Aşa-numita Cronică moldo-rusă, scriere istorică a cărei compilare a avut loc la curtea lui Bogdan al III-lea cel Orb (1504 – 1517), fiul lui Ştefan cel Mare, probabil prin implicarea decisivă a mitropolitului Theoctist al II-lea, între 1508 – 1510, a folosit izvoare istoriografice mai vechi. Încercând să istorisească o istorie a Moldovei, poporului şi dinastiei acesteia, de la începuturile mitice până la zi, autorul scrierii a folosit un text narativ compilat la curtea lui Ştefan cel Mare, aşa-numita Gestă legendară unificată, pusă în pagină cândva între 1473 şi 1489. Lui i-a adăugat o selecţie din notiţele analistice care consemnau domniile moldoveneşti de la Dragoş Vodă la Ştefan cel Mare şi Bogdan al III-lea. Dar Gesta legendară unificată îşi datorează numele eufemistic – căci titlul original nu s-a păstrat – faptului că, ea însăşi, punea împreună două texte diferite, de aspect legendar, însă cu pretenţia de a elucida trecutul mai îndepărtat. Una dintre ele era aşa-numita Gesta lui Roman şi Vlahata, în timp ce a doua consemna, în cea mai veche versiune a sa ajunsă până la noi, legenda vânătorii lui Dragoş Vodă care a dus la întemeierea statului de la răsărit de Carpaţi. Reconstituirea textuală nu se opreşte aici. Gesta lui Roman şi Vlahata a fost concepută, după toate aparenţele, în Maramureş, poate chiar la mănăstirea Peri, prin 1390 – 1399, eventual sub îndrumarea ieromonahului Pahomie, egumenul locaşului patronat de „Sf. Mihail”, sub oblăduirea laică a marilor seniori ai locului, fraţii Drag şi Balc. În ea se povesteşte cum strămoşii mitici ai românilor, Roman şi Vlahata au părăsit Veneţia şi s-au stabilit din Romania (probabil Imperiul Bizantin), întemeindu-şi cetatea Roman (adică propria stăpânire). În slavona în care a fost scris textul gestei, care era limba de cult şi oficială a ortodocşilor vremii din sud-estul Europei, dacă nu erau chiar vorbitori de greacă, românii au fost desemnaţi drept „Romanovici”, adică urmaşi din stirpea lui Roman. De aici ei au fost chemaţi în ajutor de către regele maghiar Ladislau în vremea atacului tătarilor şi, pentru vitejia lor, au fost răsplătiţi cu moşii între râurile Mureş şi Tisa, şi pe Criş. Multe dintre susţinerii gestei sunt contradictorii şi derutante, dar studiile istorice din ultimele două secole le-au desluşit, rând pe rând, anulându-le caracterul paradoxal şi evidenţiind ce informaţii doreau să transmită şi cum de s-a ajuns la distorsiunile actuale. Există însă în Gesta lui Roman şi Vlahata un detaliu care a rămas până astăzi neexplicat în mod satisfăcător. Narând istoria prealabilă aşezării „Romanovicilor” în Ungaria, textul aminteşte că “… în anii domniei lui Vladislav s a ridicat război de către tătari împotriva ungurilor, de la cneazul Neimet din locurile sale în care rătăceau, de la râul Prut şi de la râul Moldova…”. Nimeni nu a reuşit, deocamdată, să elucideze de ce conducătorul tătarilor este consemnat cu apelativul “cneaz” şi pentru care raţiuni numele lui apare ca “Neimet”. În mod evident, fiind vorba despre un text scris în slavonă, calitatea de “cneaz” nu poate fi decât echivalarea în terminologia consacrată de această limbă pentru funcţia de conducător. Adică, de han, dacă despre tătari sau de nomazi ar fi vorba. Numai că hanul în cauză, Neimet, nu este atestat de nici un document sau izvor narativ şi, în plus, un asemenea nume atribuit unui tătar nu rămâne neverosimil. Chiar de la prima vedere, neimet duce cu gândul la maghiarul német, care înseamnă “german”, “neamţ”. În loc să poarte, aşadar, înspre marea putere militară orientală a Europei de Sud-Est secolelor al XIII-lea şi al XIV-lea, cu totul neaşteptat numele conducătorului tătarilor sugerează, tocmai dimpotrivă, o căpetenie războinică de la vest de Ungaria. Cum s-a putut ajunge într-o astfel de situaţie „oximoronică”? Fără îndoială, din acelaşi motiv pentru care figura lui Ladislau I (1077 – 1095) s-a contopit cu cea a lui Ladislau al IV-lea Cumanul (1272- 1290), urmaşul lui şi pentru care cumanii, invadatorii din vremea primului au devenit tătarii din timpul celuilalt rege. În lipsa unei cunoaşteri sistematice a trecutului relatat într-o formă succintă, pe baza unor izvoare narative lacunare, autorul necunoscut al Gestei lui Roman şi Vlahata a confundat epoci, figuri şi evenimente între ele, dând o versiune fantezistă. Prin “cneazul Neimet” ar trebui, care va să zică, să se înţeleagă, nici mai mult, nici mai puţin decât “craiul nemţilor”, adică „împăratul sau regele germanilor”, tot aşa cum prin tătari aici, în contextul dat, trebuie înţeleşi duşmanii, pur şi simplu.
7. Războaiele Ungariei cu Ottokar al II-lea şi românii din nord (Ugocea)
Un episod insuficient elucidat încă al istoriei medievale a românilor este războiul purtat de Ungaria pentru obţinerea moştenirii asupra Babenbergului. La moartea ducelui Hermann şi a împăratului Frederic al II-lea, în 1250, Béla al IV-lea a crezut că venise momentul să revendice moştenirea. Numai că fiul regelui boemian Wenzel, Ottokar Przemysl, s-a căsătorit în 1251 cu Margarete von Babenberg, sora mai mare a ducelui Friedrich, într-o politică matrimonială pragmatic orientată într-o perspectivă diplomatică. Nici monarhul maghiar Béla nu a stat însă cu mâinile în sân. El a căsătorit-o pe Gertrud, o altă domniţă din spiţa Babenberg, cu ruda şi aliatul său Roman, fiul contelui galiţian Danilo.
Pe acest fundal politic, în 25 decembrie 1259, Ottokar a intrat în oraşul Graz şi a numit ca general-căpitan acolo pe mareşalul suprem al Boemiei, Wok von Rosenberg. Iniţiativa lui rupea fragilul echilibru păstrat anterior, oferind pretext maghiarilor să intervină. După trecerea iernii, cele două armate se regăseau faţă în faţă. În 24 iunie 1260 s-a încheiat un armistiţiu. El a fost folosit de cele două tabere pentru a se întări, fiecare, cu noi aliaţi. În ajutorul lui Béla al IV-lea au sosit Boleslav cel Pudic, duce de Cracovia, şi Rostislav Mstislavić, duce de Halici, ducele Lešek de Lančice, Daniil Romanovici, cneazul Rusiei şi principe de Kiev, împreună cu fiul lui, Lev, întemeietorul Liovului, precum şi diverse popoare. La rândul lui, Ottokar găsi sprijin în markgraful Otto de Brandenburg, Heinrich von Meissen, ducele Heinrich de Breslau şi Wladyslaw de Oppeln din Silezia, Ulrich şi Filip de Carintia. Din cei circa 100.000 de soldaţi despre care se vorbeşte în legătură cu armata lui Ottokar, 7.000 alcătuiau renumita cavalerie boemă. Pe lângă magnaţii austrieci, la luptă participau şi nobilimea boemă şi moravă. Din rândurile acestora, Mihail P. Dan îi menţionează pe Ioan, episcopul de Praga, mareşalul suprem Wok von Rosenberg, pârgarul suprem al Pragăi, Jaroš de Poděhus, cămăraşul suprem Bawor de Strakonice, subcămăraşul Hermann de Reichenau din familia Kaunic, pârganii Ratmir de Schwammberg, Burhard de Janovice şi Ulrich Haas de Waldeck, Oger de Friedburg – vechi erou de turnire -, Boreš de Reisenburg, Smil de Lichtenburg, Budiwoj de Krumlov şi Skalice şi Oger de Lomnice şi Ulrich de Neuhaus, toţi din Boemia. Din Moravia au venit Bruno, episcopul de Olomouc şi oamenii săi, Henric pârgarul din Maideburg (Děvin) şi fraţii Kadold şi Seifried, orfanii din Dürrenjolz.
Trupele care îl însoţeau pe prinţul moştenitor al Ungariei erau formate din ostaşi de diverse etnii, printre care şi români. După cum menţionează textul cronicii, “adversus Belam et natum eiusdem Stephanum, Ungarie reges illustres et Danielem regem Russiae et filios eius, et caeteros Ruthenorum ac Tartaros, qui eidem in auxilium venerant, et Boleslaum Cracoviensem et Lestkonem iuvenem, Lusiciae duces, et in innumerum multitudinem inhumanorum hominum Comanorum et Ungarorum et diversorum Sclavorum, Siculorum quoque et Walachorum, Bezerminorum et Hysmaelitarum, scismaticorum etiam, utpote Graecorum, Bulgarorum, Rusciensium et Bosnensium haereticorum”. Sunt pomeniţi, astfel, în cadrul aceleiaşi tabere, pe lângă ilustrul rege al Ungariei Béla şi aliaţii lui nominalizaţi, mulţime nenumărată de cumani şi maghiari şi feluriţilor slavi, secui şi vlahi, pecenegi şi ismailiteni, ba chiar şi schismatici precum grecii, bulgarii, şi ruşii, şi ereticii bosnieci.
În legătură cu enumerarea citată, se impun două observaţii: în primul rând, românii sunt pomeniţi alături de şi imediat după secui, dar şi alături de pecenegi şi ismailiteni (ultimii se ceruse să fie înlăturaţi din funcţiile ocupate în vremea răzvrătirilor micii nobilimi care au precedat adoptarea Bulei de Aur de către Andrei al II-lea, la 1222), ceea ce arată că este vorba despre un grup românesc situat, după toate probabilităţile, în interiorul regatului maghiar. În al doilea rând, românii nu sunt menţionaţi în grupul schismaticilor, cum trebuia să se petreacă dacă ar fi fost vorba despre vlahii din Ţaratul Bulgar sau de cei din Serbia. Este vorba despre români socotiţi altminteri sub raport confesional, încă un semn că era vorba despre cei din Ungaria.
Au avut loc mai multe ciocniri. La 12 iulie 1260, regele Ungariei Béla al IV-lea a iniţiat bătălia care s-a purtat pe râul Morava, la Kroissenbrunn. În timp ce Béla al IV-lea a rămas pe malul stâng al Moravei cu o mică suită, tânărul său moştenitor, Ştefan, a atacat centrul armatei lui Ottokar. Cehii s-au apărat cu înverşunare. Erau gata să fie, totuşi, înfrânţi, când a intervenit cavaleria grea boemă, decizând soarta luptei. Regele cel tânăr, Ştefan, a părăsit lupta, fiind rănit, şi după moharhul maghiar, pus pe fugă, s-a împrăştiat în dezordine toată oastea Ungariei. În învălmăşeală, s-au înecat în Morava circa 14.000 de oameni. Numai din tabăra maghiară au rămas pe câmpul de luptă 18.000 de morţi.
Pacea s-a semnat la 31 martie 1261 în Viena. Béla pierdea puterea deţinută anterior în marcă, iar Ştefan – care fusese numit duce al Styriei, s-a repliat pe poziţia de duce al Transilvaniei, inaugurând o epocă de dezvoltare în viaţa acestei provincii.
În legătură cu episodul confruntării pentru stăpânirea Stiriei rămân însă de lămurit o serie de aspecte. De unul dintre acestea s-a ocupat Mihail P. Dan, încercând să determine de unde proveneau vlahii menţionaţi de izvoarele istorice. Istoricul este de părere că nu puteau fi de la sud de Carpaţi, “întrucât cei de acolo trebuiau să apere spatele regatului atunci când toată oastea mergea în Apus şi când amintirea înfrângerii de la Sajó era încă proaspătă”. Mai era şi ameninţarea bulgară, fiindcă exact în momentul purtării războiului cu cehii ţarul a atacat Banatul de Severin, inamicii fiind în cele din urmă alungaţi de magistrul Laurenţiu. Litovoi, la rândul său, deşi obligat prin relaţia sa de vasalitate să ia atitudine în faţa tentativei militare pornite de la sudul Dunării, nu a întreprins nimic împotriva acesteia. Greu de crezut, în aceste condiţii, că şi-ar fi trimis ostaşii să lupte pe Morava.
În concluzie, Mihail P. Dan este de părere că numai vlahii din Regatul Ungariei puteau participa la lupta de la Kreussenbrunn. Pe aceştia îi recomanda bravura de care dăduseră dovadă şi anterior, în slujba regelui Ungariei. “Aşa în 1241, în lupta de la Sajó, românul bănăţean Iacob Gârliţă scăpă pe rege de la moarte. Şi tot el, în 1256, luă parte la luptele cu boemii şi fu răsplătit de către rege pentru vitejia sa cu trei moşii în Ardeal. Mai târziu românul Lucaci se distinse în luptele purtate de Ladislau Cumanul contra cumanilor”. Prin urmare, Dan identifică în vlahii menţionaţi de izvoarele referitoare la conflictul maghiaro-ceh pentru stăpânirea Stiriei pe românii bănăţeni sau transilvăneni.
Documentul din 1300 al lui Andrei al III-lea acordat în beneficiul comitelui Mărcheluş şi al fiilor lui, stăpânii de drept ai castrului Visk şi ai satului cu acelaşi nume, începând cu epoca de după 1271, în virtutea răsplătirii bravurii lor militare şi a celui de-al treilea fiu, mort în războiul cu Ottokar al II-lea, arată că românii din Ugocea (Ugocsa) se numărau printre combatanţii de această etnie din oastea maghiară.
Cărţile mele (12): Troia, Veneţia, Roma (ed. II, vol. 1; 2007)
Troia, Veneţia, Roma. Studii de istoria culturii şi civilizaţiei medievale
de Ovidiu Pecican
Bucureşti, EuroPress Group, 2007
coperta: Alexandru Pecican
CUPRINS
1. Introducere …
I. LITERATURĂ ŞI ÎNCEPUTURI
2. Există o literatură română medievală? …
3. P. P. Panaitescu şi începuturile istoriografiei în Ţara Românească
4. Pavel Chihaia şi primele scrieri istorice româneşti …
5. Scrieri istorice medievale din mediile româneşti ardelene …
6. Literatura română din secolele al XIII-lea – al XIV-lea …
7. Recursul la mitologia păgână în istoriografia slavonă de la nordul Dunării (secolele al XIII-lea – al XIV-lea)
II. ÎNAINTE DE ÎNTEMEIERE
8. Începuturile organizării vieţii româneşti în Oltenia în lumina unei vechi teze a istoriografiei române (sec. al XII-lea – al XIII-lea)
9. Vlahia şi vlahii la Robert de Clari
10. Conflictul dintre Ioniţă Caloian şi Emeric al Ungariei (1202 – 1204)
11. Episodul soliei cruciate la Ioniţă Caloianul în opera lui Gh. I. Brătianu …
12. Cunoaşterea trecutului la curtea din Trnovo (1205 – 1207)
13. Roman – un erou eponim al românilor …
14. Epopeea românească medievală: Cântecul de gesta al lui Roman şi Vlahata …
15. Argumente pentru existenţa Cântecului de gesta despre Roman şi Vlahata …
16. “Cneazul Neimat” în Gesta lui Roman şi Vlahata. O ipoteză
17. Scrisoarea latinilor în Gesta lui Roman şi Vlahata. Evenimentele balcanice dintre 1235 – 1239
III. MOŞTENITORII BIZANŢULUI
18. Pe urmele confruntării dintre Basarab I şi Carol Robert: Legenda descălecatului pravoslavnicilor creştini (1320 – 1330) …
19. Legenda descălecatului pravoslavnicilor creştini şi atmosfera ideologică ce a generat-o …
20. Lumea sud-carpatină a ioaniţilor
21. Originile cărturăreşti ale naraţiunii despre Negru Vodă
22. Negru Vodă şi realitatea lui istorică
23. Comiţii lui Vlaicu Vodă
IV. ÎN BANATUL ŞI BIHORUL ROMÂNESC
24. Nobilimea de origine română din Ungaria medievală (sec. al X-lea – al XIII-lea)
25. Cnezii bănăţeni la originea nobilimii medievale
26. Frământările social-politice din Ungaria secolelor al XII-lea – al XIII-lea şi ecourile lor în texte româno-slave
27. Lupta lui Ladislau cu tătarii – o legendă eroică maghiară printre români (ante 1343 – 1365)
28. Împrejurările circulaţiei legendei despre Lupta lui Ladislau cu tătarii (1343 – 1365)
V. COMPROMISURI RELIGIOASE
29. Despre triumful ortodoxiei asupra catolicismului: Legenda lui Ladislau şi Sava ….
30. O neînţelegere istoriografică? Măsurile anticriză ale lui Ludovic de Anjou în Transilvania şi Banat (1366) …
31. Legenda despre lupta dintre Vladislav/ Ladislau şi Ştefan în Banat. Context istoric şi straturi culturale (1243 – 1370)
32. Identităţi şi porecle în Banat la 1370. Baterea primelor monede pentru Ţara Românească
33. Nicodim de la Tismana, Sigismund de Luxemburg şi Legenda bănăţeană despre Ladislau şi Sava …
VI. LA ÎNTÂLNIREA CATOLICISMULUI CU ORTODOXIA
34. Istorici la Oradea în secolele al XIII-lea – al XIV-lea: ambianţă ideatică şi raporturi româno-maghiare
35. Istoriografie, context documentar şi istorie în Transilvania la mijlocul secolului al XIV-lea
36. O pledoarie pentru unitate creştină în faţa avansului otoman: Hronicul bulgăresc
VII. UN MARAMUREŞ CAVALERESC
37. Literatura “cavalerească” în Maramureşul românesc (secolul al XIV-lea) …
38. Lecturile nobililor maramureşeni (sec. al XIV-lea – al XV-lea)
39. Legenda originii maramureşenilor – un program al luptei românilor din Maramureş pentru păstrarea autonomiilor (circa 1343 – 1362),
40. Ianuarie – februarie 1360: tulburări în Moldova
41. Regina Elisabeta a Ungariei şi românii din Bereg (1361 – 1364)
VIII. UN IZVOR ISTORIC MAGHIAR PIERDUT
42. La izvoarele unui mit istoriografic: Georgios Pachymeres şi migraţia românilor la nordul Dunării
43. Legende medievale defavorabile despre originea românilor
44. Letopiseţul Unguresc: catolicismul magnaţilor maghiari în alertă antiromânească
45. Dragoş de Giuleşti şi Balc, fiul lui Sas. Între Maramureş şi Moldova …
46. Cine a scris Letopiseţul unguresc? Ideologi ai îngrădirii autonomiilor româneşti în vremea lui Ludovic de Anjou
Anexe
Ovidiupecican's Blog 