POSADA, 1330: Două, nu una?

 Cele două miniaturi ale lui Mark Kalti referitoare la expediţia regelui Carol Robert de Anjou în Valahia, din septembrie 1330, inserate în Cronica pictată, sunt, stilistic vorbind, foarte asemănătoare. Constantin Rezachevici remarca faptul că în reprezentarea confruntării autorul imaginilor ar fi urmat nişte modele italieneşti, ale şcolii bologneze de pictură.

Cum observam însă eu însumi, nicărieri în cuprinsul cronicii Mark Kalti nu reprezintă acelaşi eveniment politico-militar de două ori. Cum prima confruntare care a avut loc în defileu între oastea lui Carol Robert şi inamic este despărţită de a doua prin imaginea soliei trimisului valah la regele maghiar, trebuie dedus că Mark Kalti a înfăţişat două bătălii diferite.

Abia a doua dintre ele reprezintă dezastrul suferit de maghiari în finalul campaniei, soldat cu fuga regelui deghizat şi uciderea florii cavalerilor din oastea maghiară.

Trebuie remarcate, de aceea, şi elementele care diferenţiază cele două reprezentări, căci ele spun ceva nemărturisit de alte izvoare despre episoadele de confruntare militară ale acestei campanii.

Astfel, în primul desen se observă, în dreapta sus, un luptător din tabăra valahă îmbrăcat în strai roşu, cu o căciulă înaltă, pregătindu-se să provolească un pietroi asupra cavalerilor cu platoşe din armata regală, înghesuiţi în râpă. În mod clar, el este o căpetenie în raport cu luptătorii în ţundre de oaie, cu cuşme pe cap, dintre care unul se distinge că poartă şi opinci în picioare. Straie roşii purtau numai membrii păturii suprapuse. Cât despre căciulă, aceasta prezintă similitudini pronunţate cu cea din stânga imaginii (din perspectiva privitorului), unde purtătorul ei se iveşte din spatele bărbosului cu aspect cristic ce se apleacă peste râpă gata să îşi lansez, şi el, pietroiul. Aici, purtătorul căciulii este înveşmântat în verde sau turcoaz, aparţine şi el altei pături sociale decât cea a ostaşilor umili, îmbrăcaţi – uniform – în blană de oaie şi, după toae semnele, ţinând seama de celelalte reprezentări din Cronica pictată, el este ori cuman, ori tătar.

Două lucruri par să fie semnalate aici de Mark Kalti. Primul, se referă la componenţa oştii lui Basarab, deloc redusă doar la oameni umili, ci beneficiind şi de căpetenii boiereşti. Acest lucru atrage atenţia asupra circumstanţei că societatea din Valahia vremii era deja suficient de diferenţiată şi de ierarhic organizată pentru a permite organizarea unui stat feudal de sine stătător.

Al doilea detaliu este acela că, în tentativa de opoziţie a lui Basarab la avansul maghiarilor la sud de Carpaţi, el a beneficiat de alianţa tătarilor. Desigur, se prea poate ca semnificaţia prezenţei bărbatului cu căciulă înaltă şi strai verde în rândul oştilor lui Basarab să fie aceea că populaţia peste care guverna Basarab era alcătuită din români şi cumani, o populaţie încă neomogenă, din rândul căreia cumanii puteau face parte chiar la nivelul căpeteniilor. Faptul ar concorda atât cu teza lui N. Iorga despre originea cumană a lui Basarab însuşi – reluată de Neagu Djuvara -, cât şi cu încheierile lui P.P. Panaitescu din Interpretări româneşti referitoare la originea alogenă (mai ales bulgară şi cumană) a boierimii româneşti.

În fine, cum figura cumanului sau a tătarului nu se mai vede în reprezentarea bătăliei finale, în imaginea secundă – cea cu caii ieşiţi din chenar -, se poate deduce că, pe drumul de întoarcere din Valahia, oastea maghiară a fost surprinsă în munţi de către români, fără ajutorul contingentelor de nomazi vizibile cu ocazia primei confruntări. Căciulile înalte nu mai au aici forma celor atribuibile nomazilor, ci par mai curând cuşme. Cât despre căpetenii, se iţesc şi dincoace câteva capete, dinjosul cărora se observă straie roşii şi verzi, dar ele nu poartă marca unor străini, ci par să aparţină jupanilor ţării basarabe. Dintre oamenii voievodului care luptă pentru independenţa lui, în stânga imaginii se observă arcaşul care, costumat în stil occidental, spre deosebire de celălalt arcaş, în şubă, lesne de desluşit în dreapta, este, cu siguranţă un boier de la curtea lui valahă, un comandant de oşti autohton.

[Am alăturat celor două miniaturi reprezentând bătăliile din campania lui Carol Robert împotriva lui Basarab una care înfăţişează lupta dintre Ladislau I şi căpetenia cumanilor, spre a evidenţia ce fel de căciulă poartă nomanul, şi o imagine având ca subiect o cavalcadă a tătarilor, ilustratoare, şi ea, pentru veşmântul nomad, inclusiv căciulaş şi aceste imagini sunt tot opera lui Mark Kalti]

Published in: on 4 aprilie 2010 at 10:30 am  Comments (1)  
Tags: , , , , , , , , , ,

8. „Cneazul Neimet” din Gesta lui Roman şi Vlahata… adică regele german

Aşa-numita Cronică moldo-rusă, scriere istorică a cărei compilare a avut loc la curtea lui Bogdan al III-lea cel Orb (1504 – 1517), fiul lui Ştefan cel Mare, probabil prin implicarea decisivă a mitropolitului Theoctist al II-lea, între 1508 – 1510, a folosit izvoare istoriografice mai vechi. Încercând să istorisească o istorie a Moldovei, poporului şi dinastiei acesteia, de la începuturile mitice până la zi, autorul scrierii a folosit un text narativ compilat la curtea lui Ştefan cel Mare, aşa-numita Gestă legendară unificată, pusă în pagină cândva între 1473 şi 1489. Lui i-a adăugat o selecţie din notiţele analistice care consemnau domniile moldoveneşti de la Dragoş Vodă la Ştefan cel Mare şi Bogdan al III-lea. Dar Gesta legendară unificată îşi datorează numele eufemistic – căci titlul original nu s-a păstrat – faptului că, ea însăşi, punea împreună două texte diferite, de aspect legendar, însă cu pretenţia de a elucida trecutul mai îndepărtat. Una dintre ele era aşa-numita Gesta lui Roman şi Vlahata, în timp ce a doua consemna, în cea mai veche versiune a sa ajunsă până la noi, legenda vânătorii lui Dragoş Vodă care a dus la întemeierea statului de la răsărit de Carpaţi. Reconstituirea textuală nu se opreşte aici. Gesta lui Roman şi Vlahata a fost concepută, după toate aparenţele, în Maramureş, poate chiar la mănăstirea Peri, prin 1390 – 1399, eventual sub îndrumarea ieromonahului Pahomie, egumenul locaşului patronat de „Sf. Mihail”, sub oblăduirea laică a marilor seniori ai locului, fraţii Drag şi Balc. În ea se povesteşte cum strămoşii mitici ai românilor, Roman şi Vlahata au părăsit Veneţia şi s-au stabilit din Romania (probabil Imperiul Bizantin), întemeindu-şi cetatea Roman (adică propria stăpânire). În slavona în care a fost scris textul gestei, care era limba de cult şi oficială a ortodocşilor vremii din sud-estul Europei, dacă nu erau chiar vorbitori de greacă, românii au fost desemnaţi drept „Romanovici”, adică urmaşi din stirpea lui Roman. De aici ei au fost chemaţi în ajutor de către regele maghiar Ladislau în vremea atacului tătarilor şi, pentru vitejia lor, au fost răsplătiţi cu moşii între râurile Mureş şi Tisa, şi pe Criş. Multe dintre susţinerii gestei sunt contradictorii şi derutante, dar studiile istorice din ultimele două secole le-au desluşit, rând pe rând, anulându-le caracterul paradoxal şi evidenţiind ce informaţii doreau să transmită şi cum de s-a ajuns la distorsiunile actuale. Există însă în Gesta lui Roman şi Vlahata un detaliu care a rămas până astăzi neexplicat în mod satisfăcător. Narând istoria prealabilă aşezării „Romanovicilor” în Ungaria, textul aminteşte că “… în anii domniei lui Vladislav s a ridicat război de către tătari împotriva ungurilor, de la cneazul Neimet din locurile sale în care rătăceau, de la râul Prut şi de la râul Moldova…”. Nimeni nu a reuşit, deocamdată, să elucideze de ce conducătorul tătarilor este consemnat cu apelativul “cneaz” şi pentru care raţiuni numele lui apare ca “Neimet”. În mod evident, fiind vorba despre un text scris în slavonă, calitatea de “cneaz” nu poate fi decât echivalarea în terminologia consacrată de această limbă pentru funcţia de conducător. Adică, de han, dacă despre tătari sau de nomazi ar fi vorba. Numai că hanul în cauză, Neimet, nu este atestat de nici un document sau izvor narativ şi, în plus, un asemenea nume atribuit unui tătar nu rămâne neverosimil. Chiar de la prima vedere, neimet duce cu gândul la maghiarul német, care înseamnă “german”, “neamţ”. În loc să poarte, aşadar, înspre marea putere militară orientală a Europei de Sud-Est secolelor al XIII-lea şi al XIV-lea, cu totul neaşteptat numele conducătorului tătarilor sugerează, tocmai dimpotrivă, o căpetenie războinică de la vest de Ungaria. Cum s-a putut ajunge într-o astfel de situaţie „oximoronică”? Fără îndoială, din acelaşi motiv pentru care figura lui Ladislau I (1077 – 1095) s-a contopit cu cea a lui Ladislau al IV-lea Cumanul (1272- 1290), urmaşul lui şi pentru care cumanii, invadatorii din vremea primului au devenit tătarii din timpul celuilalt rege. În lipsa unei cunoaşteri sistematice a trecutului relatat într-o formă succintă, pe baza unor izvoare narative lacunare, autorul necunoscut al Gestei lui Roman şi Vlahata a confundat epoci, figuri şi evenimente între ele, dând o versiune fantezistă. Prin “cneazul Neimet” ar trebui, care va să zică, să se înţeleagă, nici mai mult, nici mai puţin decât “craiul nemţilor”, adică „împăratul sau regele germanilor”, tot aşa cum prin tătari aici, în contextul dat, trebuie înţeleşi duşmanii, pur şi simplu.