ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. VIII: FILOZOFIE ȘI… SCIENCE FICTION

Suspiciunile de „contaminare” – fie și diafană – cu extremismul de dreapta nu sunt însă singura obiecție pe care o aduc interesului prea marcat față de filosofia lui Martin Heidegger. Cred, de asemenea, că tipul de imaginar pe care îl pune filosoful în joc pentru a-și construi tezele și viziunea are mai multe în comun cu literatura science fiction și cu religiozitatea de tip New Age decât cu discursul filosofic clasic, recunoscut ca atare.

Să presupunem că există (sau pot exista, cu deplină îndreptățire) filosofii care se dezinteresează de om și problemele existenței lui, de modul lui de a fi și de a cunoaște, de realitatea terestră și de cea cosmică, de valorizarea acestora, de tot ceea ce reprezintă lumea, postulând dragostea de o înțelepciune care nu are nimic cu vreunul dintre toate expresiile ființării trecute aici în revistă. Nu ar fi vorba nici măcar de înțelepciunea transcendentă, dumnezeiască fiindcă, în conformitate cu Biblia, omul a fost făcut de bunul Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa; cu alte cuvinte, într-un fel sau altul, și acest tip de înțelepciune ar cădea tot sub incidența raportării la om și uman.

Aspirația către o astfel de iubire de înțelepciune a devenit descifrabilă și într-una dintre ultimele scrieri publicate de Constantin Noica. Într-un text care trebuia să inaugureze o nouă carte, apărut în revista clujeană Steaua, dar care a rămas fără continuare, datorită decesului gânditorului, Noica încerca să imagineze o schiță filosofică pentru cei din cosmos, observând, printre altele, că omul stă sub puterea unor mari dihănii invizibile, care îl modelează. Încă în tinerețe, pe când scria De caelo (1937), el inclusese cosmosul printre puterile anonime care tiranizează orbește conștiința individuală. Iată cum, o mai veche deprindere de a vedea cu ochii minții dihăniile din invizibil – prezumate, nu sesizate ca atare – îl purta pe gânditorul de la Păltiniș, chiar în pragul marii plecări, cu un pas mai departe de ținta obișnuită a meditației lui, anume omul.

Pentru a merge mai departe, dincolo de silueta principalului actor al Istoriei, direcția lui Noica părea să fie cosmosul; nu cel al vechilor greci, oricât de tentante sunt întoarcerile la acesta; Cosmosul lui Gagarin și a Laikăi, a lui Apollo 11 și al navetei Discovery. Nu era întâmplător că Noica își situa interesul târziu înafara filosofiei propriu-zise și a teologiei, amplasându-și scenografic discursul într-un orizont familiar literaturii science fiction și apelând, într-o convenție mai marcat beletristică decât de obicei, la recuzită împrumutată anticipației. O făcea pentru că exista deja o literatură S.F. care, fie că Noica o frecventa sau nu, făcuse pasul deja către filozofie. Nu mă refer la 1984 de Orwell sau la Brava lume nouă de Aldous Huxley, contra-utopii sociale și politice antitotalitare, ci vorbesc despre Abbot cu Flatland sau la Hesse cu Jocul cu mărgelele de sticlă, unde pariul e mai mult filosofic decât narativ-aventuros. Acest tip de S.F. nu era deloc nou. Îl inaugurase chiar un filosof, Lucian din Samosata, iar continuări ilustre dăduse, în sec. al XVII-lea, Cyrano de Bergerac și în sec. al XVIII-lea Jonathan Swift, călătorind pe insule zburătoare și aiurite, odată cu eroul lui, Lemuel Gulliver.

La drept vorbind, cele care narează, în destule cazuri, în termeni artistici, navigații stelare ce vin în contact cu entități – e drept, vizibile – de natură extraterestră (de pildă în Odiseea navei Space Beagle), sunt romanele S.F. ale lui A.E. Van Vogt. Eroul prozatorului, nexialistul Elliott Grosvenor, este expert într-o „știință și gândire integrată” ce vizează cunoașterea Întregului, a… Ființei; s-ar zice că modelul lui este… Heidegger însuși, datorită acestei practici a nexialisticii, în timp ce entitățile extratereste – precum Corl, pisica bipedă dotată cu ventuze – sunt cele care aduc incertitudinea, teroarea, anihilarea pe nava Space Beagle, fiind, metaforic vorbind, o posibilă încarnare a fricii pe care Nimicul o trimite către Dasein. Și, ca pentru a dovedi că S.F.-ul este mai aproape de realitate decât s-ar crede, noțiunea de nexialism imaginată de Van Vogt a ajuns să fie cea care fundamentează un adevărat institut de profil; în Boulder, Colorado.

Vezi:

http://www.nexial.org/ION/

Evident, A.E. Van Vogt nu se va fi gândit nicio clipă ca în romanul lui gustat de tinerii de orice vârstă să parodieze în manieră S.F. anumite teme heideggeriene. Dar de ce nu ne-am gândi noi la asta? Oricum rămâne frapantă intuiția lui Noica – se știe cât de sensibil la imaginea artistică, la metaforă, la artisticitatea limbii – de a-și plasa filosofia, la finalul vieții, în ambianță cosmică, producând, simbolic, o mediere între imaginarul filosofic al lui Heidegger și cel literar-beletristic al lui Van Vogt.

Această comunitate de viziuni, vecinătatea evocată între Heidegger, Noica și… Van Vogt nu rămâne una izolată. Tocmai prin 1986, când Noica publica textul la care mă refer, se stingea un controversat guru occidental, autor S.F. el însuși, care a inventat o abordare științifică axată pe autovindecare, dianetica, transformată ulterior – prin salt calitativ – într-o religie sui generis, intitulată scientologie. La baza acesteia, întemeietorul L. Ron Hubbard a pus thetan-ul, spunând că acesta este „adevărata identitate a persoanei, un sâmbure bun în mod intrinsec, omniscient, non-material, capabil de creativitate nelimitată” („The thetan is the true identity of a person – an intrinsically good, omniscient, non-material core capable of unlimited creativity”, după formularea lui Jacob Neussner din World Religions in America). Thetanul ar fi expresia individualizată a izvorului cosmic, alias forța vitală, numită astfel datorită literei grecești theta (θ), ceva întrucâtva similar cu prana universală din credințele tradiționale ale Indiei.

Oricât ar părea de paradoxal, în asemenea alăturări pare să stea, prin destule trăsături ale sale, filosofia lui Martin Heidegger. Așezarea în centrul ei a Dasein-ului, un alter ego filosofic al omului, care rămâne însă altceva decât omul însuși, atrage atenția asupra thetanului scientologilor, permițând decriptarea faptului că la baza punerii în pagină a acestui fel de căutări stă același tip de imaginar filosofic și vizionar. Înlocuirea subiectului om și chiar a referentului contextual al acestuia, cu gândul de a paria pe centralitatea explorării existenței (Sein, Seiende etc.), are la bază aceeași atitudine ca și a autorilor – diverși ca preocupări și abordări – menționați mai înainte.

 

IX: ANDREI CODRESCU, AVANGARDA ȘI POSTUMANUL

Perspectiva postumană nu caracterizează doar filosofia. În cea mai recentă carte publicată de Andrei Codrescu, Ghidul Dada pentru postumani (în original: The Posthuman Dada Guide. Tzara and Lenin Play Chess), ea ocupă de-a dreptul locul central.

Cartea are ca obiectiv, după cum socotește primul ei comentator din România, abordarea avangardei dintr-o perspectivă postumană („Scopul ghidului este, ne informează Codrescu, de «a-i instrui pe postumani cum să ducă o viaţă dada».” M. Mihăieș, „Când dadaiștii joacă șah”, I, în România literară, nr. 5, 2011). Se remarcă, astfel, „O perspectivă postumană prin excelenţă: „cei care se consideră «umani» vor pretinde că au un «suflet» şi o «istorie» de neşters, în timp ce postumanii vor susţine că sunt parte din tot ce există şi că orice lucru are un lucru al său, inclusiv reţeaua pe care o pun actualmente în trepidaţii cu tropăitul lor indignat. Este o ceartă fără rost, iar dacă cineva se simte inconfortabil când este numit «postuman», vă rog să vă numiţi cum vreţi.”

Se dă chiar o definiție a postumanului: „o fiinţă postumană este o fiinţă umană care a pus natura (inclusiv propria-i natură) între paranteze. Sau care s-a convins singură că tot ce este nonuman este uman, deci uman = natură. Pe vremuri, asta se numea «antropomorfism», dar în vremurile de-acum se numeşte «o interfaţă prietenoasă pentru utilizator.»” Din această perspectivă, „Dada este instrumentul de înlăturat paranteze şi de scos lumea dintre ghilimele, cu forcepsul imaginaţiei”. O cale directă de a atinge subiectul: mişcarea dadaistă n-a fost altceva decât o formă sălbatică de a anula realitatea şi de-a substitui-o cu un tip special de imaginaţie” (M. Mihăieș, „Când dadaiștii joacă șah”, II, în România literară, nr. 7, 2011).

Iată că, pornind de pe liniamentele unei cercetări-reconstituiri istorico-literare, autorul american de origine română pare să creeze efectul de distanțare – nu doar istorică, ci și… cosmică – față de un fenomen cultural contemporan, de care ne despart, deocamdată, mai puțin de o sută de ani. Resortul din care pornește o asemenea nevoie este comun cu al ultimului Noica, mărind la maximum efectul de creare a perspectivei istorice cu mijloacele ipotezei – filosofice – a postumanului. Se prea poate ca Mircea Mihăieș să fi distribuit accentele, în cronica lui de întâmpinare, altfel decât o face autorul însuși în carte (indicii în acest sens survin în nr. 10 al României literare, unde se publică o scrisoare de distanțare a autorului față de lectura mihăieșiană). Cu atât mai mult însă este grăitor că volumul lui Codrescu permite o asemenea lectură, mai ales că este vorba despre un critic avizat. Or, ceea ce vede Mihăieș în carte, în primul rând, este abordarea postumană a unui fenomen cultural de rezonanță mondială (avangarda literară) și conexiunea dintre acesta și revoluția politică.

Este exact ceea ce acuz, la rândul meu, în cazul imaginarului – situat în aceeași constelație – al lui Martin Heidegger, de care, oricât de departe ar părea situat, nici demersul scientologic al lui L. Ron Hubbard nu se înstrăina.

Mihăieș observă și că ghidul lui Codrescu este „…un tratat despre felul cum avangarda artistică — chiar în absenţa unor valori estetice, fie şi de nivel onorabil — se dovedeşte adeseori a fi braţul înarmat al avangardei revoluţionare” (M. Mihăieș, „Când dadaiștii joacă șah”, III, în România literară, nr. 9, 2011), atrăgând atenția asupra potențialului detonator pe care avangardele îl pot activa în istoria trăită. Nu este, de altfel, o noutate că, în vreme ce unii avangardiști au găsit oportun să se asocieze „revoluțiilor” de extremă dreaptă – cazul lui Marinetti în relație cu fascismul italian -, alții și-au descoperit afinitățile cu extrema stângă (Maiakovski, desigur, dar și destui membri ai avangardei literare românești, Geo Bogza, Gelu Naum ș.a.). Exact în acest sens observ, la rândul meu, că „activarea” în limba română a filosofiei heideggeriene nu rămâne o opțiune inocentă și lipsită de consecințe pe piața ideilor (inclusiv politice) de la noi.

Reclame

PSEUDO-DEZBATERE FILOSOFICĂ. VIII. FRUSTRARE, ONESTITATE, ORIGINALITATE

Domnule coleg Cristian Mladin,

Îmi mai mărturisiți că „Întotdeauna astfel de categorisiri (= precum cea pe care o operez eu în cazul grupului HAH; n. O.P.) mi se par complet nefericite și neproductive, ca să nu spun că exprimă cumva și o anumită frustare, îndoielnică și ea”. Mulțumesc pentru confesiune, acum știu cum vi se par ele. Oare asemenea gânduri v-au venit încă de pe când ați învățat despre definirea prin genul proxim și diferența specifică? Probabil că da, fiindcă „categorisirile”, operațiunile de măsurare, comparare, abstragere de la concret, generalizare, sunt inerente gândirii. Nu cred că ați dorit să subliniați că în viața dvs. cotidiană, ca și în activitățile dvs. intelectuale evitați operațiunile de acest gen, fiindcă asta ar însemna că preferați să operați cu idei de-a gata, cu clișee sau cu locuri comune. Nu-mi vine să cred că ați face asta, mai degrabă unii dintre tinerii domni insolenți, fără operă și maniere, care se agită prin zona comentaristicii anonime de pe siturile ziarelor și revistelor cu denunțuri ridicole s-ar asocia acestei imagini. Totuși, mă intrigă căderea dvs. în locuri comune și, dacă îmi permiteți, chiar și într-o anume ipocrizie: ce va fi fiind oare cu condamnarea frustrării, la care vă dedați? Cunoașteți vreun om care să nu aibă nicio reacție de frustrare, niciodată? Dacă da, vă felicit, dar e foarte posibil ca el să fie baronul Münchhausen sau vreun cetățean al Statelor Lunii, trimis de Cyrano de Bergerac cu vreun mesaj la dvs. Frustrarea pare să aibă cauze metafizice și teologic explicabile, dacă acceptăm gestul divin al izgonirii omului din Paradis. Cum să nu fim frustrați atunci prin însăși condiția noastră? Dvs. vă considerați un om lipsit total de frustrări? Ați atins fericirea deplină, sunteți cu totul mulțumit de ce aveți, nu vă simțiți nici măcar acum, în interiorul acestei polemici, nedreptățit, amar, puțin întunecat? Dacă e așa, felicitări, ați depășit performanța lui Diogene din Sinope, care se mortifica încercând să își reducă plafonul nevoilor la un minim care să îl absolve de neajunsurile frustrării. Veți fi fiind, în orice caz, într-un fel de Nirvana, în ataraxie, poate… Dar atunci – iertare că vă întreb – ce energie sublimă alimentează căutările dvs. întru perfecționarea de sine? Dezamăgitoare cădere în banal, comun și trivial, zău. Referința la frustrarea celuilalt nu explică nimic și nu ajută la nicio înțelegere a celuilalt. Ar fi păcat să persistați în această capcană facilă…

Dar îngăduiți-mi să mă mai apropii cu un pas de finalul epistolei dvs. Îmi spuneți că dvs. și colegii dvs. – presupun că vorbiți de cei din instituția căreia îi sunteți afiliați – evitați din răsputeri ceea ce separă, desparte. Iarăși spun: cu excepția dvs., n-am observat să se întâmple astfel. Dimpotrivă, o ranchiună semeață, prost servită de cei șapte ani de acasă (mai recent numai șase, lucru simptomatic) s-a lăfăit în comentariile de pe acest blog în toată goliciunea ei. Îmi veți răspunde, poate, că aceia care se fac vinovați de așa ceva nu aparțin cercului respectiv, fiind niște „voci din off”. Într-adevăr, parcă văd gospodine, muncitori, țărani sau oameni cultivați din alte domenii decât filosofia, sărind să apere exegeza heideggeriană și studiile de fenomenologie orientate către maestrul german asociat nazismului. Să fim serioși! Oricum, mențin pe mai departe oferta de a găzdui pe acest blog continuările discuției noastre și cu alți distinși tineri intelectuali, profesioniști într-ale filosofiei, eligibili în virtutea a numai două condiții sine qua non: coerența ideatică și respectul față de sine și față de interlocutor.

Pomeniți apoi despre „… onestitate și originalitate, atât cât poate fi ea în spațiul nostru cultural și, eu cred, că ea este din plin și una, și alta (exemple cred că aveți și dumneavoastră)”. După mine, este o exprimare prea prudentă, foarte autocenzurată, ceea ce mă face să vă întreb: oare filosofia nu folosește, printre altele, și lansării libere, neîngrădite, către cele mai de altitudine aspirații? Caută ea doar precizie, avans prudent, pas cu pas, în argumentări și demonstrații de circumstanță, aidoma unor exerciții impuse la bară? Este vorba numai de a dobândi abilități și virtuozitate? Mă gândesc la un provincial din orașul Königsberg, care, precis în ritualurile lui cotidiene până la monotonia absolută, uscat și previzibil, a cutezat, printre atâtea articulări filosofice memorabile să își înalțe gândul către… pacea eternă. „Pacea eternă!” Pare vreun gând mai ridicol decât acesta? Nu știu, dar cota de „avarie” a preciziei filosofice atunci când vine vorba de așa ceva devine vizibilă cu ochiul liber, căci pentru pacea eternă nu existau nici precedente, nici condiții; utopie curată, nu-i așa?

În virtutea acestei constatări cer dreptul pentru toți românii să viseze la onestitate și originalitate maximă, fiindcă altminteri vom ajunge să rămânem perplecși, incapabili de înțelegere, în fața șlefuirilor bezmetice, repetitive și obsesive ale lui Brâncuși, în prezența lui Henri Coandă și Traian Vuia. Spațiul nostru de acasă nu numai că are la îndemână numeroase exemple în acest sens, dar le poate produce în continuare dacă noi, intelectualii – și mai ales artiștii, savanții și filosofii – vom crea atmosfera mentală și socială favorabilă producerii și afirmării lor. Cât timp românii se vor tot văicări că e criză, că e corupție, că politica e nesatisfăcătoare, că e mai promițător să emigrăm etc., această atmosferă nu se va produce, iar consecințele benefice în planul creativității vor întârzia sau se vor subția. Nu publicarea în limbi străine mă interesează într-un moment când miniștrii de resort închid școli și spitale în România, nici să număr articole cotate ISI. Aș prefera – iertați-mă – puțin patriotism, așa cum l-a avut Emil Racoviță când, în loc să publice în Occident, în gazete științifice prestigioase, care îl solicitau, a socotit mai important să înființeze o revistă de speologie proprie, românească, aducând savanți prestigioși să publice în ea.

Mă opresc acum aici, dle Mladin, dorindu-vă cu sinceritate succes și orizonturi senine în ceea ce întreprindeți pentru cultura noastră însetată de performanțe ce nu se îndepărtează de nevoia de o viață eliberată de tenebre extremiste și disperări existențiale. Iar dacă, din neîndemânare, s-a întâmplat să vă aduc, prin acest dialog, prejudicii, consemnez aici dovada regretului meu.

Cu stimă, O.P.

P.S. Va exista, în cele din urmă, o cronică a mea la cartea dlui Mincă? Până una-alta, Sorin Lavric își laudă cu generozitate colegul în România literară. O consolare, nu?