Scriitură creativă: Variațiuni pe tema Pieței Universității – ianuarie 2012 (2: Claudia NEGREA)

(R)EVOLUȚIA UNEI FECIOARE

de Claudia NEGREA

       Camera era scăldată într-o lumină violet şi decorată cu eşarfe colorate care atârnau pe pereţii cu postere vechi, şterse, de pe care nu se mai înţelegea mare lucru. Simona se uita în gol spre  televizorul dat pe volum minim. Protestele erau în toi: sute de bucureşteni ieşiseră în stradă pentru a-şi urla în gura mare nemulţumirile. Steagurile României fluturau prin Piaţa Universităţii, bărbaţii se schimonoseau strigând revoltaţi spre un vinovat absent, spre clădiri, spre statui, spre cer. În surdină se auzea slab, de la un pick-up vechi, o melodie a formaţiei The Beatles, iar Simona şedea pe jos, nemişcată, cu gura întredeschisă şi cu o pensulă în mână. Era în mijlocul operaţiunii de a picta o pancartă mare. În mijlocul florilor viu colorate şi al semnelor păcii, stătea scris cu litere de mână frumos rotunjite: Noi iubim, nu muncim. După ce şi-a terminat lucrul s-a îmbrăcat cu o fustă lungă şi o bluză mai groasă. A oprit televizorul, muzica şi a ieşit din apartament cu pancarda în mână. Locuia singură. De când s-a mutat la Bucureşti era aproape întotdeauna singură, deoarece îi venea greu să-şi facă prieteni. Fiind foarte timidă, aproape că nu a schimbat nicio vorbă cu ceilalţi colegi de facultate. Acum era deja în ultimul an. Înafară de o verişoară îndepărtată, nu a vizitat-o nimeni la ea acasă. Idealurile ei nu se potriveau cu cele ale altor oameni, ea aspirând la lucruri măreţe în viaţă, la perfecţiune chiar. Ea credea în puritatea sufletului şi a trupului, luând astfel decizia de a se izola de orice i-ar fi putut face rău. În această zi de ianuarie a decis că prezenţa ei la un protest ar putea fi benefică. Ea ar putea schimba lumea în bine. Oamenii s-ar iubi din nou.

            Telefonul suna într-una în biroul domnului Mureşan. El nu părea să bage de seamă. În mijlocul încăperii se afla scaunul negru de birou pe care şedea domnul Radu Mureşan, profesor de limba şi literatura română la unul dintre cele mai bune licee ale Bucureştiului. Ţinea în braţe o pisică albă şi grasă care torcea cu ochii închişi în timp ce o mângâia cu o mână. În cealaltă mână ţinea o lucrare pe care o citea încruntat pe sub ochelarii de vedere.

– Ăsta-i prost! rosti domnul Mureşan frecându-şi sprâncenele cu degetul mare şi cu cel mijlociu şi îndreptându-se cu scaunul spre birou unde începu să scrie cu pix roşu pe lucrarea elevului. În cele din urmă, bărbatul se ridică şi răspunse la telefon. După o conversaţie de aproximativ un minut în care domnul Mureşan nu rosti decât cuvintele ,,da”, ,,nu” şi ,,bine”, se luă curentul.

– Pizda mă-sii! Acum? mormăi răguşit domnul Mureşan bâjbâind prin întuneric după brichetă. Cu o lumânare în mână ieşi din birou şi intră în dormitor unde începu să se dezbrace. Arăta foarte bine pentru vârsta lui: avea părul negru fără niciun fir alb, corpul îi era bine făcut, destul de înalt şi cu mustaţa îngrijită. Îşi scoase din dulap nişte pantaloni de stofă, un pullover gros şi nişte şosete. Pe hol îşi luă paltonul şi pălăria la care avea ataşate două pene, deschise uşa şi ieşi din casă cu lumânarea aprinsă în mână. Pe trotuarul din faţa casei îşi dădu seama, suflă în ea şi o lăsă pe bordură. Radu Mureşan era un profesor respectat, atât de ceilalţi profesori, cât şi de elevi, datorită intelectului său şi culturii generale pe care o avea. Cu toate acestea, nimeni nu ştia mare lucru despre viaţa lui personală. Discuţiile cu el erau atât de plăcute şi de interesante încât oamenii  nici nu se mai gândeau să-l întrebe dacă e căsătorit sau dacă are copii. Domnul Mureşan deţinea o casă mare, o vilă pe care o moştenise de la părinţii lui. Primea vizite destul de des. Toate persoanele care intrau la el în casă erau tinere- elevi care veneau probabil la meditaţii sau foşti elevi care veneau de dragul de a mai schimba o vorbă cu mult apreciatul profesor.

       Raluca făcea fitness în faţa televizorului cu părul prins în coc îmbrăcată doar într-o bustieră şi nişte pantaloni scurţi, mulaţi pe picioarele ei suple. Camera era modernă cu mobilă albă luată la comandă,  pereţi albi, tavan înalt şi luminată puternic de neoane orbitoare. Volumul era dat aproape la maxim, iar vocea femeii din televizor îi urla într-una să se îndoaie, să se aplece, să îşi ridice mâinile, apoi picioarele. Raluca executa cu zâmbetul pe buze, cu transpiraţia şiroindu-i pe frunte în jos. La final bău apă dintr-o sticlă de plastic şi opri televizorul pentru a da drumul la combina din care urla altă voce, de această dată a unei cântăreţe de muzică latino. Dansând pe ritmul melodiei, Raluca intră la duş unde petrecu în jur de zece minute, după care se închise în camera ei acoperită doar de un prosop. După o perioadă de timp imposibil de precizat, Raluca ieşi din cameră cu părul uscat, întins, îmbrăcată în nişte blugi negri şi o bluză gri, largă, care îi lăsa un umăr dezgolit. Pielea feţei îi era sufocată de un strat gros de fond de ten, genele încărcate de rimmel îi făceau ochii să pară mai mari şi mai strălucitori, iar rujul lucios îi scotea în evidenţă buzele cărnoase. Îşi luă paltonul şi deschise uşa de la camera părinţilor ei.

– Eu merg să mă întâlnesc cu Costel, spuse ea cu o voce uşor piţigăiată, afectată.

– Iar cu golanu’ ăla, mă? o întrebă tatăl ei cu dispreţ uitându-se în continuare la televizor

– Te rog să nu-i mai spui aşa, da?

– Las-o, Ionel că-s tineri, interveni mama Ralucăi uitându-se cu drag spre ea.

– Femeie, tu nu mai ştii ce a făcut ăla de ziua ei? Că a adus-o noaptea acasă pe patru cărări! Şi a condus beat! Lasă-mă pe mine cu tinerii… Tinerii-s proşti! se răsti Ionel şi dădu volumul mai tare la ştiri.

– Şi vezi pe unde umbli şi tu. Că uite… Uuuite la bezmeticii ăia acolo la televizor. Protestează şi ei că n-au ce face…

Raluca salută şi închise uşile după ea nervoasă. Era singură la părinţi şi avea parte de tot ce îşi dorea. Relaţia ei cu Costel avea deja un an, dar părinţii ei nu aflaseră despre el decât de două luni. Tatăl Ralucăi nu-l plăcea deloc. Spunea că e prea mare pentru ea, fiindcă avea treizeci de ani şi nici măcar nu ştia unde lucrează sau cu ce se ocupă părinţii lui. Cu toate acestea, avea o maşină scumpă. În clasa a noua, Raluca a câştigat locul întâi la balul bobocilor, fiind considerată cea mai frumoasă fată din liceu. Înafară de părinţi, nimeni nu o văzuse niciodată nemachiată. Visul ei era să devină actriţă sau prezentatoare la PRO TV.

            Simona stătea retrasă cu pancarta în mână, privind aproape absentă spre haosul ce se desfăşura în Piaţa Universităţii. Era singură şi sfioasă, ţinând pancarta mai mult ascunsă decât la vedere. Oamenii erau strânşi în jurul statuilor urlând diferite lozinci, unele deja ştiute, altele inventate pe loc. Aproape toţi ţineau în mâini pancarte, iar pe fiecare erau scrise cuvinte adresate în general guvernului sau cuvinte care reflectau nemulţumirile lor în legătură cu situaţia actuală din ţară. Simona părea uşor dezorientată, prinvind în stânga şi în dreapta cum cetăţenii îşi făceau singuri dreptate, unii certându-se cu jandarmii, fiind uneori chiar ,,apostrofaţi” fizic de către aceştia. La un moment dat se îndreptă spre ea fugind un tânăr care folosea steagul României ca şi pelerină.

– Haide şi tu acolo. De ce stai aici? Aici n-o să te bage nimeni în seamă. Haide, ce stai? Ia să văd, ce scrie pe pancarta ta?

Simona îi arătă speriată pancarta.

– ,,Noi iubim, nu muncim”, citi băiatul. Ce ai, fă? Eşti dusă? Aici e treaba serioasă şi tu vi cu lozinci d-astea… de hippioţi? Aruncă aia şi hai şi tu să strigi ceva… JOS BĂ-SES-CU! JOS BĂ-SES-CU! începu tânărul să strige îndepărtându-se de Simona şi fugind înapoi spre grupul protestatarilor. Simona îşi lăsă pancarta jos, sprijinind-o de un stâlp.

– Mi-a fost elev ţăcănitul ăla, spuse o voce masculină din spatele Simonei. Ea se întoarse spre bărbat.

– Radu Mureşan mă numesc.

Simona îi întinse mână şi se prezentă. Cei doi stăteau acum unul lângă celălalt uitându-se la mulţimea de oameni agitaţi.

– De ce nu mergeţi şi dumneavoastră acolo? întrebă domnul Mureşan.

Simona părea pietrificată cu privirea aţintită spre protestatari. Îi răspunse fără să îl privească.

– Nu cred că mă reprezintă… Am crezut că va fi mai paşnic.

– Eh, o să se potolească şi ei când îşi vor da seama că stau degeaba în frig. N-o să-i bage nimeni în seamă.

– Eu cred că voi porni spre casă… spuse Simona în timp ce spre ei se îndrepta cu paşi grăbiţi o fată înaltă.

– Nu vă supăraţi, îmi pare rău că vă deranjez, dar sunt puţin îngrijorată, spuse fata ajungând în dreptul domnului Mureşan.

– Îmi caut şi eu prietenul. Trebuia să ne întâlnim chiar aici, în Piaţă… şi nu-l văd nicăieri.

Domnul Mureşan se uită spre ea şi începu să chicotească.

– Păi aici vă daţi întâlnire, drăguţă? Tu nu ai văzut la televizor ce era afară?

– Cum arată prietenul tău? Poate l-am văzut eu, interveni Simona.

– Păi e brunet şi… Nu ştiu cum e îmbrăcat că nu am vorbit deloc cu el de la prânz. Cât e ceasul, nu ştiţi? Mie mi s-a descărcat bateria la telefon chiar acum şi nici nu am cum să îl sun. De aceea sunt disperată.

– E ora zece şi un sfert, domnişoară, răspunse domnul Mureşan. Noi suntem aici de vreo cinci minute, aşa.

Raluca se uită îngrijorată în stânga şi în dreapta.

– Am întârziat. Trebuia să ne vedem la fix. Probabil mă caută şi el pe mine. Voi sta aici, măcar e mai ferit.

– Staţi aici, e un unghi bun de observare. Nu-i aşa, domnişoară Simona?

Simona stătea în continuare lângă domnul Mureşan.

– Da, aşa e.

Simona îl privi stânjenită pe domnul Mureşan şi îl întrebă:

– Nu vă supăraţi… Spuneaţi că sunteţi profesor?

– N-am spus, răspunse el zâmbindu-i.

Simona roşi.

– Dar… Aţi spus că…

– Glumesc şi eu, domnişoară, râse domnul Mureşan şi o atinse cu mâna pe spate. Da, sunt profesor de limba şi literatura română.

– Mă gândeam eu. Eu anul viitor voi da la masterat la Facultatea de Litere… Teoria literaturii şi literatură comparată.

– Aaa, frumos, frumos. Dar cum ţi-ai dat seama că sunt profesor?

Simona îi aruncă un zâmbet stângaci.

– Iubire, aici erai! se auzi urletul unui băiat care se îndreptă spre cei trei.

– Costel! Ce-i cu tine, ai înnebunit?

Costel era la bustul gol purtând pe spate steagul României.

– Raluca, te-am căutat peste tot şi nu erai, strigă el gâfâind când era deja în faţa fetei.

– Bă, tu eşti porc! Tu te vezi în ce hal eşti? Puţi a alcool şi eşti dezbrăcat!

– Am băut nişte vodkă… M-am întâlnit şi cu Mihai, el e acolo la protest. Haide şi tu! strigă el în continuare

– Da’ nu mai urla, că te aud.

– Scuze… Am urlat acolo în mulţime şi acum mi s-au înfundat urechile aşa… Nu mai aud bine.

– Costel, tu eşti bou la faza asta. Cum să-mi faci aşa ceva?

– Hai nu te mai isteriza. Hai şi tu acolo. Mai sunt fete. A venit şi prietena lu’ Mihai.

– Mă doare-n cur de prietena lu’ Mihai, mă, n-auzi? Unde ţi-s hainele?

– Acolo, pe statuie. Era cald rău… Auzi… Eu mă duc să protestez. Mi-au dat băieţii şi steag, uite. Avem acolo de toate. Vrei să vi şi tu sau stai aici cu blegii?

Domnul Mureşan se încruntă fixându-l cu privirea, iar Costel se uită râzând spre el şi spre Simona.

– Ceeee-i nenea? începu Costel. Dacă sunteţi şmecher, veniţi acolo. Luptăm împreună împotriva lu’ ăştia de la conducere. Ce zici?

Domnul Mureşan nu îi răspunse şi îşi mută privirea spre Simona continuând discuţia despre facultate.

– Costel, cum vorbeşti aşa, mă? Tu eşti beat praf. Nici să nu mai vorbeşti cu mine, auzi? Du-te acolo şi fă-te de minune! Să te văd mâine la ştiri! Da’ chiar nu mă aşteptam la aşa ceva…

– Biiiine, tu. Mă duc. Hai, pa!

Costel se îndepărtă fugind şi urlând DEMISIA împreună cu ceilalţi protestatari.

Ralucăi îi dădură lacrimile şi începu să suspine. Domnul Mureşan se întrerupse din discuţia cu Simona şi se întoarse spre ea.

– De ce plângeţi? V-a necăjit băiatul?

– E un bou. Nu-mi vine să cred că face aşa ceva. Astăzi era aniversarea noastră de un an de când suntem împreună. Ştiţi… Noi ne-am logodit săptămâna trecută.

– Felicitările mele atunci. Sau… fără felicitări mai bine?

– Se va trezi el mâine şi îi va părea rău, spuse Raluca ştergându-şi lacrimile cu un şerveţel.

– Nu mai fiţi supărată. Viaţa e scurtă, faceţi ce vă spune inima!

– Da, aveţi dreptate.

Cei trei începură să se amuze datorită situaţiei din Piaţă, făcând glume ironice la adresa protestatarilor, iar Raluca îşi reveni repede din şocul pe care i-l provocase logodnicul ei, Costel.

– Fetelor, ce aţi spune voi de o cană de vin fiert pe frigul acesta insuportabil? Sau mai vreţi să rămâneţi aici să schimbaţi lumea? râse domnul Mureşan. 

Fetele începură să râdă şi ele

– Îmi pare rău, nu cred că am făcut cunoştinţă.

Simona şi domnul Mureşan făcură cunoştinţă cu Raluca şi se îndreptară spre o stradă îngustă.

    În bar era aproape gol, doar două mese fiind ocupate de cupluri. Ceasul arăta ora 22:45.

– Mai serviţi? îl întrebă domnul Mureşan pe barman.

– Da, până la două. La trei închidem.

– Perfect! răspunse bărbatul. Fetelor, vă rog să ocupaţi o masă până mă întorc.

Simona şi Raluca se aşezară la o masă mică, rotundă şi retrasă. Barul era luminat prost, iar mirosul de alcool şi ţigară era îmbibat parcă şi în pereţi. Scaunele şi mesele erau din lemn vechi, pline de zgârieturi. Simona evita să o privească pe Raluca. Se simţea oarecum pusă în umbră de această prezenţă. Ar fi vrut să rămână singură cu domnul Mureşan pentru a vorbi despre literatură. Ştia că ar avea ce se povestească cu el şi ar fi vrut să îi capteze atenţia cumva. Undeva în adâncul inimii sale ştia că un astfel de bărbat ar fi potrivit pentru ea. Un intelectual.

            Raluca se uita lung la Simona. Rimmelul i se întinse pe obraji din cauza plânsului.

– Ar trebui să te vopseşti brunetă. Ţi-ar sta mai bine, spuse deodată Raluca. Simona îşi îndreptă rapid privirea spre aceasta.

– Nu aş vrea. Îmi place culoarea mea naturală, răspunse ea.

– Da, bine. Eu sunt roşcată natural. M-am vopsit din clasa a şaptea. Nu suport părul roşcat. Şi pistruii… O bătaie de cap totală.

            Uitându-se într-o oglindă scoasă din poşetă, Raluca observă că fardul i se întinse pe faţă. Se ridică şi merse la baie. În acest timp, domnul Mureşan se aşeză la masă.

– Unde a dispărut domnişoara Raluca?

– La baie…

Barmanul le aduse o butelie de vin şi trei pahare.

– Vin fiert nu mai este. V-am adus la sticlă, ca de obicei.

– Mulţumesc, spuse scurt domnul Mureşan şi îi plăti barmanului.

 Raluca se întoarse cu machiajul împrospătat în timp ce el turnă vin în pahare. 

– Domnişoara Raluca! Vă rog să ne faceţi plăcerea şi să ciocniţi cu noi.

Cei trei ciocniră, iar în timp ce paharele se goleau, Raluca începu să povestească despre relaţia cu noul ei logodnic şi despre toate dificultăţile prin care trece din cauza tatălui neînţelegător şi a lui Costel care mai nou bea şi provoacă scandaluri. Totuşi, ea e o fată de rasă. Nu mai ştie dacă a făcut bine că s-a logodit. Simona tăcea şi se uita pe pereţi, evitând să îşi exprime punctul de vedere. Domnul Mureşan o aproba şi îi dădea sfaturi în legătură cu alegerea iubiţilor. După prima butelie de vin, barmanul mai aduse una.

– În seara asta aş vrea să mă îmbăt! spuse Raluca ridicând paharul de vin proaspăt umplut.

– Eu cred cred că deja v-aţi ameţit puţin, nu-i aşa? întrebă domnul Mureşan cu zâmbetul pe buze.

– Eh… sunt şi eu obosită. Plus că nici nu rezist foarte mult la băutură. Sunt sportivă.

– Sportivă spuneţi? Ce sport practicaţi?

– Păi sunt în echipa de majorete. Şi mai fac fitness… Joc şi volei în timpul liber. Şiii alte sporturi, dacă ştiţi la ce mă refer… zise Raluca pe un ton plin de subînţeles şi începu să râdă cu zgomot.

– Cred că v-aţi ameţit cam tare. Sunteţi sigură că mai vreţi să beţi? întrebă domnul Mureşan zâmbind pe sub mustaţă.

– Daaa, mai mult decât sigură, domnule! exclamă ea şi dădu paharul pe gât.

– Fără ,,domnule”. Poţi să îmi spui Radu.

– Radu? Ce nume frumos, observă ea uitându-se în ochii bărbatului.

– Dar domnişoara Simona nu ne mai spune nimic? Domnişoară… sunteţi cam tăcută. V-am neglijat?

– Nu, deloc. Mă gândeam doar…

– La ce anume, dacă nu sunt prea indiscret?

– Nu am mai băut de mult… Nici eu nu ştiu dacă voi rezista prea mult, chicoti Simona şi mai luă o gură de vin.

Radu se trase puţin înapoi şi începu să râdă cu poftă.

– Păi ce fete sunteţi voi. Una e sportivă şi nu bea, cealaltă a făcut pauză de la băutuă în floarea vârstei. Cum aşa?

Simona roşi în timp ce sorbea din paharul aproape gol. Radu i-l umplu. A doua butelie de vin era pe terminate, iar barmanul reveni la masă cu o a treia butelie pe care o desfăcu şi o lăsă în faţa lui Radu. Raluca se autoservi.

– Ştiţi… Eu nu prea ies în oraş, fu răspunsul întârziat al Simonei.

– Se vede, replică Radu şi se porni iarăşi pe râs. Ar trebui să îţi trăieşti viaţa din plin. Şi lasă-mă cu ,,ştiţi”. Spune-mi Radu.

            Discuţiile dintre cei trei începură să se aprindă tot mai tare. Simona şi Raluca erau deja ameţite bine, iar Raluca începu să îi facă ochi dulci lui Radu. Acesta nu o prea băga în seama, îndreptându-şi atenţia tot mai mult spre Simona.

– Dar tu nu ai un prieten?

Simona deveni din ce în ce mai vorbăreaţă.

– Nu. Nu am avut niciodată, nu-mi trebuie.

– Niciodată? Haide, nici măcar aşa… o aventură, două?

– Nimic. Am fost cam singuratică. Aş vrea să… Nu ştiu

– Să ce? o întrebă Radu cu ochii sclipind.

– Aş vrea să am un prieten de fapt. Dar unul de treabă. Nu ca şi Costel.

Raluca o fulegeră cu privirea.

– Ce e cu Costel? se răţoi ea la Simona pentru ca mai apoi să izbucnească în râs şi să strige: Costel e un bou, nu mă merită!

– Aş vrea să am un prieten deştept… continuă Simona. Care să ştie multe.

Barmanul veni din nou la masa celor trei, de această dată cu nişte shot-uri de tequila.

– Din partea casei, spuse el şi se îndepărtă.

– Tequila! Asta îmi place, spuse Raluca şi dădu pe gât tot păhărelul. Radu şi Simona făcură la fel.

– Mai vreţi să mai beţi câte ceva sau vreţi să mergeţi acasă? întrebă Radu zâmbind pe sub mustaţă şi uitându-se pe rând la cele două fete. Raluca începu să îşi roadă unghiile şi să îl privească zâmbind. Simona îşi sprijinea capul într-o mână.

– Mie mi-ar plăcea să mai povestim. Să mai luăm un vin, spuse ea tresărind.

– Problema este că eu nu mai am bani decât de un taxi. Dar mi-ar face deosebită plăcere să vă invit la mine acasă unde am un bar întreg plin de diverse băuturi, propuse Radu pe un ton cât se poate de serios.

– Dar de ce vrei să venim la tine? întrebă Raluca suspicioasă. Ai ceva planuri necurate, domnule? Fetele începură să râdă gălăgios.

– Vai de mine, dar se poate aşa ceva? Mie îmi place compania unor fete inteligente ca şi voi. Chiar vă rog să nu vă faceţi impresii greşite. Un oraş întreg mă cunoaşte.

– Bine, bine, glumeam şi eu, spuse Raluca şi se ridică de pe scaun. Vi şi tu? o întrebă ea pe Simona. Aceasta avea ochii înceţoşaţi şi nu reuşea să privească într-un punct fix.

– Vin.

            În taxi, Radu stătea în faţă lângă şofer, iar cele două fete pe bancheta din spate. Raluca vorbea mult şi râdea făcându-i şi pe ceilalţi să se amuze.

            Ajunşi în casa lui Radu, cei trei începură să bea whiskey şi să povestească.

– Ce muzică vă place? întrebă Radu ridicându-se de la masă şi îndreptându-se spre un casetofon vechi.

– Eu ascult muzică aşa… mai modernă, spuse Raluca.

– Orice, răspunse şi Simona cu ochii pe jumătate închişi ţinând paharul de băutură între două degete.

– Jazz să fie! Radu căută o casetă prin sertare şi porni muzica.

– Propun un joc, spuse el. Adevăr sau provocare. Ce spuneţi?

Simona îşi deschise larg ochii.

– Daaa, ce frumos. Nu am mai jucat de când eram mică. Aşa m-am sărutat prima dată cu un băiat. Eram în tabără şi am ales provocare! Aveam doar cincisprezece ani.

– Doar? Fato, pe ce lume trăieşti? întrebă Raluca. Fetele din ziua de azi la cincisprezece ani…

– Bun, deci jucăm? o întrerupse Radu.

– Da, răspunseră ele în cor. 

            Cei trei jucară punându-şi tot felul de întrebări care mai de care mai stânjenitoare cu privire la evenimente de care le era ruşine sau întâmplări despre care nu le făcea plăcere să vorbească. Într-un timp foarte scurt, jocul căpătă o nouă tentă.

– Simona. Adevăr sau provocare? întrebă Radu devenind mult mai serios.

– Provocare. Era prima dată când cineva alegea provocare. Sticla de whiskey era pe jumătate goală.

– Te provoc să îi dai jos sutienul Ralucăi pe sub bluză. Cu o singură mână. Tonul lui Radu devenise autoritar, iar Simona îl privi uşor nedumerită. Ca şi teleghidată, se ridică de pe scaun şi merse în spatele Ralucăi unde îşi băgă o mână pe sub bluza ei. După câteva secunde o scoase cu sutienul între degete. Îl puse pe masă şi se aşeză la loc.

– Îmi place jocul acesta, spuse Raluca zâmbindu-i lui Radu. Simona privea în gol cu pleoapele lăsate şi cu o expresie neutră.

– Raluca… Adevăr sau provocare?

– Aleg şi eu provocare. Sunt curioasă până unde îţi merge imaginaţia.

            După aproximativ zece minute de joc, ambele stăteau la masă pe jumătate dezbrăcate, în timp ce Radu, care alesese la rândul său doar ,,adevăr” le privea lacom muşcându-şi buza de jos. Venise rândul Simonei să aleagă.

– Provocare.

– Ridică-te şi sărut-o pe Raluca. Sărut-o cum l-ai sărutat pe băiatul din tabără.

Simona roşi. Cu respiraţia tăiată, se ridică încet de pe scaun. Sânii mici îi erau acoperiţi de un sutien alb din dantelă. Fusta îi era desfăcută la nasturi, aşa că îi căzu pe jos în momentul în care ajunse în dreptul Ralucăi, rămânând doar în lenjeria intimă din bumbac gri. Se aplecă spre ea şi amândouă închiseră ochii. Îi simţea respiraţia caldă cu miros puternic de alcool şi îşi întredeschise gura cu care îi atinse uşor buzele. La atingerea Simonei, Raluca începu să se plimbe cu limba pe buzele acesteia, pătrunzând cu ea înauntru.

            În timp ce ele se sărutau, Radu îşi desfăcu o foiţă de ţigară în care începu să presară tutun şi ceva ,,iarbă”. Le privea fumând şi le spuse să se ridice în picioare, ca să le vadă mai bine. Cele două executară. Simţind fumul, Simona se opri şi îl privi pe Radu cu poftă întrebându-l dacă poate să tragă şi ea un fum. El le oferi amândurora din joint-ul său, iar la final le luă pe fiecare de câte o mână şi le conduse spre dormitor. Fetele îl urmară.

            A doua zi dimineaţa, uşa dormitorului se deschise, iar Simona ieşi pe hol cu cearceaful alb mototolit în braţe. Intră în baie.

Proză: Claudia NEGREA: După potop

Claudia NEGREA este studentă în anul I la Facultatea de Teatru și Televiziune, secția Filmologie. Prezenta povestire pornește de la un exercițiu de atelier, dar sfârșește prin a interesa orice cititor.

Voiam să îmi inchid ochii doar pentru câteva minute, să mă odihnesc. ,,Mă voi ridica după aceea din pat şi voi participa în continuare la petrecere.” Ploaia de afară mi-a transmis o stare de moleşeală greu de alungat. Stropii se izbeau cu putere şi cu rapiditate de geamul camerei în care mă aflam. Am adormit.

            Tremuram de frig într-un pat, ghemuită, încălţată cu papucii de stradă.  Ultimele zgomote pe care le auzisem erau de voci suprapuse pe un fundal de muzică greu de definit. M-am trezit într-un pat străin, iar undeva la jumătate de metru mai încolo, zăcea o altă persoană. Din cauza întunericului nu mi-am putut da seama cine era. Prin geam se putea vedea cerul de un albastru închis, un albastru rece ca dimineţile înnorate. Era dimineaţă. Într-o fracţiune de secundă m-am ridicat şi am încercat din răsputeri să-mi refac filmul, să-mi dau seama cum de adormisem atât de brusc. De ce nu am rezistat? Ce înseamnă asta? Am ieşit din cameră, pe vârfurile picioarelor, cu gândul să-mi recuperez lucrurile şi să merg acasă. Când am ajuns în hol mi s-a tăiat respiraţia. În acea lumină obscură a dimineţii încă neinvitate în casele oamenilor, am observat că toată mobila pe care o ştiam acolo dispăruse, fiind înlocuită de  ciuperci mari de aproximativ un metru şi de alte plante ciudate care erau plantate într-un mod foarte ciudat, în gresie. M-am îndreptat cu paşi nesiguri spre una dintre ciuperci pentru a o analiza mai bine. Era o ciupercă perfect normală ca şi formă, doar că era de zece ori mai mare decât o ciupercă oarecare. Aşa erau toate. M-am aplecat pentru a-i inspecta rădăcina şi atunci m-am convins că nu creştea în pământ natural. ,,Trebuie să fie o glumă. Probabil azi noapte, după ce am adormit, au vrut să se joace. Or fi ceva piese decorative aduse de la facultate, de la teatru.” Nu am rămas acolo decât vreo două minute, ca să admir aceste decoraţiuni atât de veridic lucrate. Mi-am găsit lucrurile şi am ieşit încet din apartament, încercând să nu fac prea mult zgomot.

            În jurul balustradei din casa scărilor era încolăcită un fel de liană. ,,Se pare că au fost destul de creativi azi noapte… Şi-au construit un întreg platou de filmare pe-aici. Oare ce-or fi vrut să facă?” Am chicotit în sinea mea şi am ieşit afară. În faţa blocului totul părea normal. Asfaltul era uscat. Parcă nici nu plouase. Nu ştiam numele străzii aşa că am încercat să găsesc plăcuţa din tablă de pe bloc. Din câte îmi aduceam aminte, strada avea un nume de persoană, aşa că am rămas puţin derutată când am văzut că pe plăcuţă scria ,,Strada Pădurii”. Nu avea niciun număr. Mi-am scos telefonul din buzunar şi am sunat la taxi. Vocea femeii m-a surprins în primele secunde, fiind foarte caldă şi prietenoasă:

-Bună dimineaţa. Aţi sunat la dipeceratul Leguma. Vă rugăm să aşteptaţi câteva momente.

,,Dispeceratul Leguma?” Am crezut că nu aud bine. Sau că nu înţeleg bine. Nu am reuşit să o întrerup, fiindcă imediat după ce şi-a terminat poezia a început o melodie foarte plăcută. Am rămas la telefon, iar după vreo 10 secunde vocea femeii a revenit.

-O ciupercuţă va sosi pe strada Pădurii în câteva minute.

După această propoziţie spusă pe acelaşi ton prietenos şi natural, femeia a închis. M-am uitat nedumerită la telefon, dar numărul la care apelasem era acelaşi pe care îl mai folosisem şi în alte zile. Nu era nimic modificat. Ce ciupercuţă? Am dat vina pe oboseală şi mi-am băgat telefonul înapoi în buzunar.

            Maşina era într-adevăr o ciupercă. Nu era la fel de mare ca şi cele din apartament, dar avea un trunchi gros, din lemn, ca de copac. O uşă se deschise din trunchi exact în faţa mea, iar taximetristul, un bătrânel cu părul roşu şi creţ care purta ochelari de soare mov m-a poftit înauntru. M-am apropiat cu paşi nesiguri de ciupercă şi m-am aplecat ca să mă uit mai bine înauntru. Bancheta din spate şi scaunele din faţă erau formate din bureţi, în timp ce în locul volanului se afla o nucă imensă de cocos.

-Nu vă supăraţi… Ce fel de maşină e asta? Nu am mai văzut prin oraş aşa ceva.

Bătrânelul s-a întors spre mine şi a zâmbit.

-N-ai mai călătorit cu ciupercuţe? Ce-i drept, încă nu au apărut foarte multe pe piaţă. Toată lumea e înnebunită după banane şi vinete. Spun că sunt mai încăpătoare. Mie sincer îmi plac ciupercuţele. Or fi ele mai înghesuite, dar… Pe asta o pot parca oriunde. E o bijuterie!

Taximetristul se uita în continuare la mine cu un zâmbet călduros care mă invita înauntru. M-am gândit că nu are ce să mi se întâmple rău, aşa că am intrat în ciupercuţă. După ce am închis uşa, ,,maşina” a şi pornit. Mirosea puţin a mucegai, dar nu foarte deranjant. Bătrânelul a apăsat pe un buton. Bordul era format dintr-o mulţime de butoane, care erau de fapt căpşuni, frăguţe sau alune, toate lipite pe un lemn uscat. După ce a apăsat pe una din căpşuni, stropşind-o, şi-a lins degetul, iar în acelaşi timp a început o melodie pe care n-o mai auzisem niciodată. De fapt, nici măcar nu era o melodie. Erau doar nişte sunete care proveneau dintr-o junglă. Se auzeau păsări ciripind, lei care răgeau şi multe alte animale scoţând tot felul de sunete într-o combinaţie haotică.

-Hehe, se ceartă. A fost meci ieri seară şi acum se contrazic toţi pe la conferinţe. Nimeni nu a crezut că vor câştiga iepurii! Toată lumea a luat-o razna.

Vorbăreţ din fire, simpaticul taximetrist a început să îmi dea detalii în legătură cu un meci de fotbal dintre iepuri şi veveriţe. Stăteam cuminte şi ascultam pe jumătate zăpăcită, pe jumătate entuziasmată, aşternându-mi un zâmbet tâmp pe faţă. Am început să mă uit pe geam ca să îmi dau seama mai exact în ce se preschimbase lumea peste noapte. Unele lucruri rămaseră la fel: clădirile erau făcute din cărămidă şi zugrăvite la fel ca şi ieri, străzile erau asfaltate, iar oamenii mergeau normal pe trotuar. Dar nu arătau normal. Culorile hainelor lor erau foarte ţipătoare, combinate în cele mai ciudate moduri. Toţi oamenii purtau ochelari de soare, deşi afară era încă destul de întuneric. M-am mirat de agitaţia din oraş la o oră atât de timpurie.  

-Nu vă supăraţi, cât este ceasul?

-E şase. Te grăbeşti undeva? Să accelerez?

În prima secundă m-am întrebat cum ar putea să accelereze. De fapt, chiar atunci mi-am dat seama că nici nu-mi puteam închipui cum anume funcţionează această ciupercuţă. Ce anume o face să meargă?

-Nu, chiar deloc. Eram curioasă…

-Oricum ajungem imediat. Pe strada Copacului, nu?

Nu ştiam la ce se referă, aşa că am aprobat. ,,O fi strada pe care locuiesc eu”, m-am gândit. Pe parcursul drumului am observat şi alte automobile. Cele mai multe erau, după cum îmi spusese şi taximetristul, banane şi vinete. Mai erau şi câteva lubeniţe, morcovi decapotabili, pere gigantice sau cepe roşii, şmechere, care mergeau cu o viteză exagerat de mare, încurcând de multe ori traficul.

-E bine aici, domnişoară?

Ciupercuţa s-a oprit exact în faţa unui bloc care arăta ca şi blocul meu.

-Da, e foarte bine. Mulţumesc. Cât trebuie să vă las?

-Două căpşuni, te rog. Şi nişte suc de mere.

De data aceasta am rămas mai mult decât zăpăcită, uitându-mă cu stupoare la taximetrist. Nici măcar nu se întorcea spre mine. Nu ştiam dacă glumeşte sau dacă era doar una din multitudinea de surprize din acea zi.

-Nu cred că am aşa ceva la mine. Nişte bani nu ar fi mai de folos?

Taximetristul s-a întors instantaneu la mine şi a început să râdă isteric.

-Bani? Ce să fac eu cu banii? Poţi să-mi spui? Eventual să-mi fac un foc din ei… Să-mi încălzesc o ciorba la el!

Auzind aceste vorbe am început, involuntar să râd împreună cu el, iar în acelaşi timp mi-am deschis geanta. Am început să caut prin ea, neştiind exact ce caut. Deodată am simţit ceva umed şi destul de scârbos. Când mi-am scos mâna din geantă, eram plină de un fel de lichid roşu: căpşuni stropşite.

-Vai de mine. Cred că am făcut o prostie.

Taximetristul s-a uitat la mâna mea şi şi-a dat ochii peste cap.

-Of, doamne… Femeile! Când aţi avut bani, i-aţi stricat! Acum şi pe astea le stricaţi! Hai, lasă căpşunile. Te iert de data asta. Dar de sucul de mere să ştii că am nevoie. Altfel nu mă mai ţine mult ciupercuţa. Trebuie alimentată.

Eram destul de intrigată. Bătrânelul mă luase la rost pentru un lucru pe care nici măcar nu-l înţelegeam. Am început să caut din nou prin geantă, de data asta mult mai precaută, să nu distrug ceva. Printre toate lucrurile care mi se păreau acum complet inutile, am dat de o sticluţă. Când am scos-o, am văzut că înauntru era un lichid verde transparent. I-am întins sticluţa şoferului. Acesta s-a întors cu faţa spre mine, a luat-o, şi cu o privire plină de milă a început să îşi ceară scuze.

-Uite, îmi pare rău că am vorbit aşa. Doar că mi s-a întâmplat deja de prea multe ori. De câte ori conduc o femeie undeva şi vine momentul plăţii… Aceeaşi problemă. Nu sunteţi atente. Deloc. Unele lucruri trebuie apreciate.

-Îmi cer scuze. Voi fi mai atentă data viitoare. Vă promit.

            Mă simţeam ca în copilărie când trebuia să îmi cer iertare pentru prostiile pe care le făceam, fără a simţi de fapt niciun strop de regret. Mi-am luat rămas bun de la simpaticul taximetrist, încercând să nu-l judec şi să nu mă simt ofensată pentru ceea ce-mi reproşase. În fond, habar nu aveam despre ce vorbise, iar el nu era conştient de încurcătura în care mă aflam. Am trecut repede strada printr-un loc fără trecere de pietoni, încercând să evit maşinile în formă de fructe sau legume care treceau repede prin faţa mea. O ceapă uriaşă era cât pe ce să mă lovească, dar m-am oprit în secunda potrivită şi a reuşit să mă ocolească. Prin geamul ei şi-a scos capul un tânăr cu părul roz şi ţepos şi cu ochelari de soare aurii care îţi săreau imediat în ochi.

-Vezi pe unde umbli! Ce ai?

Am fugit în scara blocului. Aici, totul se transformase într-o pădure. Trunchiuri groase de copaci ieşeau din podea şi se înălţau până la tavan, pătrunzând prin acesta. Am devenit curioasă, aşa că nu am mai luat liftul şi am hotărât să urc pe scări. La etajul întâi, trunchiurile continuau să se înalţe până la tavanul următor. La etajul al doilea, aceeaşi poveste. Am început să alerg pe scări pentru a ajunge la etajul opt. Nici măcar nu obosisem urcând, eram doar nerăbdătoare să văd unde se termină trunchiurile copacilor. Să le vad crengile şi frunzele, dacă aveau aşa ceva. Am fost cam dezamăgită când am ajuns la ultimul etaj şi am observat că trunchiurile de copaci se înălţau şi mai sus. Trebuia să ajung în pod. Nu mai fusesem niciodată acolo. Nici nu ştiam care e uşa sau dacă era descuiată. De la etajul opt am început să urc pe nişte scări înguste, din lemn, spre pod. Am ajuns pe un coridor întunecat şi rece la capătul căruia se afla o uşă din tablă. Cu inima bătându-mi accelerat, am început să merg spre această uşă care părea la capătul celălalt al lumii. Nici măcar nu-mi simţeam picioarele. Aveam impresia că ele merg fără mine, fără ca eu să le pot controla. Pur şi simplu mergeam, plutind spre uşă. Clanţa era rece şi ruginită, parcă îmi spunea să plec de acolo, să mă îndepărtez de ea. Am strâns-o tare în mână şi am apăsat. Prima dată am încercat să privesc printr-o crăpătură şi am putut observa un gemuleţ pe peretele din faţă. Soarele încă nu răsărise, cerul fiind la fel de întunecat ca şi înainte să intru în bloc. Totul era cufundat într-o lumină albastră şi rece. În cele din urmă, am păşit înauntru. Încăperea era înghesuită, plină de mobilă veche pe margini şi cu nişte trunchiuri de copaci imenşi în mijloc. De aici se puteau vedea şi câteva crengi care începeau să crească spre acoperiş, penetrând tavanul podului. Era clar: trebuia să ajung mai sus, pe acoperiş. Am început să urc pe o scăriţă şubredă care dădea spre o uşă din lemn în tavan. Am împins-o în sus şi am ajuns pe acoperiş, unde m-a izbit un miros de suc de fructe amestecat cu pământ umed şi ploaie. Crengile copacilor se desfăceau ca nişte evantaie cu forme neobişnuite. Erau pline de frunze din care picura roua dimineţii. După ce am stat vreo două minute uitându-mă şi mirându-mă de această minune a naturii, m-am îndreptat spre marginea blocului, de unde speram să pot vedea din ansamblu modificările prin care trecuse oraşul. Priveliştea mi-a tăiat respiraţia şi palmele au început să îmi transpire. Am scos un sunet necontrolat de uimire în timp ce priveam năucită în depărtare. La câteva străzi mai departe de blocul meu se întindea o întreagă pădure care vibra şi din care se auzeau zumzete ciudate. Copacii erau agitaţi, păsările începeau să ciripească, o grămadă de vietăţi săreau din loc în loc, dintr-un tufiş în altul, de pe o creangă pe alta. Ciuperci imense, ca şi cele pe care le văzusem mai devreme, creşteau printre copaci. Pe pălăriile lor stăteau tot felul de animăluţe, uitându-se în sus spre cer. În timp ce mă uitam blocată la acest peisaj de poveste, cerul începea să se lumineze. Albastrul închis a devenit limpede. Nu era niciun nor. Atunci am ştiut că animăluţele aşteptau răsăritul pentru a-şi începe ziua.

            Soarele începea să răsară de după copacii din depărtare. Prima dată am zărit doar câteva raze care îşi făceau loc printre crengi, încercând parcă din răsputeri să ajungă la mine. Cerul era acum un amestec de culori calde, galbenul şi portocaliul contopindu-se cu albastrul glacial care acum se topea şi se estompa din ce în ce mai mult. Soarele se lăsa însă aşteptat. Îşi trimitea câte o rază ca să ne amăgească, dar el părea leneş şi adormit. Tocmai în momentul în care am crezut că nimic nu mă va mai surprinde, mi-a fost dat să asist la un alt miracol. Soarele se înălţa din ce în ce mai mult pe bolta cerească. Singura problemă era că… acesta nu era un soare, ci o portocală! O portocală cu coajă portocalie care avea mici pete galbene. Astfel, razele care ţâşneau efectiv din ea, erau portocalii şi galbene. Le puteam simţi cum îmi gâdilau faţa, împrăştiind un miros dulce de portocală prin toată atmosfera. Am zâmbit şi am observat mai apoi cum toate vietăţile s-au oprit din activităţile lor pentru a admira soarele cu feţele îndreptate spre el, unii lingându-şi buzele, alţii închizându-şi ochii şi savurând doar mireasma proaspătă a dimineţii. Mă hotărâsem să mai rămân puţin pe acoperiş pentru a mă bucura de raze. Eram curioasă ce se va mai întâmpla. Încetul cu încetul oamenii şi animăluţele din pădure îşi continuau sau îşi începeau treaba.

            M-am întins la umbra unui copac de pe bloc privind soarele cum se apropie tot mai mult. ,,Oare luna cum arată?”, mă întrebam. După câteva minute au început să apară nişte nori. I-am urmărit îndreptându-se spre soare şi acoperindu-l treptat. Se răcorea. Norii deveneau din ce în ce mai negri, aglomerându-se în dreptul soarelui şi acoperindu-l complet. Nu ştiam ce se va întâmpla. Începuse să tune, aşa că m-am ridicat în picioare cu gândul să mă refugiez de o eventuală ploaie. Era însă prea târziu. Pe umăr mi-a căzut o coajă imensă de portocală. După aceea au început să cadă tot mai multe coji gigantice de portocală peste tot în jurul meu. M-am uitat spre pădure. Animalele erau agitate, fugeau de colo-colo urlând isteric şi înghesuindu-se prin tufişuri. Eram hipnotizată de ceea ce se petrecea în jurul meu. Am rămas pe bloc, fiindcă nu voiam să pierd nicio secundă din spectacol. În câteva momente, acoperişul blocului a devenit inundat de coji de portocală. Am încercat să mă uit iarăşi spre soare, dar în zadar. Cojile lui cădeau din nori cu o viteză nemaipomenită. Era ca un potop. De jos, de pe stradă se auzeau ţipete de femei şi plânsete de copii. Bărbaţii strigau ceva. Din toate cuvintele nu am putut înţelege decât că se vorbea despre o furtună, un adăpost, oameni înecaţi şi alte lucruri grave care prevesteau ceva groaznic. Am coborât.

            Pe stradă era haos. Toată lumea se împingea, se călca în picioare. De câteva ori am crezut că voi cădea şi că nu mă voi mai putea ridica. Nu înţelegeam de ce erau toţi atât de panicaţi. Încercam să merg normal pe trotuar, dar nu puteam. Trebuia să ţin pasul cu ceilalţi. La un moment dat s-a oprit o maşină lângă mine. Era ciupercuţa care mă adusese acasă. Taximetristul cel simpatic şi-a scos capul pe geam şi a început să strige:

-Haide, repede! Vino în maşină. Nu e timp de pierdut!

Am intrat numaidecât în ciupercuţa care a luat-o brusc din loc.

-Ce se întâmplă? De ce e toată lumea atât de speriată?

Bătrânelul se uită în oglinda retrovizoare şi îşi ridică o sprânceană.

-Tu vrei să ni se întâmple iarăşi ce s-a întâmplat la ultima ploaie?

-Ce anume?

-Eh, cum ce anume? Să se schimbe iar totul. Mie îmi place aşa. Nu mai vreau să fie ca înainte.

-Dar de când e aşa?

Voiam să aflu cât mai multe într-un mod care să nu dea de înţeles că eram total debusolată.

-Păi nu ştii? Ai şi uitat?

În acel moment ciupercuţa se izbi de o altă maşină, în formă de morcov, iar taximetristul îşi dădu cu capul de nuca de cocos. S-a ridicat cu greu şi mi-a spus că nu mai poate să conducă, rugându-mă să trec eu la volan şi să încerc să ne salvăm. El s-a mutat pe bancheta din spate şi a început să vorbească rar şi cam fără sens.

-Ploaia trecută… Transformări… Oameni mai buni…

De ce nu îmi aduceam eu aminte de nicio ploaie din trecut? Când s-a petrecut totul? Eu unde eram? Nu era posibil să se fi întâmplat atât de multe într-o singură noapte. Am încercat atunci să scot mai multe informaţii de la bătrânel.

-Totuşi… Când a fost acea ploaie?

A încercat să îmi spună ceva, dar nu se mai auzea nimic din cauza cojilor de portocală care acum cădeau şi mai repede, erau şi mai dese şi se izbeau de ciupercuţă făcând un zgomot asurzitor. În cele din urmă am găsit un gang acoperit în care am parcat. Bătrânelul adormise pe bureţi. Privind afară la ploaie am observat că acum nu erau doar coji de portocală, ci şi un fel de lichid portocaliu care curgea din cer.

-Se duce… Soarele.

Bătrânelul stătea cu ochii întredeschişi şi privea în gol.

-Va dispărea şi acesta. Nu l-am meritat.

Atunci am înţeles parţial despre ce era vorba. Portocala de pe cer se scurgea, iar asta însemna că nu va mai rămâne nimic din ea, iar că oamenii nu vor mai avea soare. Probabil acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu soarele real care a dispărut, doar că în alt mod.

            Era din ce în ce mai întuneric, iar sucul de portocale de pe jos a devenit murdar, plin de praf combinat cu noroi. În câteva ore, toată portocala se scurse. Am rămas în beznă. Nu ştiam ce să fac, nu mai vedeam nimic. Eram atât de obosită, încât întunericul  m-a făcut să-mi închid încet ochii şi să adorm. Visam că eram înapoi la apartament, ascultând muzică şi povestind cu alţii. Totul era ca înainte.

            M-am trezit din somn şi îmi era frică să-mi deschid ochii. Simţeam doar un vag miros de portocală. În cele din urmă, am început să privesc în jurul meu. Afară era lumină. În spatele meu încă dormea taximetristul. Am ieşit din ciupercuţă şi am făcut câţiva paşi spre ieşirea din gang. Eram foarte curioasă ce anume lumina. Când am ajuns pe trotuar am rămas blocată. Clădirile din jur erau construite din ciocolată. În loc de stradă, era un râu maro de ciocolată pe care navigau câteva bărcuţe. Oamenii din ele păreau să caute supravieţuitori. Când m-am întors spre ciupercuţă mi-am dat seama că aceasta nu mai era o ciupercă, ci un tort mare din ciocolată. Atunci m-am uitat spre cer. În locul portocalei, se înălţa graţios un ou uriaş, ciocolatiu.