BOKIA 2: Cap. 73. Impresie

Cât erau ei de şuţi, de şmenari şi de papagali, băietanii din jur tot făcură ochii mai mari, holbându-i corespunzător, când l-au auzit pe Moş Suspendache cum patina pe vorbe, ştiind şi să le mulgă şi să le pompeze, şi să le şuiere, şi să le tune. Era de-acum o buimăceală pe capul lor, de n-aveai taine… Când părea c-au înţeles ceva, le cădea în cap o vagă ameninţare, care-i punea la respect. Când să devină apăsătoare, ameninţarea dispărea după o perdea de fum, o glumă, un tras cu ochiul, o chemare la complicitate, un carusel de intenţii, sentimente, escrocherii simple şi elegante, cu scuipatul direct în mutră, şi cerşeli guduroase, de căţel care îşi scutură blana udă în ciorba din care vrei să înfuleci.

Era, în curticica aia pidosnică un regal de nemaivăzut. Părea că asul aşilor, regele regilor în materie de retorică, oralitate, râgâială şi damf a poposit, fără să anunţe în prealabil, într-o şură cu păduchi, lansând aşa jerbe, de parcă nici nu mai simţeai împunsăturile micilor lighioane şi acceptai ca de la sine să fii parazitat. Când trăieşti la limita dintre palma ta şi buzunarul altuia, când te speli numai dacă are ploaia unde te găbji, când îţi aperi demnitatea cu picioare în gură (a altuia, normal!), aşa ceva e de neimaginat. Marii meseriaşi ai lumii pe care o animi cu dinamicile tale sunt, de obicei, de altă factură. Cei ce ţi-o trag de nu mai mişti trei zile, violatorii de cadavre, prietenii rigolelor şi ai boscheţilor, omenire aleasă, nu şagă… Şi când colo, Moş Suspendache, ins cu capsa pusă şi ceasul tras la marele fix, cât că zdrenţăros şi sticlos la ochi ca sugarul învăţat cu suptul la sân, care n-a mai căpătat demult sfârcul lăptos între gingii…

(vine şi urmează)

Published in: on 21 iulie 2012 at 10:07 am  Comments (2)  
Tags: , , , , , , , ,

BOKIA 2: Cap. 72. Vorbirea de-a gata

„- Îți place, nu-ți place, fă deosebirea: când io trăncăesc, tu amuțești. Nu e totuna, bre! Păi io și când zic că nu zic, zic ceva. Tu și când zici, nu prea zici, puștime… Mai dă-o-n fasole, în sânge și-n pesmet, fără oțet… Că am o vorbă, dar aia nu-i slovă! Și-am o ventuză, dar nu-i ruj de buză… Asta credeam că-i clar, altfel e-n zadar. Care-ai mișcat, te-am și pișcat. Voi confundați statul de drept cu mușcatul de piept și democrația cu gogomănia… Nu așa merge treaba, da-i tot degeaba… Vrei să mugi ceva, te-am pus pe șosea… Aicea vorbește numai cine-i pește! Poți să știi pe-oricine, nimeni nu-i ca mine. Poți să faci oricum, dacă n-ai săpun… Oricât te-ai spăla, pute gura ta (nu și a mea, mânca-ți-aș gura!). Eu credeam că zic, dar mă ia cu frig. Eu voiam să spun, dar la ce bun?! Dați și voi un ban să mai bem ceva, c-ar mânca și gura mea. Vrei să știi ceva? Dă-mi-o pe mă-ta! Vrei să îți arat? Numai mort de beat. Vremurile-s grele, troznesc din măsele. Oamenii e răi, vai de ochii tăi… Care ai mișcat? Vezi că te-am faultat! Care ai foșnit? Ce, ești aiurit?!… Lasă-mă în pace, c-o ciorbă de potroace. Dă și un vin bun, ca să nu te spun… Te doare în talpă? Ține-o p-aia dreaptă. Te doare în cur? Și te mai dai dur!… Lopătează bine, fii deștept, vecine! Nu te-uita la mine, uite cine vine. Să nu te dea dura, să-ți închidă gura. Să nu te dea-n spate, să n-ai nici de lapte! Asta nu e joacă, vezi c-o iei la moacă…”

(va urma, va veni)

Published in: on 20 iulie 2012 at 1:59 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

BOKIA 2: Cap. 71. Într-o curticică…

Într-o poieniță cât o piuliță o vulpiță mânca o alviță… Ce frumos ar putea curge mai departe această poveste sexi!… Dar nu facem fabule aici, ci ne ocupăm de molcoma și confuza realitate cotidiană a sacrului și fantasticului. De Bokia, care va să zică.

Deci: într-o curticică penibil de mică, Moș Suspendache le glăsuia deștept fiilor străzii adunați în jurul lui până să se facă ora trei și să înceapă cocoanele grase să mute picioarele unul înaintea altuia pe străduța nasoală de margine bokiotă, semn că începea să fie rost de cerșeală… „– Ascultați, fiii mei, ce vă zice mandea, care v-a fost baci până la adânci tinerețe, eu având acum (o demonstrez și cu bolentinu, dacă nu mă crede careva!) abia puțin peste douăzeci și cinci de ani și nici pe departe șaizeci, cum crede lumea-n cartier… Am fost și io cineva la viața mea, fire-aș de n-aș mai fi fost, că după ce termini banii și poterea, totu-i trist și cam nasol de fără rost… V-o spun pă aia bună, că n-am mâncat parcă de-o lună. N-am vreme de cioace, ci vă fac un hatâr, scobi-v-aș prin… buzunare, să-mi iau ceva de mâncare…” „– Nea Suspendache, nu pricep nimic dar mor după cum le zici, e la marele fix!”, se găsi trăncănind un glumeț pișărcos, plin de scrofule pe creier, altfel băiat semeț și de viitor. „– Dar ce-i de priceput, măi, că n-am zis încă nimic?! Asta era introducerea făcută cu stil, ce mama mă-sii de pistil?! Ai și tu ca șmenăreii ăștia, un pic de răbdare, că nu se-anunță nicio ninsoare…” „– Păi nu, că io-am zis fincă-mi place!…

(vine și urmarea)

Published in: on 18 iulie 2012 at 9:53 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

BOKIA 2: Cap. 70. Intermeț

Pe când astfel de lucruri se petreceau în biroul oficial, dându-i teme de reflecție, refracție și reflexie doamnei Lena, alte lucruri și alte împrejurări se întâmplau prin alte locuri din Bokia, dintr-un motiv simplu. Așa a lăsat Dumnezeu pe pământ și în istorie, să se petreacă felurite șmenuri și aici, și colea, în simultaneitate relativă. Unul poate sta în vreme ce altul aleargă, și fiecare din ei va percepe timpul și scurgerea lui în canale după propriu-i meșteșug de tâmpenie, dar important e că timpul se multiplică după loc, faptă și ipochimen, chiar dacă e unul singur. Nu e mare filozofie în ce zic, ne putem gândi la datul cu capul de-o ușă neobservată. În loc de una, brusc vedem o mulțime de stele verzi, rod al multiplicării perceptive, elan dionisiac obținut fără coniac…

Ne-am putea duce, vorba ceea, în oricare direcție, ar fi o simplă frecție. Dar e treaba mea să aduc sub nasul cutezătorului cititor ajuns până aici una anume loc și o anume dilemă a neîntâmplatului. Că multe se petrec prin orașul nostru, dar toate au consecințe nule în existență, izbutind doar să anuleze cu iscusință sensul și să suspende semnificațiile, trecând în nimicul nimicului în conformitate cu înțeleptul Solomon și trăncăneala lui sacră.

Lasă că nu-i nicio chestie să faci ceva, oricum vin imediat doi în loc și prima lor grijă e să desfacă. Dar să vedem cine e destul de deștept și de bine instruit ca să desfacă nefăcutul? Vai de capul techergheilor care cred că așa ceva se poate cum ai fuma un chiștoc de țigară cules de pe jos într-o zonă de nefumători păzită de camere de filmat cu circuit intern. Mai va…

(va ur-ur-ma-a)

Published in: on 16 iulie 2012 at 11:52 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

BOKIA 2: Cap. 69. Din înțelepciunea molgară

Sau ar putea… să scrie… ăăă… Codul civil. Ce, Buza Vodă nu l-a copiat pe al lui după acela hexagonal? Ori să screamă o Constituție (și așa mai are din când în când câte o constipație). Că și pe aia a primului rege, Friz I-ul, o copiaseră după cea bruscheleză… Ete na! Toată lumea face așa, de la începutul începuturilor. Și au dreptate, că nu de proști o fac. Nu merită să inventezi tu, că poți greși. Cel mai bine e să iei după alții lucruri gata verificate, care funcționează. O fi șeful cam porc, dar prost ca greabănul nu e, în orice caz. Că dacă erea, nu erea unde iaste (adică două camere mai hacaná).

Oricum, Lenucika nu-și făcea mari grețuri la interior. Până mâine, știa, fiecare șefulean din Bokia care primise facsuri similare celui sosit în biroul ei urma să devină auctore de carte proprie, ori așa, ori așa. Fraierii urmau să smulgă de pe stâlpii orașului etichetele cu „fac doctorat la comandă contra unei sume onorabile. Urgențele – dublu!”, puse de telectualii lui pește, muribunzi de foame cu portofele goale la activ și conturi de bancă de fazani în anexă. Ăi mai bazați și mai puțin trași cu cheița aveau să îmbogățească saiturile furnizoare de reambalări de vechi în forme noi (fără garanție, dar cu servire promptă). Cum spunea vechiul vice-rege al Molgariei: „Cultura noastră e cea mai bogată în rafturi goale și nimeni nu ne poate doborî performanța!” Păi desigur că firește! Toată lumea știe însă în Bokia că nu trebuie să ne lăsăm pe tânjeală. La urma urmei și rafturile alea pot fi sperte și puse pe foc, dacă tot stau degeaba…

(și încă mai urmează)

Published in: on 15 iulie 2012 at 9:08 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

BOKIA 2: Cap. 68. Când gândurile înfloresc

„– Așa simplu?!” „– Ce să fie complicat? Ai zis arhitectură… Păi aici ai cu arhitectura, tot ce poți visa. Ai zis programări. Uite, ai toate programele și descrierea lor: în computere, în turism, la restaurante… Iei ce vrei… Ai zis salubrizare… E la salubrizare, din belșug!… Și tot așa…” „– Și… se leagă cumva?” „– Dar ce vrei să se lege?”, o privi nedumerită pe Lenți. „– Păi, tot, nu?! Să se poată citi de la un capăt la altul…” „– Să se poată citi? Arată-mi unul care mai citește ceva azi, înafară de reclame și de SMS-uri…” „– Nimeni?” „– Nimeni, dacă-ți spun… Nici juristul nostru, care cu asta se ocupă, cititul și răscititul legilor… Eu l-am văzut într-o zi cum dădea copi-peist la niște interpretări de lege. Și când l-am întrebat cum alege de pe net, a zis că se uită la care e mai scurtă și mai pe înțeles, că judecătorii n-au vreme de cimilituri…” „– Ahaaa…” ” – Dar cum?!”

Leana se gândi brusc că se putea apuca și ea să-și tragă niște cărți după modelul acesta. S-ar fi zis că să îți faci cărți de joc e mai greu decât să bagi două sute de pagini sub un titlul meseriaș. Dă și bine în bibliotecă… Hm! Ce ar putea compune? Nu-i veneau în minte decât lucruri care s-au mai făcut și voia… să fie originală. Ar putea, de exemplu, să scrie Luceafărul. Dar pentru asta ar trebui să preia ceva de astronomie. Poate și de la popi, că nu degeaba îi zice Necuratului Lucifer!

(mergem înainte)

Published in: on 8 iulie 2012 at 11:18 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

Alfred IRTA: TILT (35)

Să fi fost vorba de un fenomen meteorologic?! În anii vieții lui trecuseră, de atâtea ori, ploi pe cer, se iscaseră ca din senin vânturi iuți și tăioase ori zefiruri ușoare, încât ipoteza care se isca, dând valoare de evidență freamătului reluat al copacilor și legănării cablurilor electrice dintre stâlpi, îi apărea cu totul neverosimilă. Ce valoare putea avea presimțirea ploii, complicitatea cu vântul, în cazul lui? Absolut nici una. Nu era un „meteosensibil”, nu îl apuca migrena atunci când presiunea atmosferică se modifica. Nimic de acest fel nu îl afecta, circuitele lui invizibile, prea bine cunoscute, ca unele care nu îi lăsau deloc vreme pentru altceva, absorbindu-l până la epuizare, nu îngăduiau asemenea grosolane confuzii.

Și totuși, ceva dimprejurul lui, poate din cerul deschis spre pământ și aflat în alertă, îl „modifica”, îi dicta să o apuce în direcția către care îl purtau pașii, chit că nu avea într-acolo nicio treabă și n-ar fi putut spune de ce așa și nu altfel, la ce bun încolo și nu aiurea…

Se apropia, într-adevăr, furtuna. Se răcea ușor, aproape insesizabil, aerul, petalele florilor și mai ales frunzele și iarba dobândeau o întunecare și o intensificare cromatică ce le făcea mai dense și mai greu de străbătut cu privirea, în timp ce norii alunecau în formație, spărgându-se silențios unii în alții, mâncându-se, devorându-se cu viteza unor fregate dezmorțite de o violență intrinsecă.

Mergea înainte, lăsând în urmă o serie de blocuri urâte și destul de vechi, cu vopseaua fațadelor ștearsă de soare și de neglijența timpurilor mai noi, dar vedea în ele numai alinierile geometrice ale unor imense figuri pătrățoase și simetrice, cu stridențe și fluturări cromatice imprecise – unii locatari obișnuiau să așeze afișe pe ușile blocurilor, în alte locuri un balcon își lua zborul sub fluturarea cămășilor și rochiilor răsfirate -, înainta în direcția secretă a mersului lui, ca și cum atunci s-ar fi inventat pe sine, direct în mișcare…

În fața lui, ghereta de sticlă cu structură de metal a unei stații de autobuz apăru pe neașteptate. O ascunseseră două trunchiuri destul de apropiate, paznici vegetali prinși într-o ceartă care îi făcea să își pleznească ramurile. Era goală, autobuzul abia plecase de acolo, iar el se apropie de ea vrând-nevrând, urmărind mersul norilor tot mai strâns. Avea ceva neașteptat forma ei estompată de transparență, care făcea cu peisajul ceea ce, de obicei, întreprindeau numai ochii lui iscodind cețos și vidând instantaneu de sens preajma, pentru a-i reda conținuturile abstracte atât de enigmatice, scoase de sub presiunea utilității lor imediate.

(va urma)

Published in: on 7 iulie 2012 at 10:58 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , , ,

BOKIA 2: Cap. 67. Creația originală

„– Nu-nu…”, semnală Anicuța că nu spusese numai ca să nu tacă, ci că voia să și noteze: „Care e tema?” „– Ar-hi-tec-tu-ra pro-gra-mă-ri-lor în sa-lu-bri-za-rea me-tro-po-le-lor pro-vin-ci-a-le”, silabisi, ca pentru proști, tanti Leana, Lenuța, Lenocika, după caz… „– Stai așa!”, își plimbă Ani Micuța limba prin gură, trăgând literele cu repeziciune de pe tastatură direct pe ecranul computerului. Deschisese un document, notând vorbele una după alta, apoi preluase substantivele, așezându-le pe verticală. Ca să nu stea degeaba, deschisese și motorul de căutare numit de oceanienii care îl inventaseră Bleah și se apucase să bleah-uiască la marea artă, dând fiecare cuvânt unul după altul prin strecurătoarea electronică universală.

„– Gata! Zi-i lui șefu că mâine are cartea…”, spusese apoi lungana peste umăr. „– Cum draci?!”, nu se putuse abține Lenny tante. „– Așa? Una-două?” „- Asta e important să știu: una sau două? Câte exemplare vrea bossul?”, se interesă computerista de la spălătoria de bani. „– Nu, nu de asta ziceam… Ce știu eu?!”, mormăi, un pic aiurită, Lenuțica. „– Crezi că nu-i bine? Data trecută când a venit unu de la Curești să îl rezolv i-am comandat-o la Paris, au ăia un program că îți fac operă originală, dar costă mult, ia o lună și te scapă de bani cât ai zice pește…” „– E bună?” „– Aia? Nu poți citi un rând. Dar… E cu ISBN franțuzesc, aduce puncte, nu te joci…” „– Asta e chestia?” „– Păi, clar! Noroc că m-am prins cum să rezolv chestia. Dau căutare, găsesc sursa, iau de ici, de acolo, după temă, pun cu cópi-peist, și treaba e oablă!”

(vine, și încă mai vine)

Published in: on 7 iulie 2012 at 8:47 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , ,

Alfred IRTA: TILT (34)

Între timp, alerta interioară atât de diferită de alarmele curente care îi scurt-circuitau existența banală și cotidiană persista promițător, așa încât Mob își întindea pasul, păstrând nuanța nehotărâtă a călcăturii lui, dar făcând, totuși, ce era de făcut, adică punând un picior înaintea altuia, călăuzit de un simț al direcției pe care nu stătea să îl deslușească. Ieșind dintre copaci și lăsând gardurile inegale în urmă, nimeri pe o stradă largă, cu patru benzi de circulație, împânzită de mașini și cu destui trecători prin spațiul liber, rămas între ziduri și autovehiculele care invadau totul. Nu se gândea dacă să o ia la dreapta, coborând spre centru, sau să continue să pășească spre stânga, îndepărtându-se către periferii. Priveliștea eliberată de coroanele copacilor îi înfățișa acum cu măreție desfășurările cerului. Acolo, norii albi se resorbeau în viteză îndărătul unor nori cenușii, dintre care ieșea tot mai mult în evidență frontul întunecat și negru, aducător de bătălii pe viață și pe moarte, al furtunii. „- Vine ploaia, băăă…!”, îi strigă de pe partea cealaltă un tânăr altui tânăr, făcându-i un semn circular, larg, cu mâna, spre a-l chema mai repede către un refugiu pe care el îl știa, iar alții nu. Deși subjugat aproape deplin de marele spectacol al norilor – în sfârșit semăna cu pânza unui flamand unde marea contrapuncta încleștarea celestă doar pentru a permite celor două corăbii înclinate să se expună în bătaia focului artileriei –, Mob înregistră nu atât chemarea junelui ciufulit și agricol de pe partea opusă, cât cercul descris de mâna lui, pe care acum ochiul lui interior îl tot relua, îl încetinea, îl descompunea, descoperind acolo geometria unei figuri de dans rutpe total din context.

Oricum, mult mai mobilizator era spațiul de deasupra, deschis dintr-o dată într-un mod neașteptat pentru el, punând în joc alegorii cu contururi mutabile, anunțând încleștări, emanând vibrații și reducând ceea ce se întâmpla în proximitate la mărunte fleacuri menite uitării instantanee.

Simțise, atunci, tot mai tare dorința de a înainta către un deznodământ posibil, deși n-ar fi știut spune ce putea însemna asta.

Treceau pe lângă el câțiva oameni mai grăbiți, parcă, unii în aceeași direcție, depășindu-l, alții privind parcă uimiți înaintarea lui într-un sens pe care îl socoteau nepotrivit, contra vântului care începea să își umfle din nou obrajii. Cu jumătate de ureche îi auzi pe doi, un el și o ea cu brațele împovărate de plase – ieșiseră din vreun magazin alimentar, cine știe – discutând despre ce se întâmpla… „- Dacă vine dinspre Oradea, nu va ploua…” „- Da, dar vine de dincolo, uite și tu ce s-a întunecat… Are să plouă cu bulbuci…”

(va urma)

Published in: on 5 iulie 2012 at 7:43 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , , ,

BOKIA 2: Cap. 66. Mesagiul

„– Mda, mă rog frumos. Ce dorește doamna?”, a întrebat-o Anicuța la marele sictir, înălțându-se cumva deasupra ei. „– Io nimic. Dar șeful…” Imediat toate s-au oprit din blocioreală, lăsând fulgii de spumă să se așeze, iar bancnotele să plutească înfoiate a proasta. „– Așa. Șeful?” „– Păi… vrea de urgență o carte originală, scrisă chiar de el însuși…”

Femeia și-a șters meticulos mâinile, pe o parte și pe alta, de turul nădragilor raiați, deși putea foarte bine să o facă și apelând la bluza de pe ea. Mă rog, chestie de gust. Apoi a întrebat, profesionist: „– Știm subiectul?” „– Îl știm”, i s-a mărturisit pe loc, fără ezitare. „- S-auzim!” „– «Arhitectura programărilor în salubrizarea metropolelor provinciale»”, a lămurit curiera improvizată, cureaua de transmisie a mahărului, prietena eternă a ștăbimii, tentacula acesteia către bobor și populație.

Între timp, Anicuța zvârli șoțul de pe ea și trecură în a patra cameră unde – ca într-o adevărată chicinetă cum era cu adevărat locul –, lungana se înșurubă într-un scaun „ofissss”, pe un singur picior și rotativ, dând drumul unui computer cu ecran mare și plat, în timp ce musafira rămase în prag, aproape pe vârfuri, ca să încapă. „– Ziceai?…”, mormăi cadâna longilină peste umăr. „– Nu mai ziceam nimic…”, zise cu greu cealaltă, sugând abirtir burta, spre a mai anula din intimitatea nedorită cu coama Anicuței.

(mai, mai)

Published in: on 4 iulie 2012 at 7:59 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,