4. UNICITATEA ROMÂNIEI: PERSPECTIVA PREMIERULUI

POATE CĂ prim-ministrul României este el însuşi surprins, ca atâţia dintre noi, că lucrurile merg anapoda. Precizez că aici „anapoda” înseamnă altfel decât după reţeta funcţionării sistemice. Sistemul nostru public, instituţiile statului, ba funcţionează, ba merg(e) în gol. Iar când se urnesc, totuşi, înainte, ele par subminate de mecanisme pe dos. „Nu ştiu unde mai există în lume o ţară în care Guvernul care are susţinere parlamentară să nu aibă majoritate şi în Birourile Permanente. Este o situaţie mai delicată pe care o avem”, a declarat Emil Boc, scoţând la suprafaţă – probabil sincer surprins – încă unul dintre miracolele democraţiei româneşti. Prin miracol transmit aici nu atât surpriza încercată în faţa unei improbabilităţi care se relevă a fi în aparentă bună ordine, ci mai degrabă trimit către Curtea Miracolelor, unde marginalitatea socială, delincvenţa şi coteria menită să încalce şi cutuma, şi legea, crează cu succes o realitate paralelă şi, în felul ei, verosimilă.

Într-adevăr, prin ce hocus pocus se poate petrece aşa ceva? Cum domini cantitativ parlamentul, dar în comisii pierzi sprijinul? Ce magie – albă sau neagră – îi poate determina pe oamenii tăi să asculte cântecele de sirenă ale oponenţilor la comisii, determinând rezultate în pofida aşteptărilor?

Răspunsul este mai simplu decât pare, şi el trebuie căutat în zona onestităţii şi a caracterelor. Faci ce faci, şi te loveşti la tot pasul de exigenţe morale. Adeziunea unora dintre politicienii noştri la un partid sau altul, destul de schimbătoare, nu ţine de convingeri ferme şi nici de adevărurile din programe şi statude partinice. Candidaţii se oploşesc într-o asemenea construcţie după principiul haitei – principiu de mare vechime şi prestigiu, să fim bine înţeleşi; căci strămoşii noştri din vechimile anteistorice cam tot aşa făceau – adică evaluează atent şansele ca unul dintre masculii Alfa să îi învingă pe toţi ceilalţi potenţiali dominatori. Odată adjudecată şansa de a fi în tabăra învingătorilor şi după ce lucrurile cu privire la locul rezervat acolo pe seamă proprie, jocurile reîncep, fiecare vot fiind negociabil, înafara sistemului licit, pentru avantaje diverse, dar semnificative.

Dacă astfel de tactici ar fi excepţiile de la regulă, probabil că s-ar putea numi demagogie, rele practici sau mai ştiu eu cum. Fiindcă, însă, ele fac nota dominantă a vieţii noastre politice, cred că se cuvine să le numim, pur şi simplu, politică. Probabil pentru a marca distanţa dintre politica adevărată şi acest soi metis de politică a subdezvoltării etice şi caracteriale, unii o numesc pe ultima politichie. Mă rog, fie şi aşa.

Cert este însă că masculii Afla încuviinţează dinamicile de acest fel, fiecare în parte, toţi împreună, şi indiferent dacă sunt la putere sau ba. Dacă ar fi altminteri, niciunul dintre ei nu ar accepta fugarii dintr-o haită în interiorul haitei lor, chiar în timp ce dezavuează demisiile şi dezertările din propria tabără. Ei nu ar subscrie, nici măcar când au nevoi presante şi directe, la regula navetismului politic şi la disponibilitatea plurală, fără principii, veros pragmatică şi deviantă în direcţii intereselor de clan şi de gaşcă, nu a celor publice, a practicanţilor acestor dinamici orizontale. Din nefericire, masculii Alfa trec peste asemenea scrupule, comportându-se ei înşişi ca incitatori la încălcări ale regulilor de felul celor evocate. Să răsplăteşti cu grade de general pe cei ce ţi se alătură plecând de la adversari însemană să dai o expresie publică şi statală, chiar ceremonioasă, aprecierii labilităţii opţionale atent negociate.

Domnul Emil Boc nu are, deci, de ce se mira. Lucrurile sunt bine ştiute şi rămâne de neînţeles de ce nu li se spune cinstit pe nume.

3. AUTOTESTĂRI POLITICE

EXISTĂ UN nivel sub care politica nu poate coborî într-o democraţie fără să se compromită. Nu este vorba despre performanţele practice, de astă dată, deşi politicienii după aşa ceva trebuie judecaţi, nu după performanţele declarative din pass media ori din campaniile electorale. Nu este mai puţin adevărat că, pentru a face ceva, trebuie să ai un proiect, să ştii ce să faci. Or, când nici măcar aici nu se conturează o viziune realistă, care să nu frizeze crasa incompetenţă, ce să mai aştepţi de la practică?!

Două foarte recente decizii politice au dezvăluit pentru oricine doreşte să le sesizeze, pentru a nu se îmbăta cu apă rece, cât de departe de înţelegerea corectă a conceptului de democraţie suntem încă în mediile parlamentare şi ale forţelor aflate la guvernare.

Prima dintre ele a făcut, practic, instantaneu carieră, necunoscând vreun precedent intern. Mă refer la decizia PDL-ului bosumflat de a nu mai participa la emisiunile unor televiziuni private – anume, cele atribuite de Traian Băsescu (pe bună dreptate, de altfel) mogulilor Sorin Ovidiu Vântu şi, respectiv, Dan Voiculescu: Realitatea TV şi Antena 1, 2 şi 3. Lucrurile au fost escaladate de premierul Emil Boc, care a smuls microfonul reporterei de la Realitatea TV şi a criticat postul respectiv pentru incorectitudine în reflectarea deciziilor guvernamentale. Gestul a fost sancţionat imediat de reporteră care a remarcat, pe bună dreptate, că televiziunea la care lucrează este una privată. Ceea ce voia, în mod evident, să observe respectiva jurnalistă era că, în virtutea statutului de instituţie privată, postul respectiv îşi elaborează cum doreşte grila de programe şi conţinutul acestora; desigur, în limitele respectării legii. Dacă manipulează cumva şi ceea ce transmite se dovedeşte contrazis flagrant de realităţi, rezultatul nu poate fi decât abandonarea treptată a emisiunilor de către publicul lor, scăderea audienţei şi, până la urmă, falimentul. Iată de ce premierul nu ar trebui să îşi facă probleme.

Ar mai fi, apoi, adaug eu, şi chestiunea drepturilor fundamentale la informare, libertatea de expresie, la libera opţiune a fiecăruia în materie de informaţie, care transformă gestul smulgerii microfonului din mâna ziaristei într-un simbol al cenzurii, al presiunii politice şi al abuzului. Singura paralelă care se poate face cu cazul dat este recenta iniţiativă – mediatizată îndelung şi intens de media internaţionale – a preşedintelui venezuelean Hugo Chavez de a interzice un post privat pentru că acesta refuza să includă ştirile şi programele solicitate de guvernanţi. Printr-un singur gest pripit, Emil Boc a reuşit să egaleze scorul ca ultimul politician temperamental, neinstruit, deşi primul ministru provine din peisajul universitar al unei facultăţi de Ştiinţe Politice şi are, în plus, şi cunoştinţe aprofundate de drept.

Ca şi cum aceste premise nu erau suficiente, imediat după incident, principalul partid aflat la guvernare, PDL, a decis – şi a făcut publică această decizie – ca membrii săi să sisteze participările la emisiunile televizate de respectivele posturi de televiziune. Un asemenea boicot îşi găseşte precedentul numai în retragerea acreditărilor Evenimentului zilei al lui Ion Cristoiu de către Palatul Cotroceni în vremea primului său locatar postcomunist, Ion Iliescu. El este grav pentru că dovedeşte neînţelegerea crasă a spiritului constituţiei, limitând interpretarea expresiei de „libertatea presei” la sunsurile care convin puterii.

Interpretări teoretice şi practice întru totul neconstituţionale din partea unui partid condus de un constituţionalist! Neaşteptat şi regretabil.

Cealaltă crasă neînţelegere a libertăţii de iniţiativă are loc din elanul a doi parlamentari. Ea vizează proiectul închiderii marilor retaileri în zilele de duminică, sperându-se că astfel micii producători vor fi ajutaţi să recupereze terenul pierdut. Evident, cei care propun şi susţin o astfel de măsură reglatoare nu sunt nici inteligenţi din cale afară – altfel ar pricepe cum nu poţi recupera într-o singură zi alte şase zile irosite -, nici competenţi în materie de politică democrată. Căci pentru a fi astfel, s-ar cuveni să observe că economia liberă nu se „reglează” prin ukazuri de la centru. Practici bolşevice, practicate de Lenin şi ai lui în vremea NEP-ului, astfel de ferecări ale uşilor mall-urilor nu privesc în niciun caz asigurarea unei echitabile dezvoltări a economiei de piaţă, şi nici interesul consumatorilor siliţi să cumpere mai scump din piaţă ceea ce altminteri ar cumpăra, poate, mai ieftin, din magazinele puse sub interdicţie duminicală.

N-ar fi rău ca politicienilor să li se solicite prin lege mai mult decât o calificare la locul de muncă pe care fiecare nou venit o face pe spezele noastre, ale alegătorilor.