Alfred IRTA: TILT (33)

După o clipă de ezitare, care era și a lui, dar și a lucrurilor care se reordonaseră în jurul lui, porni, aproape instinctiv, în direcția vântului care începea ușor-ușor să se anime. Spre capătul străzii, dinamica aerului lua aproape o expresie perceptibilă, învârtejind vag câteva nimicuri, exact așa cum mâna desenatorului experimentat sugerează o siluetă, un peisaj din câteva linii discontinue și lipsite de ordine, printr-un dar enigmatic și stupefiant a cărui explicație stătea în greșeala ochiului de a continua traseele abrupt întrerupte.

Mob nu făcea altceva decât de obicei: își urma pașii, fără un proiect general. Se plimba pe o străduță anonimă, ușor în pantă? Sau urma unul dintre elementele naturii, aerul, de data aceasta? Ori poate că se resorbea în spațiul elementar pe care ăl ascundea de prea evidenta prezență tocmai bogăția detaliilor și culorilor, a miresmelor și senzațiilor? Oricare dintre interpretările de mai sus puteau evoca la fel de bine ceea ce tocmai i se întâmpla; un exercițiu de poezie pură, o căutare dincolo de căutări, magnetizarea înfiorată la apropierea unui mysterium tremendum… Să fie viața omului bună pentru altceva? Mulți socotesc ca supremă misiune procrearea, transmiterea pe mai departe a speciei. Transmitere de ce? Înspre ce? Nu s-ar putea, la urma urmei, ca tocmai resorbția în tendința imponderabilă, dar esențială, a curgerii întreului univers, cu „realitățile” lui, într-o direcție anume, să fie ceea ce are omul mai bun de făcut? Iar dacă ar fi așa, faptul că Mob, într-o bună zi, a urmat această cale, mai mult din întâmplare decât fiindcă ar fi chiar dorit-o, oferă un sens condiției umane, e destul un caz particular pentru a salva de la inutilitate restul umanității?

Poate că asemenea întrebări și-ar fi pus – desigur, cu cuvintele lui –, Empedocle din Agrigent ori vreun alt ins rudimentar și profund, apropiat de suflul lumii cum astăzi nu mai este posibil, naiv destul pentru a vedea dincolo de ceea ce îi aducea nemijlocit văzul… Poate cu asemenea neliniști urca Empedocle muntele, nesigur dacă la capătul drumeției lui va întâlni apa, focul, pământul ori aerul…

În clipele de relativ armistițiu, când stressul și urgența unor datorii către lumea exterioară îl constrângeau să răspundă în barem de timp unor sarcini și misiuni încredințate lui printr-un fel de subtil șantaj de către reprezentanți autorizați ai societății – șefi și șefuleți, entități abstracte și nenumite din susul ierarhiei profesionale, ba chiar și soția sau copiii, câteodată –, Mob își punea astfel de întrebări, intersându-se, printre altele, cât trebuie să mergi înapoi pentru a înainta cu adevărat.

(va urma)

Published in: on 30 iunie 2012 at 11:58 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , , ,

BOKIA 2: Cap. 65. Bani câh!

Pe dreapta, chiar în spate, un fier de călcat, cuplat corect într-o priză care avea, fără îndoială, cele mai bune legături cu pământul, precum toate prizele din clădirea lor, aștepta vertical să fie folosit. Existau și mai multe coșuri de nuiele, puse unele peste altele, încă goale, fiindcă alături se aruncaseră teancuri de bancnote lipite cu o banderolă oficială, ca la bancă. După ce coșul urma să geamă de așa ceva, el putea părăsi odaia, precum cele dinaintea lui, gata încărcate de bănet, pentru transbordarea lui spre o destinație necunoscută. „– Auzi, dar de ce-i spălați, măi?!”, încercă ea să glumească peste capetele trudnicelor. ” – Dacă ar fi ai mei, nici măcar nu i-aș dezmototoli, să știi. Aș sări cu ei direct la atac, prin mall-uri și magazine…” „– Mie-mi spui?!”, mârâise șefa locului, cu voce de gardiancă. „Parcă eu n-aș ști să-i folosesc… Dar ăștia sunt bani oficiali, nu te joci…” „– Ce, așa arată bugetul?”, îi scăpase aproape pe neobservate, însă răspunsul n-a întârziat să vină. „– Care buget, domne?! Aia e altă mâncare de pește. Aici sunt bani murdari care trebuie spălați”. „– Tiii, unde duce obsesia igienei!…”, se crucise ea, dar de astă dată fără să mai facă vreun caz și chiar fără să se audă, numai în diblă. „– Și io cu cine să vorbesc aicia, că m-a trimis șeful cu problema care a venit dă sus, dă la capitală, să se facă doctorate…” „– Vorbești cu cine vrei, și cu mine, n-am treabă,” a continuat pe ton de mașteră tot capul echipei feminine, „… dar Anicuța e experta noastră în cărți de succes”, a indicat-o din cap pe o doamnă lăptoasă și chioară, fără ochelari, care și-a îndreptat șalele, dovedindu-se înaltă…

(continuăm)

Published in: on 30 iunie 2012 at 10:31 am  Comments (2)  
Tags: , , , , , , , ,

Alfred IRTA: TILT (32)

Mob nu vedea toate astea, dar ele îl „vedeau” pe el, amprentându-l difuz, transmițându-i o senzație suportabilă și enigmatică, nu ultragiantă și amenințătoare, precum atâtea alte locuri din orașul unde trăia și era trăit. Era, totuși, în linia obișnuitului ceea ce se întâmpla.

… Și apoi, dintr-o dată, cu totul neașteptat, presimțirea aceea că se întâmplă ceva, transmisă prin modificarea ciripitului păsărilor în scurte țipete-acertisment, relativ îndepărtate, printr-o înfiorare a ierbii și frunzișurilor, printr-o clarificare fugace a detaliilor decorului – casele, curțile de dincolo de garduri, tremurând părelnic, o singură dată, pentru a se chirci cumva în ele însele, cu o sensibilitate aproape tactilă, pe care nu le-ar fi bănuit-o.

Era începutul, citit și în viteza norilor pe cer: tot mai închiși la culoare, alungând albul cu viteză, înghițindu-l…

Apoi, o pală de vânt, umflându-i trenciul ca pe pânzele unui galion, aproape ridicându-l. Și o dată cu asta, diversele obiecte, până atunci strivite de pași în bitumul prăfuit: chiștoace, peturi de plastit turtite, fragmente de zdrențe și de ziare… Toate grăbindu-se să îl întreacă într-o direcție oarecare.

Încercase să pășească mai repede, dar nu avea cum să se țină de acea deplasare anarhică, expresia unei puteri dată pe moment vântului. Câte o hârtie se lipea de un gard din sârmă, neputând trece dincolo, niște fleacuri printre care deslușise un dop de sticlă de apă minerală se azvârlise într-un canal, mucurile de țigară se strecurau peste tot, prin crăpături, ținându-se cu disperare de ele sau rostogolindu-se în grădini laterale…

În trecuse prin minte că despre asta vorbea un teolog protestant pe care îl citise cu creionul în mână atunci când scria despre perplexitatea în fața unui anume tip de nou, inexplicabil, prăbușit „de sus” asupra insului uman, fără anunțuri prealabile și fără explicații. La asta contribuia și faptul că pe acea stradă nu se afla nimeni, nici înainte, nici pe laterală… Încă o dovadă că lumea complota cum o tăia capul, trimițându-și emisarii și retrăgându-i din jurul lui după plac.

Și, din nou, liniște, prin contrast, aproape asurzitoare. Se opriseră toate, se oprise și el. Iar păsările dispăruseră ca prin farmec, fugiseră departe ori tăceau, încremenite în așteptare. Nici câinii ori orătăniile de casă, de prin curți, nu se auzeau. Doar, ceva mai departe, icnete de autobuze cu burduf, parcă și niște claxoane venite dinspre o mare arteră circulată… Era o amenințare sau o promisiune? Nu putea ști. Îi venea, totuși, să chiuie și să sară într-un picior: ceva venea să îl scoată din starea de tensiune amorfă, difuză și plurală care se înstăpânea pe el zi după zi și aproape clipă de clipă…

(va urma)

Published in: on 29 iunie 2012 at 11:48 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , , ,

BOKIA 2: Cap. 64. Lăutul e un fel de lavaj

Ănfine, lăsând cioacele deoparte – „treaba baștanului cu ce-și tapetează sertarele, nu?” –, se gândea dameza de serviciu, pornind-o către biroul doi, la băieți. Acolo însă i s–a spus politicos, cu o pleoscoteală peste fesa dreapta, să mai avanseze un pic, până în a treia încăpere. Nu intra prea des acolo, fiindcă știa că e plină de muierotce fără școală, îmbrăcate ca femeile de serviciu. Bune și așa pentru aspirat praful de pe lângă microfoanele din lustre, veioze și scrumiere, ce atâta caz pentru o treabă banală? Spre stupoarea ei jovială însă, acolo nu era ce crezuse ea, un soi de cameră de relaș continuu a fetelor cu cârpa. Dimpotrivă, tot spațiul era plin de vănițe puse pe câte două scaune fără spetează, asupra clăbucului cărora trudeau din greu numitele, cu mânecile suflecate până spre umeri și cu antebrațele scufundate în lichidul aromind chimic a detergent. „– Ce faceți, curvetelor?”, – le-a întrebat pe cele vreo patru sau cinci dameze ce se cocoșau din greu, cu năframele picate spre ceafă sau spre frunte, după caz. Numai una nu avea nici ceafă, nici frunte, drept care basmaua înflorată îi căzuse piraterește, într-o parte. „– Facem ce trebuie făcut. Spălăm bani, nu vezi?”, a zis una pe care o suspecta de mai mult timp că le-ar putea fi șefă, datorită faptului că nu lăsa de pe ea ciorapii cu dungă, transparenți, nici în timpul dereticatului.

Într-adevăr, după ce te obișnuiai un pic cu lumina – că venea de la tuburile de neon orbitoare într-o atmosferă intimă, de clar-obscur căutat – începeai să sesizezi bancnotele de diferite culori atârnate deasupra capetelor și prin unghere de sfori pentru uscat rufele.

(vine și următoriul)

Published in: on 29 iunie 2012 at 4:34 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

BOKIA 2: Cap. 63. Slogănașe

Odată create premisele dătătoare de randament maxim, nu mai avea decât să și-i aducă în față, ca pe niște cățelandri neisprăviți, și să le propună ce era de făcut. Dacă voiau cu buna, le povestea de propunerile anuale pentru decorare în palatul întâi stătătorului, la Curești. Dacă nu le plăcea așa, le spunea în parte și ambilor deodată, ca să fie sigur că s-a înțeles mesajul, cum e cu copilașii, amantele, alcoolul și jocul la cărți, cu vânzarea-cumpărarea de examene și depunerile de valută prin conturi personale… Lucruri universale, dintre care unul prinde întotdeauna. (Prindea la politicieni, cum să nu prindă la niște zgubilitici din învățământul educativ care, peste toate, mai era și instructiv?!)…

Ea, drăgălașa, știa principiile de bază ale șefului direct, ăl mai tare perfect din toți: „Legea trebuie abuzată, nu uzată!” sau „Loo, iur mai bici!”, cum ar veni pre lătineasca zilei. Îi plăcea și acela cu „Decât tu să dai în mine, mai bine dau cu mine-n tine!” și „Statul vostru e-al nostru!”…

Mai erau câteva, pe care le ținea pentru sine, în sertarul de la biroul de mahon. Îl deschidea și le citea, așa lipite și caligrafiate cum zăceau pe fundul gol al sertarului, fie oricine ar fi fost în vizită sau în audiență. Și imediat se înviora, că doar nu era să se ia după falseturile afoane de pe pereți, bune pentru televiziuni și fraieri.

Printre ele era cel filosofic interogativ: „Ți-o trag ei sau le-o tragi tu?!”, o falsă dilemă, de altfel. Sau cel înscris pe laterală, bun pentru momentele dificile: „Și la cal, și la țânțar, erecția contează”.

(desigur, urmează mai departe)

Published in: on 28 iunie 2012 at 10:29 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

Alfred IRTA: TILT (31)

Se putea însă „sprijini” de altceva. Înafara amintirii lui cu cireș, ajunsă altceva decât simplă rememorare, mai curând o imagine-forță, de unde își alimenta energia interioară, mai… exista câte ceva.

Era, fără îndoială, în primul rând, amintirea – tot fără subiect și fără întâmplări – a zilei când alergase în întâmpinarea furtunii. Descoperise de mic atmosfera încărcată de electricitate și de freamăt care pregătește furtuna. Păsările țipă, rotindu-se în aer, printre firele ce leagă stâlpii electrici se învârtejesc nori de praf, e o ascuțire a mirosului în adulmecarea aerului și iminența încordată a ceva neașteptat mobilizează instinctele și tensionează întreaga ființă… E o promisiune de schimbare foarte concretă, menită să împrospeteze, cu un cortegiu de fenomene spectaculare cu tot, de la o clipă la alta, tot peisajul, atât pe cel dinafară, cât și abisurile lăuntrice.

Lui Mob îi era destul de greu să distingă, nu o dată, între cele două abisuri. Dar pe vremea aceea, instinctele îi funcționau mai bine decât acum, când, de spaimă, le punea zăgazuri infinite prin jocurile mentale pe care le parcurgea, le înscena, le suprasolicita pe scena minții și a sufletului bubuitor care îi coordona mișcările.

Era ca de obicei, în acea după-amiază de tinerețe, și deodată, un fel de vibrație greu de identificat într-o direcție anume sau prin atracția magnetică spre o anume sursă, i s-a insinuat spontan în toate fibrele. Parcurgea o stradă, numărându-ți obsesiv pașii din cinci în cinci, fără a se gândi să îi coreleze în vreun fel cu o lungime prezumtivă a pasului, fără să calculeze câți metri parcurge în felul acesta, cu ce viteză, de ce acolo și nu în altă parte sau alte fleacuri de același fel, menite să îi capteze atenția și să o mențină fixată în clipă…

… Știa, de fapt, de ce alesese să o ia pe „acolo”, și nu pe „dincolo”… (Cam acestea erau, mereu, cele două direcții de înaintare posibile, indiferent unde s-ar fi aflat și de ce, ba până și în cazul în care ar fi hotărât să se întoarcă de unde venise, cam tot pe același traseu, călcând pe urma propriilor pași și dublând-o oarecum…) Era o stradă interbelică, una cu case pe jumătate îngropate în straturile succesive de pietriș, nisip și bitum la care se ajunsese în ultimele zeci de ani, prin reparațiile electorale (fiecare nou primar vârnd, în anii electorali de la sfârșitul mandatului, să-și demonstreze vizibil spiritul gospodăresc în fața alegătorilor, care i-ar fi putut, eventual, prelungi mandatul)… Acum geamurile caselor coborâseră către nivelul de călcare, și în cazul maghernițelor pitorești, cu bucăți de zid căzute, lăsând cărămida roșcată, măcinată, la vedere, puțin înclinate spre exterior, ele ajungeau până sub genunchii trecătorilor, ca niște false demisoluri…

(va urma)

Published in: on 28 iunie 2012 at 9:53 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , , ,

BOKIA 2: Cap. 62. De ce pencă?!

Imediat a înțeles care-i șpilu. Cuvintele „internet” și „băieții din biroul doi” i-au luminat și calea, și fața. „– Sigur, șefu!”, sărise ea sprințar, șolduindu-și ușor rotunjimile, ca memento. Dar șeful n-avea acum treabă cu asta, tocmai dădea ordin să îi fie adunați câțiva profi de la administrație și de la arhitectură, sub pretextul unei mustrări pentru vini imaginare (metodă sigură: cine se știe nevinovat precum lacrima, cine nu a greșit nicăieri sau nu are vreun subordonat ce putea greși și de care trebuie să răspundă?!…) Nu avea în vedere nicio mustrare, de fapt, ba chiar dimpotrivă. Faptul că îi prețuia, și încă numai pe baza a ceea ce i se șoptise despre ei la ureche, în două-trei vorbe, îl convinsese că de ăștia avea nevoie pentru a pune pe picioare planul cel nou.

Era un om practic: dacă trebuia scris despre arhitectura programărilor în salubrizarea metropolelor provinciale, atunci – clar -, câte un universitar de la arhitectură și de la administrație publică nu putea lipsi. Condițiile erau clare și ușor de verificat: aveau vreun renume, fie și dubios? Dacă da, era în regulă. Erau șantajabili? În caz că da, era perfect, fiindcă asta asigura dinamism și mobilitate în executarea oricărei sarcini. Aveau familie cu copii? Vulnerabilitățile cresc când auzi orăcăitul pruncilor care cer de mâncare de la „Pizza Bruger Șnițel”, motociclete tunate și tabere în Postoceania…

Păi adică ce, el era făcut pe diplome universitare șeful plebimii ținutului sau știa pe bune cum se mișcă din loc situațiile?!

(va urma)

Published in: on 27 iunie 2012 at 11:30 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

Alfred IRTA: TILT (30)

În acel moment chestiunea luminii era, de altfel, ambiguă. Era raza capabilă să dea relief lucrurilor sau, dimpotrivă, datorită intensității și căderii ei furtunoase, ascundea contururile realității? Ce însemna dinamica asta continuă și multiplă: a siluetelor de-a lungul și de-a latul străzii, și a razelor de sus în jos? Putea să inducă o deshidratare așa cum simțea el, și pe dinafară, și pe dinauntru?! Nu undă ori corpuscul, așadar, ci mai curând ștergere sau afirmare, anihilare ori scoatere din indistincție…

În acele momente, strălucirea era totală, comparabilă doar cu vertijul interior al lui Mob, ceea ce pe el în făcea să socotească, așa, cu un al șaselea simț, că lumea exterioară trece în el, iar fantasmarea continuă, foarte istorivoare, irupe afară, cu rezultatul derutant că una lua chipul celeilalte, iar marșul dinăuntru devenea perindarea dinafară.

Era un moment în care, probabil, tensiunea îi creștea foarte mult, sângele îi alerga prin vene, pompele invizibile împingeau mari cantități de viață, înghesuindu-le în prea slabele și din cale afară de îngustele artere și vene… Universurile astea întrepătrunse care îl alcătuiau funcționau numai printr-un soi de miracol. Repetabil, ce e drept…

Unde se poate fugi și din sine, și din imediat, fără a nimeri, totuși, în moartea, care ar fi însemnat imposibilitatea întoarcerii și nimic altceva? Unde se pleacă, părăsind toate refugiile, înafară de cel al vieții înseși? Nu era deloc clar de ce ar trebui ea tezaurizată cu atâta grijă, dar problema se punea, fără îndoială, cu o intensitate acută.

Și chiar: unde să fugi când decizi, în stare de alertă maximă, să te lași și pe tine însuți în urmă, și să dispari și din participarea înconjurătoare? Oricât de stridente și de nepotrivite ar fi una cu alta, în orice conflict ar sta „ele”, unde altundeva este de plecat? Mob știa cu claritate că refugiile în ataraxie, în orienturi adaptate la propriile nevoi, nu erau calea lui. Niciodată nu îi reușise asta, din orice direcție ar fi venit să încerce recomandările vreunui guru din cărți ori a unui yoghin de serviciu…

(va urma)

Published in: on 26 iunie 2012 at 12:01 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , , ,

BOKIA 2: Cap. 61. Ordinul cu questia

Primise deja vești de la Curești despre noua competiție pe alte canale. Ordinul era clar: în trei zile fiecare perfect se cuvenea să înainteze cinci sute de pagini în nume propriu la cancelaria preșului, unde mai multă papagalime de specialitate imprima, punea în format și inventaria contribuțiile, ocupându-se de înscrierea prin programe de doctorate la toate specialitățile a autorilor. Se recomandau specialități legate de administrație și economie, că astea dau bine, dar la rigoare se acceptau și cele pe subiecte militare, de istorie sau de filozofie pulitică.

Perfectul ei venise, ca din întâmplare, cu două zile în urmă, și-i spusese: „- Fato, bagă de urgență la furnal pentru mine șase sute… hmmm… nu, nu șase…. Să zicem patru sute treizeci și opt de pagini noi-nouțe pe o temă de… stai să văd… de… zi și tu, ce temă?…” „- O temă de… arhitectură?”, încercase ea, cu gândul că dacă nu se renovează sediul vor pica coloanele rămase cum erau și pe vremea ultimului împărat. „- Da, da, foarte bine… Zi-i așa: arhitectura programărilor în salubrizarea metropolelor provinciale.” „- De urgență? Dar de unde, domnu, în regim de urgență, atâtea pagini de specialitate?!” „- Te descurci, băi, ce dreaku… I-ai și pe băieții din biroul doi și puneți cap la cap. Ce, vi s-a tăiat internetu? Vezi, să nu vi se taie altceva, că pe urmă vi se apleacă…”

(desigur, continuă)

Published in: on 25 iunie 2012 at 9:16 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

Alfred IRTA: TILT (29)

Așa se face, probabil, că ochiul nostru surprinde mai ales materialitatea luminii, densitatea și robustețea sau rarefierea ei, porozitatea ori soliditatea luminii, ca în picturile atâtor maeștri pitiți în așteptare prin muzeele lumii, în timp ce idealitatea și spiritualitatea ei se refugiază îndărătul pleoapelor, devenind mai clară abia după ce acestea se închid peste ochi… Discuțiile dacă lumina este undă sau corpuscul, relevante pentru evoluția teoriilor optice din fizica modernă, au ajuns, prin școală, la mai toată lumea. Cine să vorbească însă de greutatea luminii imateriale, de ponderea ei în universul care înlesnește, asimetric, mai mult piruete teologice și speculații metafizice decât percepții imediate, acute și provocatoare de emoții?

Poate fiindcă citise și studiase mult în tinerețea lui și mai pe urmă, Mob simțea, chiar și atunci, pe loc, cu durere, povara înfățișării lui – și a celorlalți –, clipă de clipă, în lumină… Materialitatea acestei căderi din înalt asupra sa și a tuturor siluetelor care se descompuneau și se recompuneau de jur-împrejurul lui îi presa umerii, trecând direct în genunchi și îndoindu-i într-un fel care îi accentua cumva caracterul bizar al pașilor, făcându-l să lupte, pe lângă toate celelalte, și cu acutul simț al ridicolului.

Personal, nu avea nimic împotriva faptului de a fi ridicol. El știa că e un efect al privirii interioare și, de ce nu, chiar al luminozității imateriale care pune relief tuturor lucrurilor. Cu toate acestea, oricum ar fi luat-o, să fie ridicol însemna o povară și o opreliște în plus, fie și în situația în care ar fi rămas ridicol doar în propriii ochi.

La drept vorbind, în teorie, el socotea chiar că ridicolul este un privilegiu al omului și un semn, o marcă a acestuia care îl distingea de pietre, plante sau animale. Într-o lume ale cărei permanente contondețe îi împrumutau acesteia aparența urâțeniei, a fi ridicol putea însemna chiar să fii… frumos. Și totuși, frumos sau urât, o nouă marcă stilistică pe care, din motive neclare, era pus să o trăiască și să o întrupeze, îl obosea interior peste măsură, îngreunându-i exercițiile de eliberare din ghearele Eriniilor lăuntrice.

(va urma)

Published in: on 21 iunie 2012 at 11:29 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,