul mistic rodeşte”.

         „orăşel străin-indescifrabil” (p. 151). Din nou procedeul alăturării, de data aceasta dintre un cuvânt din fondul principal de cuvinte şi un neologism, specific lui Gabriel Chifu.

         Şi exemple s-ar mai putea da, dar mă opresc aici.

                                                                     *

         Oricine citeşte cartea – în treacăt fie spus, cartea se citeşte cu o uşurinţă uimitoare – ,îşi poate lesne da seama că aceste simboluri ale culorilor, consemnate mai sus, pot fi susţinute cu exemple de netăgăduit din textul romanului. Las pe cititori să-şi dea singuri seama şi să judece dacă am dreptate sau nu. Subliniez însă încă o dată faptul că aceste culori realizează un mozaic de excepţie, aşa cum este şi cartea lui Gabriel Chifu. Şi nu o spun numai eu, ci şi cele opt personalităţi, în frunte cu d-l Nicolae Manolescu, care judecă cu mai multă abilitate decât mine o operă literară. Am încercat să spun şi eu ceva despre carte. Puteţi fi de acord sau nu. Un lucru este esenţial: citiţi cartea, căci merită, şi adresaţi cuvinte de laudă autorului ei, care asemenea marelui Arghezi a reuşit ca „printr-o ureche de ac” să strecoare „pe un fir de aţă”:

 

                                            „Micşorata, subţiata şi nepipăita viaţă

                                            Până-n mâna, cititorule, a dumitale.

                                            Măcar câteva crâmpeie,

                                            Măcar o ţandără de curcubeie,

                                            Măcar niţică scamă de zare,

                                            Niţică nevinovăţie, niţică depărtare.”

                                                                    (Tudor Arghezi, Cuvânt)

 

Grigore M. CROITORU: Gabriel CHIFU scrie un roman mozaic (II)

(urmare)

         Şi acum, voi încerca să conving pe oricine se îndoieşte de afirmaţiile mele, aruncând o privire şi disecând cartea.

         Tema romanului: lumea autorului din momentul naşterii şi până în momentul în care termină romanul, cu oameni şi locuri, cu întâmplări, cu emoţii şi sentimente, reflecţii şi comportamente, o lume pe care scriitorul o numeşte „năstruşnică”, dar pe care el o face năstruşnică prin calitatea deosebită a scriiturii.

         Se desprind şi o serie de „teme personale”, cum le numeşte Raluca Dună: tema morală, căutarea şi salvarea sinelui, prin descoperirea Dumnezeirii, a acelui Dumnezeu care se află în noi înşine, în sufletul-memorie.

         Ideea centrală care se desprinde din carte este cea referitoare la trecerea prin viaţă: prin viaţă trebuie să treci, prin viaţă poţi trece, prin viaţă nu trebuie să treci oricum, ci urmărind să ajungi undeva oricâte ostacole va trebui să treci, prin viaţă treci muncind, visând, iubind. Ce însemnă iubirea, ce a însemnat, de fapt, pentru el iubirea ne convinge în fragmentul Astăzi are consistenţa luminii. Vorbind despre Dana, zice: „O aseamăn cu un râu care curge pe sub pământ şi apoi izbucneşte tulburător la vedere. Aşa e. Am văzut flori care înfloresc şi pomi care rodesc de două ori în acelaşi an, dar până la ea n-am crezut că oamenilor li se poate întâmpla. Ea, vădit, în loc să îmbătrânească, prin iubire, în aceeaşi viaţă, a-ntinerit încă o dată, izbitor.

         Ah, păşesc în această dragoste ca printr-un câmp verde într-o dimineaţă de mai” (p. 146). 

         Numai citind acest scurt pasaj, simţim lumina, măreţia, energia, bucuria, iubirea, tinereţea şi, bineînţeles, culorile potrivite pentru a le reda.  

         Conţinutul. Cele 58 de fragmente din „năstruşnica istorie a lumii lui Gabriel Chifu” îl au în centrul lor, cele mai multe, pe autor, care este şi personajul principal al întâmplărilor. Vom lua în discuţie câteva.

         Din primul fragment intitulat Locuinţe cu chirie aflăm când şi unde s-a născut, precum şi postura de „chiriaş grăbit”, mereu pe picior de ducă, mereu schimbând  decorul ca şi protagonistul din cunoscuta baladă a lui George Topârceanu: „Eu sunt chiriaş trecător, / În scurtul popas al vieţii / Vreau multe schimbări de decor”, căci „M-a dus pretutindeni puterea / Aceluiaşi tainic resort. / C-aşa mi-e viaţa – o goană, / Şi astfel durerile trec…” (G. Topârceanu, Balada chiriaşului grăbit).

         Fragmentul Familia Popescu din Calafat merită să fie amintit pentru valoarea lui sentimentală: de aici i-a rămas gustul raiului pe pământ sub două chipuri: 1. cireşul cu fructe fără seamăn – „uriaşe, de un roşu brun, pietroase, dulci, cărnoase” (predilecţie pentru epitetul multiplu), şi 2. avea casa plină de cărţi „păstrând în ele poveştile ca pe nişte comori”. Se înţelege că avea acees neîngrădit la ele.

         Adăugăm noi al treilea chip, chipul Monicăi, despre care zice: „Frumuseţea ei îmi dădea ameţeli. Când păşea pe stradă, trupul său făcea aerul să vibreze într-un fel nemaintâlnit, muzical. Mergeam în urma ei şi ascultam melodiile lăsate de trupul său, le ascultam ca la radio” (p. 9). Şi era numai în clasa I cel ca va deveni autorul acestor rânduri!

         Pentru cei care n-au apucat vremurile acelea semnalăm fragmentul Sfârşitul anilor ‘50, începutul anilor ’60, deoarece la Calafat, ca peste tot în ţară, la sărbători, de 1Mai, de 23 August, de 7 Noiembrie, de 30 Decembrie, se scoteau fotografiile tovarăşilor, pe care le purtau copiii. Lui Chifu îi pica Chivu Stoica şi datorită potrivelii – Chivu – Chifu. El ieşea rău şi cu jocul „Ce e tatăl tău?”, tatăl său era avocat, şi-ar fi vrut să fie „un tată în rândul lumii, miliţian, sau şofer, sau tâmplar, sau mecanic-auto” (p. 11).

         Autorul are mereu în preajma îngerul său păzitor, dublura sa, ca o umbră, îl ajută, îndepărtând primejdiile. De multe ori se simte însă penibil, fiindcă îl obligă să treacă prin situaţiile prin care trece el, adică îl chinuieşte: îl pune să mintă, îl face să se-mbete, să înşele, să se noroiască (Îngerul, pp.12-13).

         Interesantă viziunea despre comunism. A plâns când a murit Gagarin, chiar când a murit Laika. La moartea lui Stalin n-a plâns că s-a născut cu un an mai târziu, dar a vărsat râuri de lacrimi când a murit tovarăşul Dej, pe bordura străzii, lângă părculeţ, cu Biţă, Gelu, Mircea, Mitică. Când a murit Ceauşescu, n-a mai plâns, se schimbase între timp, căci de prin 1975 nu mai era de trăit pe aici. Şi înşiră lipsurile pe care le îndurau neputincioşi oamenii: „Nu se găseau cafea, ciocolată, carne, conserve, ouă, unt, brânză, pâine, mezeluri, portocale, săpun, şampon, benzină, mere, roşii, făină, cartofi, prosoape, aţă, şerveţele, hărtie igienică, bere, chibrituri, vin, ţigări, pastă de dinţi, maieuri, ciorapi, cămăşi, pantofi, apă minerală, aparate de radio, hârtie de scris, cărţi, caiete, ceasuri, struguri, ceapă, lame de ras, cremă de ghete, scobitori, cerneală, covoare, creioane, muştar. Dacă mai dura mult, nu ar fi mai rămas de cumpărat, în galantare, decât o singură marfă (să ne înecăm cu ea, ar fi fost o moarte colectivă meritată!): pungi cu creveţi vietnamezi ori poate nici asta!” (p.15).

         Simţea că nu mai rezistă, mai vorbea şi-n public cum gândea, mai scăpa şi câte-o poezie cu subînţelesuri. Chiar i s-a publicat în Transilvania o astfel de poezie şi a trăit un timp cu spaima în suflet, căci colonelul Vâlceanu de la Securitate era cu ochii pe el. A venit decembrie 1989 şi a scăpat (Comunism, pp. 14-16).

         Vise şi închipuiri, tot felul de păsărele i-au zburat prin cap, pe care, cu timpul, le-a trecut în poezie. Totuşi, întreaga copilărie a aşteptat un ceas, dar n-a venit.

         Interesantă filosofie asupra corpului în dezvoltarea sa fizico-estetică, de la imaginea copilului de 2-3 ani până la imaginea de astăzi. Cât adevăr conţine ultima frază a acestui fragment: „Am avut comori, munţi de aur, acum trebuie să mă-nvăț cu puţin, cu sărăcia, cu bănuţul de alamă, cu mainimicul…” (Corpul, p. 25).

         Jocurile copilăriei ocupă conţinutul câtorva fragmente. Le poţi lua copiilor jocul? Înseamnă că îi condamni la alienare, la moarte. Dar de iubire, îl poţi lipsi pe om? Categoric, nu. Ea vine năvalnic, ca un fulger şi nu i te poţi împotrivi. Iată cât de convingător este păţitul Chivu: „Când am văzut-o, am tresărit. Mi s-apărut atât de frumoasă, atât de tânără şi de proaspătă că, dacă ai fi fost în deşert, l-ar fi făcut să înverzească pe loc. Şi avea atâta lumină în alcătuirea ei încât brusc am simţit nevoia, acolo, în biroul banal, s-o ating, s-o mângâi, s-o privesc cu lupa, s-a studiez în amănunt, căutând să-nţeleg cum funcţionează o asemenea minunăţie.

         Pe urmă, repede, s-a adeverit că eram ticluiţi, născociţi unul pentru altul. Mai rar asemenea magnetism, aşa potriveală, aşa plănuire. Dacă ne desfăcea cineva pe fiecare în fărâme şi ne recompunea altfel, punând unul lângă altul câte un crâmpei din mine şi cîte un crâmpei din ea, ne îngemănam imediat, ne lipeam, ne sudam, fuzionam, dovedindu-ne că ordinea adevărată a făpturilor noastre era aceasta: nu separat, ci laolaltă. E poate un clişeu, dar descrie precis situaţia” (Ticluiţi, născociţi unul pentru altul, pp. 29-30).

         În fragmentele cărţii sale, naratorul vine cu oameni din Calafat.

         Există câteva fragmente în care umorul bun, sănătos, chiar dacă uneori este impregnat de amărăciune, este la el acasă.

         Până va vizita Parisul, se mulţumeşte cu ieşiri la Cioroiaşi, la Craiova şi la Bucureşti, când se simte „un ales al îngerilor şi al zânelor”. Cât a durat drumul până la Bucureşti, avea impresia că i-au crescut aripi.

         Să-l urmărim în drumul spre Carlovivari: înarmat cu arcul cel nou cu trei săgeţi, paloşul din lemn cioplit de fratele său, şi-a pus merinde (o eugenie, un măr, trei prune) şi a pornit neînfricat . Le-a spus băieţilor, care au rămas cu gurile căscate, muţi de invidie, pentru că n-auziseră de locul ăsta. Se duce însă până la o cazemată şi se înapoiază spre seară. Copiii între timp se informaseră: Karlovy Vary este o localitate din Cehoslovacia şi acolo nu se merge pe jos.

         Umor găsim şi în fragmentele în care vorbeşte despre tovarăşul Bodolicu, despre luna cărţii la sate, despre Vinetu Dinamo.

         Câteva fragmente au în centrul lor chipurile unor oameni care i-au marcat viaţa. Iată câţiva: băieţii din Calafat, tovarăşii lui de joacă, familia Popescu, Nelu de la Cioroiaşi, nea Mitea, Călin, Moda, tanti Marioara, tanti Mary, Vasile Dumitrel etc.

         Nu lipsesc persoanele cele mai dragi din viaţa lui: mama, tata, Dana, Andrei şi Alexandru.

         Dana. Dana este axa în jurul căreia gravitează viaţa, dar mai ales dragostea cea mai pură, cea mai profundă, cea mai statornică, ea însăşi fiind animată de astfel de dragoste.

         Fragmentul Astăzi are consistenţa luminii te îndeamnă să-l reciteşti, să-l re-reciteşti până ţi se întipăresc pe scoarţă gândurile autorului: „Eu m-am părăsit de multe ori, Dana nu m-a părăsit niciodată. Ea a fost mereu cu mine, chiar şi atunci când nici eu nu mai eram cu mine. În repetate rînduri am plecat hai-hui, m-am rătăcit, am dormit în paturi străine, convins că am pierdut-o. Când m-am întors, am găsit-o neschimbată, alegând calea precum acul busolei” (p. 145)

         Portretul integral o să-l dăm în altă parte. Aici consemnăm iar acest citat memorabil: „O asemăn cu un râu care curge pe sub pământ şi apoi izbucneşte tulburător la vedere. Aşa e. Am văzut flori care înfloresc şi pomi care rodesc de două ori în acelaşi an, dar până la ea n-am crezut că şi oamenilor li se poate întâmpla. Ea, vădit, în loc să îmbătrânească, prin iubire, în aceeaşi viaţă, a-ntinerit încă o dată, izbitor” (146).

         Ca orice muritor, şi năstruşnicul Chifu este fulgerat de un fior rece – de sentimentul morţii, al sfârşitului implacabil. Acest sentiment apare de mai multe ori în roman, dar cel mai puternic exprimat în găsim în fragmentul Despre sfârşit: „Fiindcă acum moartea îmi este familiară, ea este teritoriul meu, o încerc, mă încearcă, întruna, deloc în glumă, serios. Aidoma unui râu umflat de ploi, s-a revărsat, ajunge până la mine, aici, în ţinutul îndepărtat unde mă credeam la adăpost, valurile sale îmi ating picioarele: o încerc, mă încearcă. E ca o patrie la frontiera căreia am ajuns, am viză, am viză pentru acest tărâm, întind paşaportul, trec, zăresc prima aşezare unde am să poposesc, fumul iese subţire pe hornuri, nu e nici noapte, nici zi, încep să mă acomodez cu locul, apoi mă înapoiez de unde am plecat şi iar revin şi tot aşa…” (p. 148).

         Te grăbeşti, Maestre! Ai mult, ehei! mult, până vei înceheia socotelile cu lumea asta. Ai uitat aşa de repede că ai un înger păzitor, care te urmează „ca o umbră”. Şi el ca şi matale este deosebit, nu are aripi albe, ci „argintii-cenuşii, ca de vultur” (p.12). O ai pe mereu iubitoarea şi tânăra Dana, îi ai pe Andrei şi Alexandru. Şi ne ai, Maestre, pe noi, cei mulţi, care îţi citim cărţile şi pe care ne încânţi cu frumuseţea lor. Ei, alungă-ţi aceste gânduri negre şi revino la ele când vei trece de o sută de ani! Atunci, şi nici atunci!…

         Să ne mai daţi, Maestre, câteva cărţi cel puţin la fel de valoroase ca aceasta, pe care nu întâmplător am numit-o un roman-mozaic. Aşa cum mozaicul este „pictură pentru eternitate”, romanul Fragmente din năstruşnica istorie a lumii… este unul pentru eternitate. Şi n-o spun doar eu. O fac şi cei opt – şi poate şi alţii – , mai bine decât mine.

(va continua)

Grigore M. CROITORU: Gabriel CHIFU scrie un roman mozaic (I)

       În luna octombrie a anului trecut, scriitorul GABRIEL CHIFU a venit la Zalău pentru o lectură publică, prilej cu care l-am cunoscut, schimbând şi câteva vorbe, încurajat de faptul că, deşi mai tânăr ca mine cu 15 ani, am frecventat amândoi, la intervale diferite de timp, cursurile aceluiaşi liceu: pe vremea mea se numea „Colegiul Popular Nicolae Bălcescu”, actualmente se numeşte „Colegiul Naţional Carol I”, din Craiova.

         Întâlnirea cu o astfel de personalitate (poet, prozator dintre cei mai talentaţi, vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, director executiv la cea mai prestigioasă revistă literară din ţară, România literară) este un privilegiu pe care nu numai că nu-l poţi rata, ci evenimentul merită să-l treci lângă cele mai scumpe, cele mai dragi, cele mai frumoase amintiri, întâmplări, fiinţe, lucruri din viaţa ta. Însă, la această întâlnire memorabilă am luat o carte, o carte a lui Gabriel Chifu, o carte cu titlu lung – Fragmente din năstruşnica istorie a lumii de Gabriel Chifu trăită şi tot de el povestită – ,sugestiv, adică lămuritor cu privire la conţinut. S-a născut, totuşi, o întrebare: de ce în mijlocul titlului este plasat numele autorului? Vine imediat un răspuns (mărturisesc că nu deschisesem cartea decât la pagina pe care autorul îmi scrisese autograful): păi, e simplu, ce ţi se pare aşa de complicat? Autorul scrie o carte autobiografică, povestind („de el povestită”) crâmpeie („fragmente”) din viaţa sa, fără să poată face abstracţie de lumea prin care trece („istorie a lumii”). Alt gând îl trage de mânecă pe acesta:

„Nu vezi, bă, că acolo scrie năstruşnica istorie a lumii?” Sensul lui năstruşnica, dacă nu poate fi pe deplin justificat din titlu, poate fi deductibil, dar ce faci cu istoria lumii? Cât? De unde? Până unde? Şi întrebările curg. Gândurile se învălmăşesc în cap ca o mişcare browniană.

         Am băgat cartea în geantă, amânând răspunsurile până când voi citi cartea.

         Am ajuns târziu acasă şi nu m-am apucat atunci de citit, dar a doua zi, dis-de dimineaţă, eram cu cartea în mână. Am citit-o repede, fără nicio pauză. Am pus-o apoi deoparte vreo două zile, ca să mi se limpezească gândurile şi am reluat lectura, de data aceasta o lectură sistematică, în urma căreia îi voi scrie autorului câteva rânduri de mulţumire pentru ceasurile de reală fericire provocată de această carte excepţională.

         Am luat hârtie şi pix şi mă pregăteam să scriu formula de adresare. Am făcut, inconştient, o mişcare. Cu mâna stângă am ridicat cartea şi am sprijinit-o pe cotor. Am văzut pe coperta IV un scris de universitar (nu ştiu de ce mie mi se pare că scrisul tuturor profesorilor universitari seamănă!), iar sub el un nume: NICOLAE MANOLESCU.

         Apoi am văzut şi celelalte nume care îşi spun părerile despre carte: Ştefan Agopian, Dan Cristea, Raluca Dună, Gabriel Dimisianu, Horia Gârbea, Gabriela Gheorghişor, Gheorghe Grigurcu. Cum să mai scrii, frate, ceva despre carte şi autorul ei, când există un blindaj asigurat de asemenea titani?! Este aproape o nebunie. Este ca şi când te-ai da cu capul de trunchiul unui stejar!

         Pe moment, am renunţat. Totuşi, pe măsură ce timpul trecea, mi se întărea convingerea că am ceva de spus, că această carte admirabilă eu am perceput-o şi altcumva, şi în alt mod, care, după părerea mea, merită cunoscut. De fapt, asta este soarta capodoperelor (cuvântul nu este exagerat!), se pretează la o mulţime de interpretări. Depinde din ce unghi le priveşti.

         Şi m-am hotărât. Iată câteva dintre părerile mele:

         Fragmente din năstruşnica istorie a lumii de Gabriel Chifu trăită şi tot de el povestită este roman, un roman autobiografic, descifrând cu uşurinţă caracteristicile speciei: creaţie epică, de întindere mare (155 p.), cu conţinut complex (vezi problematica cuprinsă de cele 58 de fragmente), care se desfăşoară de-a lungul unei anumite perioade (martie 1954, data naşterii autorului – vezi Locuinţe cu chirie, p.5 – şi momentul scrierii cărţii), angajează un număr mare de personaje (un singur personaj principal în toată cartea şi o mulţime de alt fel de personaje) şi presupune şi observaţie socială, şi analiză psihologică.

         Tehnica de construcţie a romanului este cea a mozaicului, după părerea mea, şi cred că nu greşesc dacă-l numesc roman-mozaic Nu vreau să născocesc o subspecie, dar sunt convins şi mă voi explica. Folosind cuvântul mozaic, nu m-am gândit nicidecum la ceea ce face, astăzi, fiecare ţăran care îşi construieşte o casă. Pe coridor, pe terasă, pe trepte, peste beton pune un strat de mozaic, un amestec de ciment cu praf de marmură, pe care îl freacă cu „ursul”, o maşinărie acţionată de un motor electric, prevăzută cu o piatră de polizor, şi rămâne o suprafaţa netedă, cu puncte albe, mai mari sau mai mici. Nu la aceste mozaicuri m-am gândit. M-a obligat cartea lui Gabriele Chifu, care este deosebită din toate punctele de vedere: tehnică a construcţie, realizare artistică, mod de a comunica cu cititorul, lumini şi umbre, care pot fi redate artistic prin culori. În acest moment, mi-a zburat gândul la mozaicurile artistice din antichitate.

         Reamintesc cunoscătorilor şi consemnez pentru cei mai puţin iniţiaţi că mozaicul este o tehnică care constă în asamblarea artistică a unor bucăţi mici (de obicei cuburi) de marmură, ceramică, sticlă, smalţ etc. care se lipesc între ele şi se fixează pe faţa materialului de construcţie (suport), printr-un liant de ciment sau mastic. Mozaicul este folosit pentru decorare în arhitectură (pereţi, pardoseli, bolţi, coloane etc.) în mobilier şi în giuvaergerie. Arta mozaicului este de origine orientală (Egipt, Persia). Ea a fost preluată de antichitatea greacă şi romană şi a înflorit în sec. al V-lea pe aria Imperiului bizantin, când pictura a fost înlocuită cu mozaicul („pictură pentru eternitate”). Cele mai cunoscute mozaicuri sunt cele din biserica San Vitale (circa anul 547), mausoleul Galla Placidia, bazilica San Apollinare din Ravenna (sec. al V-lea), biserica Sfânta Constanţa din Roma, Casa Faunului din Pompei, biserica Sfânta Sofia din Constantinopol (532-537). În epoca Renaşterii, arta mozaicului cunoaşte o mare înflorire prin înfiinţarea şcolilor de la Veneţia şi de la Roma (Apud: Dicţionar enciclopedic român, vol. 3, K – P, p. 434).

         Să revenim la romanul lui Gabriel Chifu. Este alcătuit din 58 de fragmente din năstruşnica istorie a lumii, fiecare purtând un titlu sugestiv şi constituind o mică bucată alcătuitoare a ansamblului artistic de o frumuseţe deosebită, pe care l-am numit roman-mozaic. El nu asamblează aceste fragmente în ordine cronologică, ci cum îi dictează locul unde se află, memoria, starea sufletească, inspiraţia. Interesează doar obiectul finit. Experienţa lui de viaţă, cultura, talentul, imaginaţia sa fecundă l-au ajutat să brodeze canavaua unui adevărat roman–mozaic.

         Pe această ţesătură artistică, în centru, este plasat romancierul în patru ipostaze principale: copil mic, preadolescent, tânăr şi matur, sugestiv prezentat pe coperta IV prin fotografii:

         Autorul copil mic: „faţa mea semăna cu petala de english rose, aveam o buclă aurie, iar braţele, picioarele, delicate, erau numai rotunjimi catifelate” (p. 22); autorul copil preadolescent şi adolescent: este la vârsta jocului a primilor ani de şcoală, dar şi a retragerii  în singurătate (locuri preferate: la gară şi la tunuri). În toate anotimpurile, se juca cu toţi copiii orăşelului de la Dunăre. Iată o exclamaţie care exprimă cât se poate de bine ceea ce simţea autorul în aceste momente: „Ce vârtej strălucitor, ce fericire, parcă eram în caruselul din Paris, parcă eram în hotelul de şapte stele din Dubai, parcă eram în sânul lui Avram, unde, de fapt, n-am fost niciodată” (p. 28); autorul pe la 17 ani şi în tinereţe: era mândru de corpul său (nu zic că s-a îndrăgostit de sine, deşi se admira în oglindă, asemeni unui personaj din mitologia greacă, Narcis, în oglinda apei, că s-ar putea ca Maestrul Alex Ştefănescu să-l acuze de narcisism! Glumesc, Maeştrilor!): „Corpul meu este atât de preţios! El mă ţine legat de pământ, de mare, de cer, de vânt, de lumină, iar în clipele când fac dragoste se produce minunata alchimie şi toate legăturile invizibile  ajung deodată la vedere, devin deodată vizibile toate cablurile acestea nevăzute prin care mă încarc cu suprema, cosmica electricitate de natură subtilă” (pp.24-25); şi autorul la vârsta când scrie romanul şi realizează acest mozaic: „Am albit pe la tâmple, am riduri, dantura mi-e proastă, am făcut burtă, pielea mi-e ostenită, lăsată şi încheieturile mă dor. Corpul meu a adunat oboseală, rutină, toxine, înfrângeri. Corp repede trecător, corp repede trecător, corp repede trecător: bisericuţă însingurată-n câmpie, îngropată-n ierburi, ruinându-se tăcută, încet” (p.25).

         Năstruşnica lume a lui Gabriel Chifu, întreaga paletă de trăiri sufleteşti ale autorului, naratorului, personajului principal pot fi redate coloristic folosind întregul cerc cromatic al lui Johannes Itten: culori primare (roşu, galben şi albastru), numite şi fundamentale sau de bază; culori binare de gradul I (oranj, verde, violet), culori binare de gradul II; culori calde (galben, oranj, roşu) şi culori reci (albastru, verde, violet).

         Luând în seamă simbolistica culorilor, vom vedea că este în deplin acord cu ceea ce exprimă textul:

         Galbenul simbolizează soare, lumină, măreţie, exprimă inteligenţă, stimulează gândirea creatoare, dar şi gelozia, invidia, primejdia, neîncrederea;

         Oranjul simbolizează văpaia soarelui, energia, bucuria, căldura, fructe şi cereale coapte. Oranjul roşcat exprimă încordarea şi febrilitatea;

         Roşul simbolizează focul, pasiunea, iubirea, lupta, dinamica, revoluţia, puterea, înalta preţuire. Roşul înflăcărat exaltă, încurajează; roşul-oranj exprimă pasiune, agitaţie, perseverenţă. Pe de altă parte, simbolizează furia, lupta permanentă;

         Albastrul semnifică infinitul, atmosfera, apa, cerul. Albastrul pur predispune la reflecţie, la o mare forţă de gândire, iar albastrul tulburat provoacă frică de necunoscut. Pe de altă parte, semnifică nostalgia, răceala, credinţa;

         Verdele semnifică linişte, natură, tinereţe, vegetaţie, siguranţa, refugiul şi speranţa. Verde-galben exprimă bucurie, tinereţe; verde-albastru predispune la activitate intensă;

         Violetul întristează. Violetul, spre deosebire de roşu, exprimă iubire platonică, sfiiciune; violetul-albăstrui exprimă sinceritate, consecvenţă;   

         Indigo simbolizează răceala, gheaţa, apa, rigiditatea.

         Toate aceste simboluri, toate aceste semnificaţii oricine le poate desprinde fără eforturi din cuprinsul cărţii.

(va urma)