12. Nicolae, voievod şi comite de Ugocea şi Maramureş (1303)

„Nicolaus Vayuoda… comes de Ugotsa et Maramorusio” din 1303, devenit la 1319 doar comite de Maramureş trimite la o realitate a politicii maghiare de înaintare teritorială în termenii unei organizări a puterii. În primul rând, în această formulare este de reţinut dubla desemnare a lui Nicolae: el este comite, dar şi voievod. Nu este limpede dacă jurisdicţia lui voievodată este reprodusă de cea pe care o are la dispoziţie ca dublu comite. Nimic nu spune că atunci când a împărţit în comitatele respective teritoriul pe care ele îl presupun, regalitatea maghiară a urmat rânduielile preexistente. Dacă a făcut-o, atunci Nicolae putea fi foarte bine voievod de Ugocea, atribuţiile lui de comite şi în Maramureş fiind un rezultat direct al politicii de extindere a regatului peste o mai veche autonomie subordonată anterior, dar nu şi inclusă în sistemul statal al Ungariei medievale printr-o structură administrativă funcţională de tip arpadian.

Nicolae aminteşte şi de cazul acelui „Laurencius comes de Longo-Campo” a cărui piatră de mormânt de la 1300 s-a păstrat la Câmpulung, la sud de Carpaţi, dând, implicit, indicii cu privire la rolul aceluia în organizarea puterii la sud de Carpaţi într-un moment când, revenindu-şi treptat din loviturile încasate de pe urma raidurilor tătăreşti pornite de la răsărit şi de la miazăzi de lanţul muntos, Regatul Maghiar îşi relua politica expansionită către Marea Neagră. Ceea ce descrie şi cronica românească târzie – din Valahia sec. al XVII-lea – atunci când vorbeşte, în termeni legendari, despre Negru Vodă, este, de altfel, tocmai imaginea unui lider aşezat în fruntea unui val de colonişti (oaspeţi regali): „rădicatu-s-au de acolo cu toată casa lui şi cu mulţime de noroade: rumâni, papistaşi, saşi, de tot feliul de oameni…”. „Mulţimea de noroade” menţionată cuprinde români, dar nu numai. Printre ei, la loc de cinste, se numără şi saşii, hospites tradiţionali ai Ungariei feudale, dintre care primii descinseseră în Carpaţi şi peste aceştia, la sud sau/ şi la răsărit, aduşi de cavalerii teutoni, încă la începutul sec. al XIII-lea.

11. Comitele Nicolae de Maramureş (1319), fiul comitelui Mărcheluş de Ugocea?

De fapt, citatul din Ioan Moga, excerptat din Voievodatul Maramureşului (p. 10), continuă. El suna astfel: “La început… rostul comiţilor de Ugocea a fost să sprijinească pe … oaspeţi în activitatea lor pe teritoriul Maramureşului şi în acest scop ei au primit şi sarcina de comiţi maramureşeni. Cum şi-au îndeplinit această sarcină nu o putem şti, dar o putem bănui. Faptul că la 1319 acelaşi Nicolae nu mai este şi comite de Ugocea, ci numai de Maramureş, înseamnă că această regiune oferea suficiente venituri regale, din care o treime revenea comitelui, pentru ca să justifice existenţa unui comite propriu, care fără îndoială că avea însărcinarea să organizeze un comitat pe întreg teritoriul maramureşan”. Aflăm astfel de la istoricul clujean că iniţial, însărcinarea comitelui de Ugocea a fost să sprijine prezenţa în Maramureş a oaspeţilor regali. Ulterior, această atribuţie prioritară sau unică ar fi evoluat înspre o „fişă a postului” mai complexă, în sarcina comitelui de Ugocea căzând acum organizare aunui comitat maramureşean. În 1319, prima etapă a constituirii noului comitat ar fi fost depăşită deja, de vreme ce Nicolae este menţionat în calitate de comite al Maramureşului. Ioan Moga este de părere că faptul s-a putut petrece datorită îndeplinirii condiţiilor sustenabilităţii economice aferente (veniturile regale încasate acum din Maramureş erau suficiente pentru a susţine funcţia de comite). Moga crede şi că acest comitat maramureşean trebuia la acea dată să cuprindă întregul Maramureş istoric, nu doar o parte a acestuia. În fine, conform aceluiaşi expert, comitele de Maramureş al cărui nume a ajuns primul până la noi ar fi Nicolae, menţionat în 1319.

Încep discuţia acestor aserţiuni cu ultima. Dacă traducerea interpretativă a lui Ioan Mihalyi de Apşa, prin care el echivala numele lui „Micu” cu Nicolae – pornind cu probabilitate, cum am arătat, de la deducţia că forma maghiară a acestui nume, Mik[u], pare o prescurtare a lui Miklos, echivalentul lui Nicolae – atunci se pune întrebarea dacă comitele Nicolae de Maramureş din 1319 nu putea fi un descendent al lui Mărcheluş de Ugocea. Nimic nu exclude această posibilitate, fiii lui Mărcheluş dovedind fidelitate faţă de casa regală arpadiană atât în vremea lui Ştefan al V-lea, mai exact în 1271, cât şi în cea a guvernării lui Andrei al III-lea, la 1300. Dar dacă Mărcheluş a lupta împotriva regelui Ottokar al II-lea Przemysl de Boemia pe Riba şi Ribcha în vara lui 1271, împreună cu cei trei fii ai lui, înseamnă că la 1300, când documentul lui Andrei al III-lea îl pomenea din nou, trebuia să aibă, minimum şaptezeci de ani. De ce? Evident, pentru că şi dacă fiul lui cel mai mare avea numai optsprezece ani în momentul confruntării care i-a opus pe Ştefan al V-lea şi Ottokar, tatăl lui va fi avut măcar patruzeci de ani. Adăugând perioada care desparte anul 1271 de 1300, vârsta lui Mărcheluş în clipa istorică în care ultimul rege arpadian îi propunea schimbul de moşii menţionat de documentul din 1300 trebuia să fie de cel puţin şaptezeci de ani.

Aceasta înseamnă că şi fiul lui Micu, trebuia să aibă în acelaşi an în jur de cincizeci de ani. Adăugând perioada de timp scursă până la menţiunea din 1319, în caz că s-ar căuta o identificare a lui Micu cu Nicolae, ar rezulta că acest comite maramureşean timpuriu avea, la rândul lui, tot vreo şapte decenii de viaţă.

Fără a avea nimic ieşit din comun într-o epocă istorică în care mai cu seamă molimele, foametea şi mortalitatea infantilă reducea vârsta medie de viaţă, o asemenea longevitate rămâne remarcabilă. Nu se poate şti dacă primul suveran angevin, Carol Robert de Anjou (1308 – 1342) i-ar fi încredinţat răspunderea de a instala rânduiala comitatensă în Maramureş unui slujitor credincios ajuns la o vârstă atât de venerabilă.

Dacă Micu nu putea fi acela, nimic nu spune însă că Nicolae, comitele de Maramureş, nu putea proveni din familia comitelui de Ugocea, Mărcheluş, fiindu-i, poate, nepot de fiu. Într-un Maramureş majoritar vlah, dominaţia regală şi restrângerea vechilor libertăţi legate de statutul de autonomie al ţării respective se putea face cu mai mari şanse de reuşită prin intermediul unui român devotat casei regale. Precedentele istorice recomandau în acest sens familia comitelui român de Ugocea, Mărcheluş.

Cărţile mele (12): Troia, Veneţia, Roma (ed. II, vol. 1; 2007)

Troia, Veneţia, Roma. Studii de istoria culturii şi civilizaţiei medievale

de Ovidiu Pecican

Bucureşti, EuroPress Group, 2007

coperta: Alexandru Pecican

 

 

 CUPRINS

1. Introducere …

 

I. LITERATURĂ ŞI ÎNCEPUTURI

2. Există o literatură română medievală? …

3. P. P. Panaitescu şi începuturile istoriografiei în Ţara Românească

4. Pavel Chihaia şi primele scrieri istorice româneşti …

5. Scrieri istorice medievale din mediile româneşti ardelene …

6. Literatura română din secolele al XIII-lea – al XIV-lea …

7. Recursul la mitologia păgână în istoriografia slavonă de la nordul Dunării (secolele al XIII-lea – al XIV-lea)

 

II. ÎNAINTE DE ÎNTEMEIERE

8. Începuturile organizării vieţii româneşti în Oltenia în lumina unei vechi teze a istoriografiei române (sec. al XII-lea – al XIII-lea)

9. Vlahia şi vlahii la Robert de Clari

10. Conflictul dintre Ioniţă Caloian şi Emeric al Ungariei (1202 – 1204)

11. Episodul soliei cruciate la Ioniţă Caloianul în opera lui Gh. I. Brătianu …

12. Cunoaşterea trecutului la curtea din Trnovo (1205 – 1207)

13. Roman – un erou eponim al românilor …

14. Epopeea românească medievală: Cântecul de gesta al lui Roman şi Vlahata …

15. Argumente pentru existenţa Cântecului de gesta despre Roman şi Vlahata …

16.  “Cneazul Neimat” în Gesta lui Roman şi Vlahata. O ipoteză

17. Scrisoarea latinilor în Gesta lui Roman şi Vlahata. Evenimentele balcanice dintre 1235 – 1239

 

III. MOŞTENITORII BIZANŢULUI

18. Pe urmele confruntării dintre Basarab I şi Carol Robert: Legenda descălecatului pravoslavnicilor creştini (1320 – 1330) …

19. Legenda descălecatului pravoslavnicilor creştini şi atmosfera ideologică ce a generat-o …

20. Lumea sud-carpatină a ioaniţilor

21. Originile cărturăreşti ale naraţiunii despre Negru Vodă

22. Negru Vodă şi realitatea lui istorică

23. Comiţii lui Vlaicu Vodă

 

IV. ÎN BANATUL ŞI BIHORUL ROMÂNESC

24. Nobilimea de origine română din Ungaria medievală (sec. al X-lea – al XIII-lea)

25. Cnezii bănăţeni la originea nobilimii medievale

26. Frământările social-politice din Ungaria secolelor al XII-lea – al XIII-lea şi ecourile lor în texte româno-slave

27. Lupta lui Ladislau cu tătarii – o legendă eroică maghiară printre români (ante 1343 – 1365)

28. Împrejurările circulaţiei legendei despre Lupta lui Ladislau cu tătarii (1343 – 1365)

 

V. COMPROMISURI RELIGIOASE

29. Despre triumful ortodoxiei asupra catolicismului: Legenda lui Ladislau şi Sava ….

30. O neînţelegere istoriografică? Măsurile anticriză ale lui Ludovic de Anjou în Transilvania şi Banat (1366) …

31. Legenda despre lupta dintre Vladislav/ Ladislau şi Ştefan în Banat. Context istoric şi straturi culturale (1243 – 1370)

32. Identităţi şi porecle în Banat la 1370. Baterea primelor monede pentru Ţara Românească

33. Nicodim de la Tismana, Sigismund de Luxemburg şi Legenda bănăţeană despre Ladislau şi Sava …

 

VI. LA ÎNTÂLNIREA CATOLICISMULUI CU ORTODOXIA

34. Istorici la Oradea în secolele al XIII-lea – al XIV-lea: ambianţă ideatică şi raporturi româno-maghiare

35. Istoriografie, context documentar şi istorie în Transilvania la mijlocul secolului al XIV-lea

36. O pledoarie pentru unitate creştină în faţa avansului otoman: Hronicul bulgăresc

 

VII. UN MARAMUREŞ CAVALERESC  

 37. Literatura “cavalerească” în Maramureşul românesc (secolul al XIV-lea) …

38. Lecturile nobililor maramureşeni (sec. al XIV-lea – al XV-lea)  

39. Legenda originii maramureşenilor – un program al luptei românilor din Maramureş pentru păstrarea autonomiilor (circa 1343 – 1362),

40. Ianuarie – februarie 1360: tulburări în Moldova

41. Regina Elisabeta a Ungariei şi românii din Bereg (1361 – 1364)

 

VIII. UN IZVOR ISTORIC MAGHIAR PIERDUT

42. La izvoarele unui mit istoriografic: Georgios Pachymeres şi migraţia românilor la nordul Dunării

43. Legende medievale defavorabile despre originea românilor

44. Letopiseţul Unguresc: catolicismul magnaţilor maghiari în alertă antiromânească

45. Dragoş de Giuleşti şi Balc, fiul lui Sas. Între Maramureş şi Moldova …

46. Cine a scris Letopiseţul unguresc? Ideologi ai îngrădirii autonomiilor româneşti în vremea lui Ludovic de Anjou

Anexe

2. „Olahii” de la Visk în a doua parte a sec. al XIII-lea

Într-un document din 1300 – cel care este numerotat cu 2 în Diplomele maramureşene din secolele XIV şi XV de Ioan Mihalyi de Apşa (vezi ediţia a IV-a, p. 4-6) se menţionează donaţia regelui Ştefan al V-lea al Ungariei (1270 – 1272) către Mykov [Micu] şi Chepan [Ţepan? Hepan? Cepan?], fiii comitelui Marcheleus [Mărcheluş, diminutiv de la Marc(u)] de … – aici lipseşte specificaţia din document, datorită deteriorării aceluia –, pe care editorul documentului îi numeşte altminteri. După Ioan Mihalyi de Apşa, beneficiarii actului sunt Nicolae şi Ştefan, fiii comitelui Marcellus. El socoteşte, deci, că „Mykov” ar fi o grafie aproximativă pentru Miklos, alias Nicolae, tot aşa cum „Chepan” este, de fapt, Ştefan (de ce nu Stepan?). La rândul lui, Marcheleus devine latinul Marcellus, deci Marcel.

În forme mai corupte sau mai apropiate de prototipurile lor latine, cele două lecturi se deosebesc, totuşi, una de cealaltă prin faptul că prima, a mea, ia în considerare posibilitatea ca unul dintre numele în cauză să fie, de fapt, o poreclă (Micu, adică mezinul familiei) – şi nu un diminutiv (Nicu, subînţeles de Mihalyi atunci când se referă la Nicolae), iar altul, Marcheleus, să fie chiar o formă diminutivală, căci e greu de crezut că purtătorul acestui nume de rezonanţă biblică, la nivelul rădăcinii, să fi pronunţat forma latină, cu terminaţia în „–us”, a lui Marcel.

În aceeaşi ordine a discuţiei, numele fiului decedat al comitelui Mărcheluş, fratele lui Micu şi Ţepan, Ecchelleu – cum apare la Mihalyi – sau Ahelleu [Achileu? Ahileu?], cum îl notează Magyar Országos Levéltár, pentru meritele căruia supravieţuitorii de sex masculin din familie sunt răsplătiţi cu proprietăţi maramureşene, ridică probleme culturale însemnate. Dacă numele tatălui celor trei războinici azvârliţi în lupta împotriva lui Ottokar de Boemia este un derivat de la Marcu, iar cele ale fiilor sunt Micu, Ţepan şi Achileu, atunci orizontul cultural pe care aceste mărturii onomastice îl dezvăluie este unul alimentat de tradiţia biblică creştină – conform opţiunii pentru numele unuia dintre cei patru evanghelişti -, de o tradiţie valahă (Micu) şi de amintirea eroului homeric, nu neapărat în virtutea unei lecturi din Iliada, ci pe filiera circulaţiei medievale a materiei troiene (Dares Frigianul sau Dictys). În caz însă că interpretarea pe care o dau eu numelui de „Chepan”, sau cea formulată de Mihalyi de Apşa, sunt insuficient de convingătoare, s-ar cuveni avută, poate, în vedere şi o influenţă onomastică nomadă. Să fie Chepan un nume de rezonanţă pecenegă sau cumană? Nu poate fi exclus, iar contactele dintre români şi aceşti turanici nu constituie o noutate.

Mai remarc, tot aici, că la vremea primirii daniei tatăl era comite. Această circumstanţă indică faptul că este vorba despre un lider local. Faptul că el s-a bucurat de recunoştinţa regală este explicabil într-un context în care Ştefan al V-lea avea, printre adversarii lui, faima unui monarh maghiar prea prietenos cu cumanii pentru a putea fi un bun catolic. Un asemenea zvon contemporan înregistrează capacitatea regelui de a depăşi fără probleme diferenţele confesionale şi etnice într-o măsură mai mare decât erau tentaţi să accepte înalţii prelaţi ai bisericii şi magnaţii preocupaţi să prezerve vechile solidarităţi de origine tribală din rândul clanurilor maghiare.