Proză: Lucian POP: Memorii devreme (8): Pe vremea când eram îndrăgostiţi de partide

Suntem în aprilie 90, la o distanţă de numai patru luni faţă de revoluţie. Şi în ăstea patru luni, povestea prinţului ce se naşte şi creşte cât alţii în zeci de ani, povestea lui, se aplică celor trei partide care şi astăzi se învârtesc, bine mersi, în jurul cuptorului pe care fierbe ciorba din care se înfruptă naţiunea.

Ei bine, prin ianuarie 90, când au apărut la televizor, noi-nouţi, democraţii lui Iliescu, liberalii lui Câmpeanu, ţărăniştii lui Coposu, ne-am bombat piepturile de mândrie, că după 45 de ani de trai sub acelaşi stăpân cu ochii şi respiraţia roşie, suntem capabili, stimate doamne, domnişoare, stimaţi domni, să purtăm şi alte culori!

Mai erau două săptămâni până la primele votări libere, din 10 mai 1990. La leii eram! Cum îşi apără regele animalelor prada abia prinsă, aşa eram şi noi capabili să murim pentru partidul favorit… pe care, nu că-l simpatizam, puţin spus, investeam mult mai mult în el, îl iubeam necondiţionat, cu un dramatism religios, ce mai, cred că de-acolo, din lada de gunoi a istoriei în care a fost aruncat, comunismului îi sângera inima de invidie. După o astfel de iubire fanatică din partea noastră, tânjise el zeci de ani. Dar vorba aceea: Nu-i pentru cine se pregăteşte, este pentru cine se nimereşte.

La birou, numaişi numai politică. Şeful, parcă mai înalt şi mai distins după revoluţie, era liberal. Denescu, ca fost comunist ce ridica în slăvi pe vremea crizei alimentare tocăniţa din lăbuţe de iepure, era democrat de-al lui Iliescu, Popa, un înfocat ţărănist. Popa se supără rău de tot pe mine, când am anunţat victorios că eu sunt ecologist. Stoe, de frica reîntoarcerii comunismului, se declară neutru, apoi mi se alătură. Era şi el ecologist.

Nu eram oameni normali. Imaginaţi-vă nişte butelii de oxigen pe care comunismul le încărca periodic cu preţiosul gaz, dar ajungeai la puşcărie dacă umblai la robinetul de ieşire, să scapi de presiunea cumplită ce se acumulase în tine. Ţine-te frate, după revoluţie, când ne-am deschis robinetele vorbirii, eram ca nişte locomotive pe abur, un oraş întreg, un Babilon de locomotive cu sirenele pornite. Însă trebuia să-ţi alegi cu grijă locul în care să vorbeşti.

Cei mai mulţi erau democraţii lui Iliescu. De ce eram eu ecologist? Nu-i băga nimeni în seamă, era un partid ca frecţia la un picior de lemn. Dar liberalii şi ţărăniştii, dacă nu-şi ţineau gura în locuri publice şi îşi făceau propagandă, o încasau urgent. Bărbaţii ca bărbaţii, se mulţumeau să-i scuipe, dar femeile, una-două le trânteau poşetele şi plasele cu cumpărături în cap!

Era într-o miercure, abia venisem la slujbă. Afară ploua cu găleata. La sfârşitul săptămânii ne aştepta, cu toate braţele deschise, duminica votării. Eram cu toţii la birourile noastre, ne preparam cafeaua ori ceaiul. Intră în sală Popa. Ud leoară. Îşi uitase umbrela acasă şi superstiţios, nu se reîntorsese după ea. Era nedespărţit de o geantă mare, din piele, neagră. Aproape cât o valiză. Înainte de revoluţie, geanta era plină de Kent şi cafea. După revoluţie, conform cererii şi ofertei, geanta era burduşită cu deodorante şi parfumuri. Cum intră în sală, lăsând în urmă dâre de apă, merge aţă la biroul lui Denescu. Acesta, ca un copil conştiincios, senin, îşi aranja pe faţa biroului carnetul cu date de teren, calculatorul, creionul, radiera, şi într-un colţ, ziarul Adevărul, oficiosul democraţilor.

Odată ajuns lângă biroul lui Denescu, Popa se opreşte. Ziceai că de la duş ieşise. De pe basca neagră, stropii i se prelungeau pe faţă şi se adunau în vârful bărbiei, de unde cădeau cu spor pe ultimul nasture ce-i încheia cămaşa la gât.

– Comuniştilor!!! urlă Popa vânăt la faţă, şi îşi trânteşte geanta pe biroul lui Denescu.

Zboară ziarul, zboară carnetul, creionul, calculatorul însă, face numai un salt de broască până la marginea biroului şi se opreşte acolo.

– Ce ai domnule, eşti nebun?! se dezmeticeşte Denescu, şi apoi, cu o voce subţire, fragilă, ne mărturisi:

– N-am făcut un rău la nimeni. Cât am putut, am făcut bine.

Cu Popa nu te joci. Îl demască pe Denescu, strigând:

– Aţi băgat portocale în toate magazinele, să se oprească lumea pe drum şi să nu vină în Piaţă! Spânzurătoarea vă aşteaptă!

Și luându-şi geanta, ce umplu sala de mirosuri tari de parfumuri, cum atunci când o trântise, câteva sticluţe, în mod sigur se sparseră, Popa ieşi năvalnic, dar răcorit, cu nimbul liniştii pe chip.

Abia după plecarea lui, şeful îşi scoase nasul din micul lui birou. Se mulţumi să constate:

– Ţărăniştii ăştia sunt cu toţii ţâcniţi. Nici aşa ceva, domnule! Vorbeşte Lucian cu el, să se potolească. Suntem colegi, ce Dumnezeu!

– N-am ce vorbi, este supărat pe mine, că-s ecologist. Deocamdată lumea e mărginită, dar viitorul, pe verzi îi aşteaptă.

Asta a fost miercuri. Joi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, eram toată trupa la birourile noastre. Pe la 10 iese şeful nedumerit din biroul lui şi ne anunţă:

– Mâine dimineaţă mergem la Orşova.

Popa se face negru. Ţipă:

– Intenţionat ne trimit, să nu votăm. Să nu intre ţărăniştii în parlament!

Se înfurie şi şeful:

– Domnule, eu sunt liberal. M-ai înţeles? Mergem la Orşova. Se poate vota oriunde în ţara asta!

Pe vineri seara, eram cu toţii în restaurantul de la parter, al hotelului Decebal, din Orşova. Singurul hotel din orăşel, şi singurul restaurant mai de Doamne ajută. Eram singurii clienţi ai hotelului. Dar restaurantul de la parter, era arhiplin cu localnici.

Cum ne-am aşezat la o masă pe care scria „ Rezervat”, conduşi solemn la ea, de către directorul hotelului, am fost ţintuiţi de privirile localnicilor.

– Bine aţi venit la noi, domnilor!

Și ca nişte marinari, ce au trecut cu bine de carantină, să nu-ţi aducă în oraş ciuma, am mai fost întrebaţi încă odată:

– Tot cu Iliescu, şi dumneavoastră, aşa-i, tot cu el?

– Cu el, îi linişti Denescu.

Veni chelnerul şi-am comandat mâncare. Şeful ne făcu cinste cu câte 50 de Alexandrion. Ni se aduseră coniacul. Pentru grătare, mai trebuia să aşteptăm. Nicio problemă. Când am ciocnit între noi, întreg restaurantul şi-a ridicat paharele către noi.

– Trăiască Iliescu! Moarte lui Coposu!

Popa nu-şi mai putea controla fizionomia. Cu un colţ al gurii, râdea. Celălat îi era lăsat în jos, ca o tăietură. O sprânceană îi era ridicată. Cealaltă îi apăsa ochiul.

Un murmur de admiraţie străbătu restaurantul. Localnicii aflară de la directorul hotelului, că suntem clujeni. Marele oraş. Clinicile. Doctorii. Universitatea. Intelectualii. Un oraş de intelectuali, cu care ne putem mândri în întreaga lume.

Oamenii aceea simpli, generoşi, ne întrebară cum arată un ţărănist. Erau curioşi. Nu să-i facă ceva. Doar să discute cu el. Ne părea rău, nu cunoşteam nici noi, aşa ceva. Dar liberalii?

– Avem doi ecologişti, le mărturisi cu modestie şeful.

Cu o lună în urmă, şeful fantomă al partidului fantomă ecologist, declarase, că pentru alegerile prezidenţiale, mergem cu Iliescu.

– Ecologişti?! Bravo! Ura! Ura! – şi tăbărâră cu toţii pe noi să ne strângă mâna.

Norocul nostru, ne veni mâncarea, şi orşovenii se aşezază la locurile lor.

Am mâncat împovărat de o tristeţe grea. O tristeţe ce avea gustul stătut al unei ape pe care ai fost obligat să o bei ritualic, toată viaţa. Scapi de ea, pentru o vreme, şi din senin, ţi se întinde iarăşi o cană cu aceeaşi apă stătută. Şedinţele cu oamenii muncii de la institut. Obsesia prezenţei. De la marele director, la Nuţa, femeia de servici. Două ceasuri de minciuni bombastice. În 45 de ani, câte milioane de oameni au ascultat neclintiţi, serioşi, bărbile trase de vorbitorii de la masa cu pânză roşie?

Un singur caz n-a fost, unul singur, un om să înnebunească subit în timpul şedinţei şi să zică:

– M-am plictisit de partidul ăsta, vreau acasă.

Încet, încet, cu trecerea anilor, această iubire pentru partide, s-a stins. Ultimul om pe care românii l-au văzut ca pe o mică divinitate, nu mare, să aibă acces la modificări de ordin cosmic, a fost Constantinescu. Carnavalul de la Rio de Janeiro să se ascundă, faţă de manifestaţiile care au avut loc în Bucureşti în noaptea când am aflat că el ne va fi preşedinte. Atunci a rostit celebrele vorbe: „Începând din momentul acesta, se sacrifică politicienii, nu poporul!” În noaptea aceea, Bucureştiul semăna cu un vulcan ce erupe curcubee, steluţe, şerpi de lumină şi muzică, multă, multă muzică, fiecare piaţă, piaţetă, intersecţie de stradă cu formaţia ei.

În locul lui Constantinescu, odată cu venirea zorilor, eu îmi dădeam demisia. Pentru că, după atâta fericire câtă s-a ars în noaptea aceea, n-avea cum să nu ne dezamăgească. Dacă îşi dădea demisia, rămânea de-a pururi cel mai iubit preşedinte al românilor!

Published in: on 9 februarie 2012 at 9:28 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , ,

1. CENZURA-M-AR CENZURA…

ÎN GENERAL ŞI ÎN principiu, libertatea de exprimare a opiniilor proprii nu este îngrădită în România. După 1989, surpriza mea a fost să constat că formele tradiţionale de cenzură ideologică s-au perpetuat numai în mintea şi practicile câte unui redactor şef de revistă culturală. „Nu asta!”, „Nu acum!”, „De ce noi?!” au fost câteva dintre replicile acestor oameni care socoteau – probabil că pe bună dreptate – că abolirea instanţelor castratoare ale Partidului Comunist, începând chiar cu partidul însuşi, era un bun prilej pentru a-şi promova doar propria agendă, când nu şi propriile prietenii.

Cu toate acestea, chiar şi atunci când s-a ivit câte un asemenea prilej, nu am făcut nicio clipă confuzia între limitările unei gândiri meschine, de propagandist autoinstituit sau de comersant de favoruri, cu politica oficială a defunctului regim de dictatură. În asemenea cazuri am preferat să dau câte un pas înapoi, publicând materialul incriminat în altă parte.

Două cazuri grave de cenzură înaltă am trăit, totuşi, în ultimele două decenii. Primul, în 1999, m-a vizat – pe mine şi pe alţi comilitoni – în calitate de istoric autor de manuale. Acuzatorul public a fost marele istoric de butaforie, regizorul Sergiu Nicolaescu, care a îndemnat ca manualul care nu-i plăcuse să fie ars în piaţa publică. Noul, deşi venerabilul, Goebbels vorbea, nu ca persoană privată, ci în calitate de senator, de la cea mai înaltă tribună naţională a momentului: Parlamentul României. I s-au alăturat, mânaţi de autentică mânie proletară, doi publicişti de maaaare talent şi audienţă: Cristian Tudor Popescu, încruntatul în bluză de trening, şi Tucă Show, uzurpatorul de mai târziu al drepturilor statului român asupra colecţiei de carte „Biblioteca pentru toţi”. După ei au urmat şi alţii, pentru că mizele depăşeau persoanele celor înjuraţi, autorii, vizând schimbarea ministrului Educaţiei şi, dacă se putea, chiar subminarea credibilităţii preşedenţiei Constantinescu. Şi s-a putut. În 2000, când s-a întors la putere Iliescu, noua ministră – care, între timp, a luat şi ea obiceiul prestaţiilor ministeriale penibile, dar recurente -, Abramburica, a interzis manualul de istorie respectiv în toate şcolile din România. Iar asta se întâmpla în ţara unde, până astăzi, Hitler şi Zelia Codreanu se pot procura legal, fără riscuri, de pe la anticari.

A doua ocazie când statul mi-a acordat o atenţie mai mare decât ar fi fost de aşteptat s-a arătat curând, după numai un an şi ceva. În revista Provincia, al cărei secretar de redacţie (pentru versiunea română) eram, am gândit, împreună cu alţi redactori şi colaboratori, un apel adresat ţării pentru reorganizarea statului nostru – nefuncţional până astăzi – pe baze regionaliste. Scandal enorm, ridiculizări demagogice pe măsură. Iliescu ne-a trimis la plimbare, să ne vedem de treabă, dar premierul Adrian Termopan ne-a ameninţat voalat, lăsându-i liberalei Norica Nicolai şansa de a propune să fim arestaţi ca trădători. Jurista cu „mapă profesională” înfricoşătoare şi scabroasă – din câte spune Traian Băsescu – a avut astfel şansa de a se dovedi mai radicală decât însuşi liderul ultranaţionalist Gheorghe Funar, mulţumit doar cu propunerea să fim târâţi în judecată.

Redacţiile ziarelor la care am colaborat sunt mult mai subtile decât atât. Dintr-o dată, pe nepusă masă, ele îşi schimbă linia editorială, au nevoi urgente de marketing – mai multă publicitate aduce mai mulţi bani în portofolii (şi în portofele), de ce n-ar renunţa, aşadar, spontan la anumiţi colaboratori?! -, pretextează click-uri insuficiente pe pagină, din partea cititorilor, pariază pe tineri sau, dimpotrivă, pe oameni mai cu experienţă. Începuturile sunt mereu complicate, e nevoie de contract, de copie după buletin, de CNP şi număr de cont bancar… Spre deosebire de cele care sfârşesc o căsnicie însă, divorţurile din presă se termină sumar, cu o brutalitate cazonă. Cel mai mult în acest sens mi-a plăcut mesajul unic şi irepetabil al lui Doru Buşcu de la Cotidianul, un ziar pe care conducerea înţeleaptă a acestui gazetar l-a dus, în cele din urmă, la dispariţie, în pofida unor lovituri inventive de marketing (datorate, desigur, altora). El mă înştiinţa bărbăteşte că din momentul „X” colaborarea noastră ia sfârşit, nelăsând vreun loc nici explicaţiilor, nici curtoaziei. Când am văzut cu ce tărăboi lamentabil se dispensa acelaşi coleg din presă de serviciile lui Traian Ungureanu, vinovat de a avea opinii şi după intrarea lui în politică, mi-am spus că, totuşi, nu văzusem încă destule în materie şi că scăpasem fără noroi pe pantofi.

Uite însă că tehnologia salvează România. Posibilităţile pe care mi le dă internetul de a mă publica singur, punând la dispoziţia virtualilor mei cititori opiniile aceluiaşi membru al societăţii civile neînregimentat politic care sunt, mă recompensează, până la proba contrară, de aerul câteodată rarefiat, neîndestulător, din presa actuală.