ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. XXI: O CHEMARE ADRESATĂ PROFITORILOR

Pentru retorica de acest tip, exponențial rămâne discursul („de procuror”, spunea Liiceanu însuși, amintindu-și întâmpinările scriitoarei Hertha Müller, într-o discuție publică purtată cu Adam Michnik) exersat în Apel către lichele (scris în 30 decembrie 1989, dar publicat în 1990) de Gabriel Liiceanu. Se cerea acolo – utopic și printr-o retorică încântată de sine însăși – trecerea lichelei comuniste pe banca rezervelor, adică, nici mai mult, nici mai puțin decât retragerea în arierplanul social tocmai a clasei de mijloc emergente. „Sunteţi puţini în mijlocul acestui popor … şi totuşi mulţi, dacă aţi putut face cu putinţă, hrăni şi cauţiona oroarea vreme de 40 de ani.” Ambiguitatea domnește din primele rânduri, incomoditatea istorică a autorului față de temă este trădată de abordarea indecisă. De ce? Pentru că, spuneam, în România acelui moment, proletarizată de sărăcie, singura clasă de mijloc pe care o putea Liiceanu pune la zid era alcătuită din slujbașii partidului (vârfurilor piramidei sociale, de partid și de stat, roșii rămânându-le să îndeplinească rolul de camarilă, de curte a dictatorului). Cum să îi pui la zid, deci, tocmai pe cei de la care ar putea porni reconstrucția? Ceea ce moral se putea încerca, pragmatic era contraproductiv. Și, apoi, până la urmă, sunt multe sau puține lichelele? Răspunsul lui Liiceanu este că am avea de a face cu o mulțime redusă numeric, dar cu o pondere însemnată în destrucția țării și deteriorarea stării poporului. Or, dacă așa stau lucrurile, ce contează mai mult? Numărul sau ponderea? Dacă rarefierea numerică trebuie luată în seamă, atunci merita osteneala să fie abordată în termenii liicenieni, ori trebuia, pur și simplu, să se gândească la o epurare din funcții și privilegii? Iar dacă ponderea trebuie să îngrijoreze, atunci de ce Liiceanu nu este mai drastic, cerând abia „o pauză de respirație” în loc de punerea într-o paranteză istorică a acuzaților? (Din nou, retorica sforăitoare, neverosimilă, îl obligă pe autor să vorbească lung și să spună puțin: „Lăsaţi o respiraţie mai lungă între ultimul omagiu pe care l-aţi scris, între ultima şedinţă în care v-aţi exprimat entuziasmul pentru realegerea lui Ceauşescu la cel de al XIV-lea Congres şi adeziunea grăbită pe care aţi venit să v-o daţi în zilele în care timişorenii nu terminaseră să-şi îngroape morţii şi în care sângele de pe Bulevardul Magheru şi din Piaţa Palatului nu se zvântase încă”.)

De fapt, care sunt propunerile (implorările?) lui Liiceanu către lichele? „Nu mai strângeţi o vreme, bărbăteşte, mâna colegilor voştri şi nu-i mai priviţi senini în ochi. (…) Nu mai apăreţi la televiziune.// Nu mai scrieţi în ziare.// Nu vă mai ridicaţi glasul decât pentru o scurtă căinţă, căci altfel îl ridicaţi din nou în minciună. (…) Lăsaţi cuvintele să spună ceea ce spun… Renunţaţi la alibiuri morale.” Etc. Să fie vorba despre o colecție de gingășii, de o implorare lirică? Lumea a interpretat gestul scrierii acestui text ca pe un soi de manifest revoluționar cu conținut moral. Din păcate, citite cu calm, la distanță în timp de momentul emiterii lor, aceste propuneri de abstinență civică aduc a conjurări prudente, menite să smulgă mai degrabă un soi de bunăvoință celor vizați.

Autorul dă, el însuși, în reciprocitate, asigurări de bunăvoință la adresa lor: „Să nu vă fie frică…” El ține deci să își asigure lichelele că nimic rău niu li se poate întâmpla. Altceva e mult mai important pentru Liiceanu: „Căutaţi … un părinte care şi-a pierdut în zilele acestea copilul şi cereţi-i iertare.” „Intraţi în noul an meditativi.” Ai crede că gânditorul îndeamnă licheaua să se convertească la filozofie, dar nu; preferă să o îndrume către reculegere, remușcări și penitență. (Deși, din două una: ori e lichea sadea, și atunci conjurarea rămâne o inutilitate retorică, ori nu este, și atunci de ce s-ar simți vizată de text?!) În caz că asemenea conduită ar fi urmată, zice Liiceanu – vorbind în numele mulțimii anonime pe care socotește, probabil, că o reprezintă – „… dacă veţi da curs acestei chemări, veţi înceta să fiţi lichele şi veţi primi recunoştinţa noastră. Vă vom iubi”. Vă vom iubi! Pe… lichele. Rămâni siderat de aplicația creștină, christică, pe care o încearcă autorul… Pentru că, în viziunea moralistului în care se improviza Liiceanu, un pic de penitență postrevoluționară poate șterge mulțimea de ticăloșii întreprinse vreme de ani, chiar dacă, un pic mai sus spusese – contrazicându-se flagrant – „Renunţaţi la alibiuri morale spunându-vă că aţi făcut neîncetat răul ca să puteţi face din când în când binele”. Da, renunțați la vechile alibiuri morale, fiindcă vă voi furniza eu altele, ținând de o gesticulație legată de ritualurile thanatice creștine; sau nu. Dar nu este vorba numai de o absolvire grăbită, de o spălare sumară a păcatelor. Gabriel Liiceanu le promite, de-a dreptul, iubirea.

Îmi amintesc cu precizie cum, cu două decenii în urmă, acest text privit de colegii mei intelectuali ca o culme a programatismului revoluționar postcomunist – și celebrat ca atare încă – m-a lăsat complet derutat. Voi fi fost un om insuficient de generos, dar simțeam cu mare precizie că nu îi puteam iubi pe ticăloșii de ieri numai pentru că ar fi făcut un pas înapoi din funcțiile de răspundere pe care le ocupaseră, lăsându-i pe alții să le ia locul. Lichelismul comunist nu avea cum fi extirpat prin trecerea din sectorul de stat în privat și din politica unipartidistă în cea a pluralismului politic. Nici măcar dacă nu s-ar fi regrupat în partidele câștigătoare ale primelor competiții electorale – cea din 1990 și, respectiv, din 1992 – tot nu ar fi fost destul pentru a uita morțile din decembrie 1989, decesele avorturilor pedepsite prin lege în deceniile dinainte sau omuciderile de „frontieriști” (transfugii eșuați prin intervenția grănicerilor), care nici astăzi nu se discută încă… În virtutea acestora, personal mă îndoiam că respectivii ar avea măcar dreptul de a participa la dezbaterea publică inițiată în societatea civilă.

… Și totuși: ce era, ce este în neregulă cu tonul smerit al lui Gabriel Liiceanu în Apel către lichele? În primul rând, graba de a fraterniza într-o îmbrățișare cu cei pe care are toată îndreptățirea să îi disprețuiască, asupritorii de ieri (deranjantă și în Iubiți-l pe fratele Alexandru de Constantin Noica.). Câteva formalități din retorica gestuală și orală a ritualurilor religioase și… gata? Era suficient atât pentru a înlătura din prim-planul social urmele și metodele dictaturii, odată cu susținătorii săi? Merită, zău, să fii atunci o lichea și jumătate, știind că, după absolvirea filosofului, te vei putea reapuca, pe noi baze, cu obrazul spălat, de mai vechi îndeletniciri în numele unor mereu valabile interese egoiste și cinice.

Ce voia Liiceanu să marcheze prin acest text? Desolidarizarea de comuniști? Atunci de ce vorbește de lichele? Chiar domnia sa observa, peste ani, că atunci „Când izvoarele fanatismului au secat, aşadar când prostia şi resentimentul aţâţate clipă de clipă nu au mai putut hrăni şi ţine în picioare idealul (= comunist, n. O.P.), s-a recurs în mod firesc la lichele. Crimei făcute iniţial din convingere i-a luat locul cea executată din interes şi cu sânge rece. Pentru prima oară în istoria omenirii, nemernicia a devenit apriori rentabilă. În loc să fie prigonită, ea a fost răsplătită, educată şi ocrotită. În felul acesta, licheaua s-a lăţit peste lume şi a căpătat demnitate istorică. Ocupând întregul spaţiu public, ea a ajuns model al reuşitei, a căpătat morgă şi a început să se mişte printre noi cu un aer firesc”. (G. Liiceanu, „Din nou despre lichele”, în Cotidianul, 12 mai 2008)

http://old.cotidianul.ro/gabriel_liiceanu_din_nou_despre_lichele-45627.html

S-ar spune, deci, că în finalul lui decembrie 1989, când România abia scăpa – măcar formal – de comunism, nu comuniștii îi apăreau lui Liiceanu ținta criticilor și a măsurilor de înlăturare din viața publică românească, ci… lichelele. Dintre comuniști, cei socotiți de bună credință, fanaticii prezumtivi ai idealului roșu meritau erau omiși de la orice punere în criză, lăsați cu ale lor. De ce însă un apel către lichele, nu și către ignari, nătărăii bine intenționați dar destructivi, paranoici sau… cașcavalgii?! Autorul însuși bagă de seamă, retrospectiv, că „… oricât de mare ar fi fervoarea cu care îşi fabrică abjecţia, licheaua rămâne izolată în propria ei performanţă individuală. Simplă punctuaţie într-un registru al răului, fapta sa «nu cuprinde lumea» şi nu ia chipul unei epoci istorice. Prezentă în orice societate, licheaua operează în spaţiul universalităţii răului lipsit de o determinare istorică anume. (…) În schimb, «licheaua mea», spre deosebire de licheaua eternă, reprezintă o epocă şi, confiscând puterea, iese din cotidian şi se organizează ca urgie planetară. Pentru că răul făcut semenilor de dragul binelui propriu se instituie ca politică de stat, lichelismul devine regulă a lumii şi sistem. Începând din acest moment, licheaua creează istorie.” (ibidem) În consecință, în lectura târzie a autorului, „Ceea ce se cerea în acel Apel era atât de simplu! Se cereau, de fapt, evacuarea de pe scena publică a lichelei organizate istoric în comunism şi întoarcerea la «licheaua etern㻓. După douăzeci de ani Liiceanu continuă să creadă că marea schimbare la care se cuvenea să cheme – fie și numai sub raport moral – era o simplă mutație de accent, de pe licheaua comunist pe… lichea în general.

… Nu era deci vorba despre o răsturnare radicală, despre o revoluție; măcar una morală. Nici pomeneală, doar o mică și umilă corectură de accent; revenirea la lichelismul tradițional, universal și românesc; o mutație stilistică, nimic mai mult. Și încă una bazată – până astăzi – pe erori flagrante. Fiindcă lichelismul, așa cum îl descrie în 2008 Liiceanu, atunci când se manifestă public și politic, nu este caracteristic, orice s-ar spune, doar unei anumite ideologii. Nici nazismul sau fascismul nu a fost scutit de lichele, după cum nici feluritele forme de democrație și populism. În ceea ce are ea universal, licheaua se poate manifesta în cele mai diverse ambianțe politice, specificitatea ei neținând de o apartenență ideologică anume. De aici și universalitatea lichelei, semnalată dar nu și pricepută de G. Liiceanu.

Răspunsul autorului apelului la nedumerirea în fața saltului de puric presupus de text, atunci ca și în 2008, tot nu transpare cu claritate. Eu l-aș descifra, nu ca Hertha Muller și Adam Michnik, văzând în el un robespierrism nesăbuit și dur, condamnarea unei întregi pături sociale, ci mai degrabă ca o curățire a umerilor sacoului vechilor șefi de scame, spre a-i pregăti pentru noile cadre de acțiune. De ce ar fi făcut Liiceanu așa ceva? Nu mă voi referi la posibilele motive personale sau conjuncturale, pe care nu le cunosc, ci prefer să întrevăd aici o poziționare (post-)ideologică și istorică: pentru că „lichelele” comunismului puteau deveni – cum Brucan a și teoretizat –, cel mai repede și cel mai bine, clasa de mijloc a postcomunismului.

Ce ar putea fi, deci, Apelul către lichele? O tentativă de a activa conștiința culpabilă a profitorilor comunismului? Poate, întrucâtva; dar cu infinite precauții. Altceva? Desigur, câtă vreme „Apel” se poate traduce prin chemare, și nu, cum s-a tot interpretat (eronat, mi se pare),ca o punere sub acuzare, ca o tentativă de îndepărtare. Primul îndemn adresat clasei de mijloc comuniste, acut frustrate de pierderea – aparentă – a puterii odată cu căderea ceaușismului, a fost cel al lui Gabriel Liiceanu, care chema la primenire și pregătirea pentru creșterea rolului său istoric.

1. CENZURA-M-AR CENZURA…

ÎN GENERAL ŞI ÎN principiu, libertatea de exprimare a opiniilor proprii nu este îngrădită în România. După 1989, surpriza mea a fost să constat că formele tradiţionale de cenzură ideologică s-au perpetuat numai în mintea şi practicile câte unui redactor şef de revistă culturală. „Nu asta!”, „Nu acum!”, „De ce noi?!” au fost câteva dintre replicile acestor oameni care socoteau – probabil că pe bună dreptate – că abolirea instanţelor castratoare ale Partidului Comunist, începând chiar cu partidul însuşi, era un bun prilej pentru a-şi promova doar propria agendă, când nu şi propriile prietenii.

Cu toate acestea, chiar şi atunci când s-a ivit câte un asemenea prilej, nu am făcut nicio clipă confuzia între limitările unei gândiri meschine, de propagandist autoinstituit sau de comersant de favoruri, cu politica oficială a defunctului regim de dictatură. În asemenea cazuri am preferat să dau câte un pas înapoi, publicând materialul incriminat în altă parte.

Două cazuri grave de cenzură înaltă am trăit, totuşi, în ultimele două decenii. Primul, în 1999, m-a vizat – pe mine şi pe alţi comilitoni – în calitate de istoric autor de manuale. Acuzatorul public a fost marele istoric de butaforie, regizorul Sergiu Nicolaescu, care a îndemnat ca manualul care nu-i plăcuse să fie ars în piaţa publică. Noul, deşi venerabilul, Goebbels vorbea, nu ca persoană privată, ci în calitate de senator, de la cea mai înaltă tribună naţională a momentului: Parlamentul României. I s-au alăturat, mânaţi de autentică mânie proletară, doi publicişti de maaaare talent şi audienţă: Cristian Tudor Popescu, încruntatul în bluză de trening, şi Tucă Show, uzurpatorul de mai târziu al drepturilor statului român asupra colecţiei de carte „Biblioteca pentru toţi”. După ei au urmat şi alţii, pentru că mizele depăşeau persoanele celor înjuraţi, autorii, vizând schimbarea ministrului Educaţiei şi, dacă se putea, chiar subminarea credibilităţii preşedenţiei Constantinescu. Şi s-a putut. În 2000, când s-a întors la putere Iliescu, noua ministră – care, între timp, a luat şi ea obiceiul prestaţiilor ministeriale penibile, dar recurente -, Abramburica, a interzis manualul de istorie respectiv în toate şcolile din România. Iar asta se întâmpla în ţara unde, până astăzi, Hitler şi Zelia Codreanu se pot procura legal, fără riscuri, de pe la anticari.

A doua ocazie când statul mi-a acordat o atenţie mai mare decât ar fi fost de aşteptat s-a arătat curând, după numai un an şi ceva. În revista Provincia, al cărei secretar de redacţie (pentru versiunea română) eram, am gândit, împreună cu alţi redactori şi colaboratori, un apel adresat ţării pentru reorganizarea statului nostru – nefuncţional până astăzi – pe baze regionaliste. Scandal enorm, ridiculizări demagogice pe măsură. Iliescu ne-a trimis la plimbare, să ne vedem de treabă, dar premierul Adrian Termopan ne-a ameninţat voalat, lăsându-i liberalei Norica Nicolai şansa de a propune să fim arestaţi ca trădători. Jurista cu „mapă profesională” înfricoşătoare şi scabroasă – din câte spune Traian Băsescu – a avut astfel şansa de a se dovedi mai radicală decât însuşi liderul ultranaţionalist Gheorghe Funar, mulţumit doar cu propunerea să fim târâţi în judecată.

Redacţiile ziarelor la care am colaborat sunt mult mai subtile decât atât. Dintr-o dată, pe nepusă masă, ele îşi schimbă linia editorială, au nevoi urgente de marketing – mai multă publicitate aduce mai mulţi bani în portofolii (şi în portofele), de ce n-ar renunţa, aşadar, spontan la anumiţi colaboratori?! -, pretextează click-uri insuficiente pe pagină, din partea cititorilor, pariază pe tineri sau, dimpotrivă, pe oameni mai cu experienţă. Începuturile sunt mereu complicate, e nevoie de contract, de copie după buletin, de CNP şi număr de cont bancar… Spre deosebire de cele care sfârşesc o căsnicie însă, divorţurile din presă se termină sumar, cu o brutalitate cazonă. Cel mai mult în acest sens mi-a plăcut mesajul unic şi irepetabil al lui Doru Buşcu de la Cotidianul, un ziar pe care conducerea înţeleaptă a acestui gazetar l-a dus, în cele din urmă, la dispariţie, în pofida unor lovituri inventive de marketing (datorate, desigur, altora). El mă înştiinţa bărbăteşte că din momentul „X” colaborarea noastră ia sfârşit, nelăsând vreun loc nici explicaţiilor, nici curtoaziei. Când am văzut cu ce tărăboi lamentabil se dispensa acelaşi coleg din presă de serviciile lui Traian Ungureanu, vinovat de a avea opinii şi după intrarea lui în politică, mi-am spus că, totuşi, nu văzusem încă destule în materie şi că scăpasem fără noroi pe pantofi.

Uite însă că tehnologia salvează România. Posibilităţile pe care mi le dă internetul de a mă publica singur, punând la dispoziţia virtualilor mei cititori opiniile aceluiaşi membru al societăţii civile neînregimentat politic care sunt, mă recompensează, până la proba contrară, de aerul câteodată rarefiat, neîndestulător, din presa actuală.