4. Quaestio pentru ION BARBU

– Caricatura este o vocaţie care insolitează şi însingurează sau răspunsul la o presiune şi o urgenţă a mediului ambiant?

– Singura definiţie a caricaturii ca modus vivendi pe care o recunosc, şi asta pentru că a fost scrisă doar pentru mine, este aceea dată de Radu Cosaşu: caricatura este acea formulă inteligentă care îţi spune, fără să te bată la cap, să ai curaj în fiecare zi!

Sigur, ea îţi mai dă, daca ajungi să crezi în ea, sentimentul că eşti cel chemat să îndrepte lumea. Tot ea te face să crezi că între tine şi Biserică poţi pune semnul egal atâta timp cât scopul vostru e oarecum comun – aducerea omului pe calea cea dreaptă. Atâta doar, că mijloacele diferă.

Fericiţi cei ce plâng, nu sunt cu nimic mai prejos decât fericiţii care râd.

În fond, Împărăţia e una, iar concitadinul meu I.D. Sîrbu, întrebat dacă în rai se râde, răspundea că: „Pe dracu’!”.

Observaţi cum rolul caricaturii dispare în sferele de sus. Adicătelea nu râdem DE, ci PE!

De altfel, cercetatorii engleji au descoperit CĂ CU cât îndrepţi satira la nivelele superioare, cu atât efectele ei binefăcătoare riscă să se piardă.

Iar despre efectele secundare de insolitare şi însingurare, ce pot să zic decât AŞA E!

După 40 de ani de ”meserie” (asta nu înseamnă că sunt bătrân, ci mai degrabă precoc), trăgând linie provizorie şi adunând, pot da un rezultat parţial şi exact ca un exit poll: sunt singur şi departe geografic de toţi subiecţii mei.

Nu mă plângeşi şi uitaţi-vă şi la partea plină, de sus, a paharului: oricât de lungă ar fi mâna politicianului, nu poate să (mă) ajungă până la Petrila.

– Ce face caricatura cu persoana autorului ei: o subţiază sau o îngroaşă întru spirit şi fizic?

 – Noroc că am recitit întrebarea a doua oară! Era să mă arunc cu capul şi cu gura înainte şi să spun ce face caricatura cu destinatarul ei!

Acum că-i vorba de o introspecţie, şi nu de-o inspecţie, pot să vorbesc mai la obiect, mai ca Flaubert despre Emma.

Dacă după vreo 14 000 desene publicate am rămas tot la circa 80 de kile, înseamnă că Madam Caricatura a reuşit să mă stoarcă zi de zi, ceas de ceas, şi în proporţie de masă, aici în sensul de greutate.

Privitor la spirit, aicea problema e mult, mult mai groasă!

România copilăriei mele a murit de mult. Tot ce-am învăţat în clasele I-IV, cum că avem, „Da, mai avem!”, munţi, păduri, ape, petrol, cărbune, grâu, oi, boi, oboi, s-a furat demult. România a ajuns, în sfârşit, tzara caricaturii, iar eu nu pot să zic decât că-i pohta ce-am pohtit!

Iar voi, orbilor, bucuraţi-vă că-n tzara asta Sartre e împărat.

Sau, pentru vorbitorii de limbă natală şi mortală, Băse preşedinte!

– A trăi în România înseamnă o somaţie de a deveni caricaturist?

– Sigur! E uşor să fii caricaturist în România, mai ales când tot guvernul, parlamentul şi preşedintele lucrează pentru tine. Dar dacă ei lucrează, de ce mama dracului, impozitele îţi vin ţie să le plăteşti?

Desigur, dacă prezinţi oarece înclinaţii masochiste, dacă îţi place să mai dai un cap în gură şi un picior între picioare, daca limba ţi-e încărcată de o spută groasă, dacă fierea-ţi funcţionează la parametrii maximi, atunci da, bingo!, ţi-a pus Dumnezeu mâna în capul tău de caricaturist şi trage de părul tău din toate poziţiile.

Pentru că toate aceste zbateri, ici sus enumerate, nu echivalează cu profitul unei intreprinderi de pupat în cur.

Cetitoriule de poveşti şi de bloage, pusu-ţi-ai matale întrebarea de ce odată cu a-bolirea Monarhiei a dispărut şi acea intreprindere sănătoasă a Clownului pendinte de tron?

Ai văzut în vreo republică un individ pe statul de plată al Preşedinţiei care să-l ia în tărbacă, să i-o spună la obrazul gros, să-i dea una peste ceafă cu aceleaşi caracteristici Întâiului Tătuc?

Eu, cu toată vederea mea slabă, nu am văzut încă şi cred că de vină nu-s dioptriile mele.

Dar Omul (am scris cu O mare pentru că vorbesc de mine), cât e Om (bis repetitia placent!) învaţă.

Aşa că, necrezând să-nvăţ a shoma vreodată, proaspăt scos din câmpia (pârloaga, N.B.) muncii, am hotărât să-i scriu Marinarului de Marinar, oferindu-mi serviciile în a-i fi Gazeta sa de perete, rubrica sa zilnică de AŞA NU!.

Ceream doar răsplata unui salariu de director al Fondului Proprietăţii Intelectuale. N-am primit niciun răspuns, dar mă aştept, când va veni de va veni, la unul de tipul maestrului Bour de la Steaua care, la întrebările celor doritori a publica în revistă dacă le-a citit producţiile, răspundea: „Bă, eu încă nu l-am terminat pe Balzac şi vrei să-ncep cu tine?”.

Cu singura substituţie valabilă în acest caz: Cărtărescu ia locul Balzacului.