Addenda la proză: Horia PORUMB: Coliva (eseu în strofe)

Motto

Mentalul intuitiv este un dar sacru, iar mentalul raţional este un servitor fidel. Noi am creat o societate care onorează servitorul şi care a uitat darul.

Albert Einstein

 

Colivă. E grâul ce-l mănânci la pomeni.

Înţelegi grâul cum vrei, ai patru niveluri de abordare, ale celor patru elemente, aşa ne-nvaţă misticii Scripturii.

Grâul îl semeni toamna, trebuie să aştepţi primăvara ca să încolţească şi rodească.

Deci orice rod e cu aşteptare, cu răbdare, cu incertitudine.

Astea-s vorbe pe care le pricepe oricine, e primul nivel al înţelegerii, e nivelul vorbelor, al aerului.

Grâul germinează în pământ, lăsând să-i putrezească mai întâi coaja.

Nu poate nimic încolţi fără a lăsa ceva în urmă, putrezirii.

Bulgărele de pământ ce-l arunci pe sicriu nu-i doar ca să-ţi amintească de unde vii şi unde te-ndrepţi, ci prilejul să-ţi faci bilanţul gândurilor „pământeşti², ca să te lepezi de ele, precum se leapădă grâul de coajă, să te desprinzi, ca să poţi avansa.

Incitarea la detaşarea de trecut o găseşti şi-n simbolul focului de sânziene. Obiceiul ne vine de la Eleusis: ardeai pergamentul pe care-ţi marcaseşi numele. El ducea cu sine grijile anului ce-a fost, pe care le lăsai cenuşii. Cenuşa este şi ea pământ.

Nu poţi avansa, crea, rodi, daca nu ştii să îngropi trecutul.

Acesta este al doilea nivel al înţelegerii, e nivelul pământului.

Anotimpurile se succed şi, tot în succesiune, ciclic, moare şi se reînnoieşte natura.

Grâul din primăvara viitoare va fi semănat iar, el îşi va perpetua existenţa.

Poate că aşa se perpetuează şi viaţa omului, în cicluri succesive, de viaţă şi de moarte.

E speranţa într-o viaţa ulterioară.

Ţi se-ncinge imaginaţia.

E rostul minţii, e nivelul focului.

Persefona, răpită din preajma Demetrei, e silită să petreacă o jumătate de an sub pământ, ca într-o închisoare, drept soţie a lui Hades.

Odată cu venirea primăverii, Persefona se întoarce la lumină, unde regăseşte libertatea şi fericirea lipsită de griji.

Tot aşa şi sufletul, venit din al şaptelea cer, locuieşte încătuşat de trupul fizic al omului, pe pământ. Aspiră la lumina pierdută, la sfera din care s-a născut.

Viaţa merge înainte ca o luptă. Dar ciclul încătuşării se întrerupe la moarte.

Sufletul devine iar liber, se reîntoarce la lumina care-i era atât de familiară, din care purta şi el un crâmpei.

Unde a fost acest crâmpei de lumină în tot acest timp în care sufletul era prizonierul trupului?

Era mereu acolo, dar n-am ştiut! Nu l-am băgat de seamă, tulburaţi fiind de grijile terestre, de nimicniciile pământeşti, de agitaţia mintalului.

De ştiam să le stăpânim, vedeam, ca printr-o apă calmă, comoara ce zăcea pe fundul lacului, frântura de lumină dumnezeiască din noi.

Grâu: răbdare, desprindere, reînnoire, calmul apei, Lumină.

E înţelegerea supremă, e nivelul apei. Apa ia forma pe care tu i-o dai.

Apa: apa sfinţită, atât de luată în derâdere, e simbolul cel mai înalt al dumnezeirii din om. Coliva e un imbold la liniştirea apelor.

Horea Porumb, Cluj-Napoca, 29  iulie 2009

DOREL GĂINĂ şi zmeiele lui Buddha

Suspectez că Ştefan Dorel Găină Gerendi nu doarme nici ziua, nici noaptea. Ochiul lui filtrează lumini şi obscuritate acolo unde eu văd parabole şi întâmplări. În vreme ce mie mi se pare că se întâmplă ceva – ori că nu se petrece nimic –, Dorel observă simboluri şi arhetipuri. Or, se ştie: simbolurile şi arhetipurile sunt eterne, doar realităţile care le exprimă ne apar mereu altele, într-o dinamică de care oprirea în loc a timpului ne-ar scuti. Eu cred însă că, printr-un efect special de care sacrul e, în general, plin, el ar vedea şi atunci curgerea luminii, presărarea ei printre forme şi contururi, în scorburi de univers ori pe suprafeţele bombate ale unui proiect de realitate. Fie şi aşa: ochiul care identifică plastica de jur împrejur, folosind ca prelungire a mâinii ce îl slujeşte nu o pensulă, ci camera de luat vederi, e atât de înfometat de splendorile efemere ale eternului răsfrânt până şi în cele mai umile detalii, încât îmi lasă mie, integral, plăcerea de a survola zmeiele copilăriei, de a reface în stilul ruralităţii ancestrale dilema animalului de casă al lui Buridan şi de a pândi pe un lac din vecinătate noua transfigurare florală a lui Buddha.

TOTALITARISM ÎN INIMA DEMOCRAŢIEI

Există numeroase definiţii ale totalitarismului, formulate din diverse perspective. Printr-o raportare la fenomenele vieţii publice, eu aş desemna însă totalitarismul prin seducţia controlului total al dinamicii sociale configurată, această seducţie, la nivelul vârfurilor. În cazurile sale extreme, tentaţia aceasta ajunge să se exprimă printr-un balet derulat pe liniile unei dinamici prevăzute de sus, în care actanţii nu se mai reprezintă pe ei înşişi – identităţi individuale strict particularizate -, ci devin expresia unor categorii (profesionale, clase), nemaijucând roluri proprii, ci ajungând să încarneze simboluri, arhetipuri ale unui imaginar politic şi social autoritar, motivat prin magia ordinii, disciplinei şi conformităţii cu o schemă societală avută în vedere. Viaţa socială, cea publică se ritualizează astfel, devenind un balet predictibil, în comparaţie cu care orice mişcare liberă, autonomă sau independentă în raport cu ansamblul şi cu scenariul prestabilit, este tratată drept anarhie, distrugere a ordinii, periclitare a „sănătăţii” corpului social.

Datorită acestor caracteristici, distincţia dintre public şi privat se estompează, asistându-se la o intruziune neîntâmplătoare a politicului, ideologicului şi administrativului în zona vieţii de familie şi individuale, reducându-se spaţiul de manevră din cadrul acestora, tinzându-se către o stilizare, teşire, standardizare cât mai masivă.

Odată lăsate în urmă cazurile „clasice” – fascism şi comunism –  ale totalitarismului problema este însă dacă se poate imagina un totalitarism funcţional în cadrul sistemelor democratice care să nu ducă în extremism ideologic şi politic? Altfel spus, totalitarismul este un simplu sinonim pentru extremism în general? Sau el se poate manifesta şi în zona stângii sau dreptei, ori chiar a centrului, şi în interiorul democraţiei? Ce anume separă o ţară cu o democraţie – se spune – emergentă, ca România, de democraţiile stabile ale Occidentului?

Răspunsul meu este că o guvernare totalitară este cea în care anumite elemente ale sistemului ajung să dobândească o pondere prea însemnată în raport cu celelalte, punând în pericol funcţionalitatea acelui sistem, dezechilibrându-l şi delegitimându-l. Ceea ce spun este că echilibrul puterilor din stat, ca şi raportul ponderat dintre aleşi şi alegători sunt cele care fac o democraţie funcţională. Când dezechilibrele dintre legislativ, executiv şi juridic devin prea virulente, apar forme de guvernare totalitară. Astfel, dominaţia legislativului şi impunerea conduitei organelor care le reprezintă prin influenţă, control al grupurilor parlamentare etc. duc la un tip de totalitarism. Impunerea exigenţelor executivului către parlament şi justiţie duce la o formulă „clasică” de totalitarism, născând regimuri de putere personală sau oligarhice. Tot de aici pot veni şi deturnările de factură militară, poliţienească sau birocratică (tehnocratismul). În fine, preponderenţa justiţiei şi impunerea ţelurilor acesteia pe seama celorlalte puteri în stat conduce, şi ea, la o formă de teroare. Anihilarea opoziţiei, fie şi păstrându-i formal existenţa, funcţionarea, duce şi ea la rezultate compatibile.

La non-democraţie şi disfuncţionalitatea gravă a guvernării democratice conduce şi absenteismul, dezinteresul cetăţenilor pentru treburile publice, indolenţa civică, de vreme ce democraţia presupune vigilenţa şi exerciţiul continuu de control şi interacţiune.

Sunt, prin urmare, modalităţi plurale de sabotare a democraţiei din interiorul ei, iar ceea ce rezultă de pe urma unor asemenea dinamici sunt diverse forme de abatere de la idealul şi practicile politice democratice. Trebuie pus între acestea şi totalitarism un semn de egalitate? Autoritarism, despotism, dictatură, teroare de tip thermidorian – înseamnă ele totalitarism? În măsura în care, deocamdată, nu putem sesiza un alt gen proxim căruia să i se subsumeze, răspunsul este afirmativ.

SPORADICE (3): Ţintar

Într-un articol despre „Tripla incintă druidică”, publicat în 1929, René Guénon evocă un simbol ciudat găsit pe o piatră druidică şi, în alt context, pe o piatră de inel ocultist galo-roman, despre care se spunea că ar putea fi o triplă incintă sacră. „Simbolul este format din trei pătrate concentrice legate între ele prin patru linii în unghi drept”, spune autorul, trimiţând la o figură care reproduce cu precizie faimoasa tablă pe care orice copil joacă ţintar. De aici poate rezulta ori că faimosul hermeneut supralicitează, căutând îndărătul lucrurilor simple ceva complicat, ori că jocul amintit de mine are origini oculte şi, poate, chiar funcţii ritualice sau/ şi magice, ori că ludicul a fost, la origini şi în vechime, un registru prin care s-a exprimat misterul, iniţierea, cunoaşterea secretă.

SPORADICE (2): Real

Îndemnul „- Fii realist!” a ajuns, de mult timp încoace, un clişeu didactic; nu atât în relaţii de familie verticale, de la părinţi la copii (deşi şi acolo), cât în cele orizontale, între partenerii din cuplu (orizontale, dar asimetrice; mereu ea către el). La drept vorbind însă, nu este deloc clar ce înseamnă să iei cu adevărat în serios un asemenea îndemn. „- Fii realist!” trebuie să fi fost deviza atâtor curente şi atitudini culturale până astăzi, încât nu mai este clar cui aparţine ea în noianul succesivelor tendinţe afirmate în timp. Cearta dintre nominalişti şi… realişti, romancierii realismului (Balzac şi marii ruşi), apoi pozitivismul şi, peste ocean, pragmatismul – iată numai câteva dintre aceste cete de gânditori şi curente care au înălţat flamura bătăioasă a chemării la realitate.

De la o vreme însă, după scrutări succesive, rezultă că realitatea nu există, ci se constituie şi că ea depinde, deopotrivă, de demersuri personale, individuale, ca şi de altele, sociale, ce implică o co-prezenţă colectivă. Apar acum gânditori care socotesc, pe bună dreptate, că realitatea are mai multe niveluri şi intersecţii, drept care vechea lozincă, „- Fii realist!”, nu mai poate fi expediată oricum şi nici exprimată rutinier. A fi realist începe să însemne atâtea lucruri, încât te întrebi când un om este mai realist decât altul: când se adaptează tegumentului ambiental sau când se decalează în raport cu acesta, adecvându-se mai degrabă unor structuri de adâncime, ştiute sau ghicite…

Pentru mine, răspunsul la îndemn pe care îl poate da cineva lucid fără a da pe dinafară, deştept dar nu genial şi nici şmecher, onest fără a fi sfânt, este să încerce o adecvare complexă, la cât mai multe dintre nivelurile realităţii pe care le poate decripta. Am zis „decripta”? Voiam să spun isca. Realitatea dobândeşte înţeles, coerenţă, sens şi adâncime numai iscată de fiecare dintre noi în mod corespunzător. Asta, desigur, dacă nu cumva exist numai eu, lăsând – din pricini neştiute, poate din singurătate – să ţâşnească împrejur un strat protector-ucigător de volume, contururi, culori şi arome, de siluete şi dinamici, de forme şi irizări afective.

SPORADICE (1): Ironie

 S-au spus atâtea despre ironie încât aproape că nu îţi mai vine să abordezi subiectul. Şi totuşi, se poate defini ca ironie orice relaţie asimetrică din lume şi viaţă. Desigur că, punând astfel problema, ea începe să intereseze şi cosmosul, nu doar existenţa umană. Într-adevăr, pare ironic că nu soarele se învârte în jurul pământului, ci e tocmai invers. Ba, mai mult, pământul însuşi se roteşte în jurul axului său, dezvăluind – pentru cine vrea să îl vadă – hohotul de râs dindărătul fizicii. Ce să mai vorbim despre atom, înţeles ca parte indivizibilă a materiei, care se dovedeşte, pe măsura trecerii timpului, cu putinţă de împărţit în particule din ce în ce mai mici?

În acest punct însă rămâne vizibil şi că, în fapt, chestiunea naşterii ironiei priveşte raporturile, relaţiile, nu entităţile în sine. Banal, poate, dar adevărat. Şi, nu o dată, trecut cu vederea. Ceea ce duce cu gândul la faptul că asimetria pe care o numesc aici – într-un alt cod cultural – ironie, conferindu-i valenţe axiologice şi etice, se identifică cu privirea. Privirea măsoară, compară, instituie raporturi, deliberează şi sparge confortul devălmăşiei şi indistincţiei.

CĂRŢILE MELE (15): Ce istorie scriem

Ce istorie scriem

eseuri si articole de istorie

de Ovidiu Pecican

Bucureşti, Ed. Ideea Europeană, colecţia Istorie, 2006

imaginea copertei: Salvador Dali

O carte care abordează momente incomode ale istoriei româneşti contemporane. Câteva dintre titlurile incluse în volum: „Anticentralism ardelenesc după Marea Unire”, „Lecţia lui Gusti”, „Constituţiile României”, „Stat, cultură şi ultranaţionalism în România interbelică”, „Moşteniri incomode: publicistica lui Panait Istrati”, „O istorie tabuizată”, „Voci maghiare din Transilvania interbelică”, „Între daci şi romi. Identitatea ţiganilor în contextul deportării în Transnistria”, „Versiunea mareşalului”, „Mareşalul Antonescu, stânga’mprejur!”, „Iuliu Maniu şi arta portretului”, „Memorii creştine şi democrate”, „România comunistă: primele aproximări”, „Ceauşescu bolşevic?”, „Evoluţia dinainte de revoluţie”, „Revoluţia dinainte de revoluţie. Braşov 1987”, „Cârmaci, manevre, opozanţi timizi”, „Revoluţia incompletă”, „Pluralismul de partid”, „O alternativă tradiţionalistă”, „Religiile României”, „Istoricii români într-o analiză american”.

http://www.corneliu-coposu.ro/articol/index.php/1261_recenzie_ovidiu_pelican_ce_istorie_scriem_anuarul_institutului_de_istorie_g_baritiu_din_cluj-napoca/

Câteva fragmente (cele despre Corneliu Coposu) la http://www.corneliu-coposu.ro/articol/index.php/1697_ce_istorie_scriem_ovidiu_pecican/