LE CHEF (12): Elena Cesar von SACHSE: Supă de carne şi salată de boeuf

Cum v-am promis, am făcut supă de carne cu găluşte de griș -, i-am anunţat pe cei doi fraţi ai mei, pe care i-am invitat la masă.

– Dar salată de boeuf ai făcut? -, mă întrebă Costy, fratele meu mai mare, şi o porni spre bucătărie să vadă în ce stadiu am ajuns, deoarece şi el gătea cu plăcere şi era curios să ştie orice amănunt gastronomic.

– Ar fi fost păcat să nu fac, când am atâtea zarzavaturi și carne de vită -, îi răspund eu, grăbindu-mă să-l ajung din urmă, în timp ce Oliver, fratele nostru cel mic, aşteaptă liniştit la masă.

– O faci exact cum o făcea buniţel? –mă întrebă el, referindu-se la bunica noastră care a fost o gospodină nemaipomenită.

– Da, cu o singură excepţie. Eu pun mai multă carne de vită, pentru că fiica mea doreşte să aibă carne din belșug şi în supă, şi în salata de boeuf. În rest, ca pentru orice supă care se respectă, las carnea să fiarbă bine, timp în care adun spuma, ca supa să rămână limpede. Abia după aceea adaug toate zarzavaturile şi, în plus, jumătate de ceapă, un căţel de usturoi, o frunză de dafin şi câteva boabe de piper. Buni fierbea supa de duminică sâmbăta, special ca să rămână peste noapte pe zarzavaturi. La fel fac şi eu. Azi am strecurat-o, am fiert găluştele de gris şi am adăugat doi-trei morcovi fierţi, tăiaţi rondele, carnea mărunţită şi niște pătrunjel. Ca să prepar salata de boeuf, am tăiat în pătrăţele restul de morcovi, păstârnacul, pătrunjelul, ţelina, castraveţii şi carnea fiartă. Maioneza o fac întotdeauna acasă, pentru că cea cumpărată de-a gata, îi schimbă gustul şi nu-i atât de gustoasă.

– Ce faceţi în bucătărie atâta timp, şedinţă? Mor de foame! -, strigă Oliver, nemulţumit probabil de întârzierea noastră.

– Venim, venim -, am răspuns amândoi deodată.

Eu am luat castronul cu supă, iar Costy salata de boeuf.

– Poftă bună! -, le zic eu, aşteptând să se servească fiecare.

A trecut destul timp în care viaţa ne-a ţinut departe unii de ceilalți, aşa că, atunci când reuşim să fim împreună, savurăm cu sfinţenie momentul.

După ce-am terminat de mâncat, hotărâm să bem un vin şi să stăm la taclale.

– Să ştii fratelo că tare m-a impresionat legenda pe care mi-ai povestit-o acum câţiva ani despre cetatea Weinsberg, de lângă Heilbronn.

-Vreau să o aud şi eu -, îşi exprimă dorinţa Oliver.

– În anul 1140 – îşi începu Costy povestea – armata regelui Konrad al III-lea a asediat câteva săptămâni cetatea Weinsberg. Cei dinauntru au rezistat atâta timp cât au avut rezerve de apă şi mâncare. Când acestea s-au terminat, au fost nevoiţi să capituleze şi să-i ceară îndurare regelui. Supărat că nu s-au predat mai repede, acesta i-a refuzat. Însă femeile din cetate au insistat să le lase în viaţă, spunând că ele nu au participat la luptă şi deci nu ar fi drept să aibă aceeaşi soartă cu bărbații. Atunci regele şi-a dat cuvântul de rege că le lasă să plece şi, în plus, că-şi pot lua tot ce vor putea duce în spate.

Însă a doua zi, când poarta cetăţii s-a deschis, fiecare femeie îşi purta în spate soţul. Uimiţi de întorsătura ivită, soldații nu au vrut să le lase să plece, spunându-le că nu aşa a fost înţelegerea, însă amuzându-se de cele întâmplate, regele a intervenit:

– E adevărat că nu aşa ne-a fost înţelegerea, dar ideile extraordinare trebuie răsplătite, iar promisiunile ţinute, cu atât mai mult cu cât nici una dintre femei nu mi-a nesocotit porunca, ci şi-a luat în spate, ce a putut duce. Mi-am dat cuvântul de rege și îmi voi ţine făgăduiala. De acum înainte, în amintirea acestor femei minunate, cetatea se va numi Burg Weibertreu von Weinsberg, „Cetatea muierilor credincioase din Dealul Vinului.”

– Impresionantă povestire -, mărturisi Oliver. Şi eu cunosc o povestioară care m-a fermecat. Se pare că ar fi o poezie scrisă de un poet italian. Dar nu asta are importanţă, ci învăţătura care se desprinde din ea. Căpitanul unei corăbii avea un fiu ce-l însoţea mereu în călătorii. Într-o zi tânărul îi arătă acestuia un peşte mare şi urât, care înota în urma vasul. Tatăl a mărit viteza corăbiei şi l-a sfătuit pe băiat să nu privescă niciodată înapoi, deoarece asemenea peşti aduc nenorociri. Copilul a crescut, a devenit la rându lui căpitanul vasului, apoi după ani şi ani de zile a îmbătrânit şi el, ca tot omul. Peştele însă l-a urmărit mereu ca o nălucă. Într-o zi, ajuns la o vârstă înaintată, el zări din nou peştele în apropierea malului. Revoltat bătrânul a intrat în apa şi l-a întrebat de ce l-a urmărit toată viaţa, la care peştele i-a răspuns. „- Ca să te înghit. În burta mea ai fi găsit nu doar manuscrisul urmării tratatului filosofic despre Leviathan, nici numai jurnalul căpitanului Ahab, ci chiar sigiliul de foc prin care Domnul din ceruri te investea să fii noul Iona!…”-, i-a spus peștele, înainte de a se întoarce definitiv cu burta în sus fiindcă misiunea lui s-a încheiat acolo, în acea clipă.

– Trist final – am zis eu -, dar după mine e la îndemîna fiecăruia să fie fericit. Să văd ce concluzii trageţi voi după ce vă spun şi eu o poveste care mi-a rămas în memorie din copilărie. Eram în clasa a cincea, iar la ora de franceză, profesoara ne-a tradus o mică poveste. Se zice că un prinţişor îşi dorea tare mult să fie cât mai repede mare. O zână i-a dăruit un mosor şi i-a spus să tragă câte puţin din aţa rulată în jurul lui, astfel încât şi anii să treacă iute prin viaţa lui… Dar să aibă grijă că, la un moment dat, aţa se va deşira singură, şi el nu o va putea opri… Eu sper să nu ajungem prea repede la momentul în care aţa se va deşira singură -, îmi exprim eu dorinţa, umplând cu vin, paharele care s-au golit.

– Ca să vezi la ce am ajuns, de la supa cu găluşte şi salata de boeuf -, încheie Oliver discuţia, privind câteva clipe prin paharul cu vin rubiniu, înainte de-a ciocni cu noi.

– Noroc!

– Să trăiți cu sănătate și belșug, până la capăt!

– Doamne ajută!

Published in: on 21 februarie 2011 at 4:56 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

LE CHEF (11): Elena Cesar von SACHSE: FAZANI A LA DRACULA

Se zice că lui Vlad Ţepeş, în ultimii ani de captivitate în Ungaria, i s-a îngăduit să părăsească Vișegradul şi să locuiască într-o casă din Buda, fiind deseori invitat la palatul regelui Matiaș Corvin.

Nimeni nu putea şti exact cum de a reuşit vlahul să-i recâştige acestuia încrederea. Unii credeau că datorită căsătoriei cu sora regelui, alţii, din contră, ziceau că din cauză că Vlad a trecut la catolicism şi, desigur, în acest fel le-a câştigat nobililor catolici simpatia.

În realitate el a rămas mereu acelaşi,Vlad Ţepeş, om hotărât şi tenace, pentru care scopul scuză mijloacele.

Într-o zi, la una dintre petrecerile date la palat, un nobil povestea că l-a prins pe fiul său de mai multe ori minţind.

– Ce pedeapsă credeţi că merită să-i dau ca să-l dezvăţ de acest obicei, cu atât mai mult cu cât am încercat fel şi fel de metode şi n-am reuşit? -, îi întrebă nobilul Kovacs pe cei cu care savura o cupă de vin din viile de la Tokay.

– Să-i dai vreo două peste spate, să nu le uite prea repede – îndrăzni un magnat mai vârstnic să se pronunțe.

– O minciună e totuşi o minciună, nu-i chiar aşa de grav -, interveni alt nobil.

Regele Matiaș, observând privirea încruntată a lui Vlad, îl întrebă:

– Domnia ta ce pedeapsă i-ai da fiului tău dacă ar face la fel?

– Una mai uşoară ,- răspunse acesta.

Mirat regele îl întrebă:

– Şi care ar fi aceea?

– I-aş tăia capul!

– Pentru atâta lucru?

– Cine minte va ajunge și să fure, să înşele, să trădeze şi să omoare. Ca să nu spun că trădarea însăşi e o crimă. Dacă mi-ar fi supus, l-aş trage în ţeapă.

Nemulţumit, nobilul Kovacs spuse revoltat:

– Asta-i prea de tot!

– Atunci lasă-l să-și facă de cap şi s-ar putea să îți taie el capul.

– E o pedeapsă prea sălbatecă -, se indignară şi alţii.

– Dar sigură! Altă dată nu va mai avea ocazia să mintă şi să fure, că, de altfel, nu minciuna, ci furtul îl supăra cel mai tare pe nobilul domn Kovacs. Nu-i aşa că am dreptate? -, râse Vlad împreună cu alți câţiva, care au luat spusele lui drept o glumă. Numai că Vlad nu ştia să glumească.

În altă zi a plecat la vânătoare în alaiul regelui şi Vlad. După o vreme, când a venit sorocul, servitorii au început să pregătească prânzul. Nobilii se veseleau bând câte-un vin şi vorbeau ba de una, ba de alta, ca între bărbaţi. Probabil încă supărat pe Dracula, nobilul Kovacs îi întrebă cu dispreţ:

– Ce mâncări obişnuieşte să pregătească un popor atât de sălbatec cum sunt românii?

– Mâncările noastre nu sunt atât de rafinate ca la curtea regelui Matias, dar vă asigur că sunt gustoase. Vreţi să vă convingeţi? -, îi întrebă Vlad cu privirea lui de foc.

– Vrem, sigur că vrem -, răspunseră alţii în locul nobilului Kovacs.

Vlad alese vreo 10 fazani dintre cei mai frumoşi. Puse să li se scoată maţele, îi spălă în interior, ca apoi să adauge usturoi, ceapă, slănină, un măr, prune uscate din belşug, sare şi puţin vin. Apoi făcu o groapă.

– La voi păsările se mănâncă cu penele?! -, întrebă Kovacs răutăcios observând că Vlad nu a făcut nimic pentru a despuia păsările de penaj, iar ceilaţi râseră înveseliţi.

– Încă nu sunt gata -, îi răspunse Vlad, lucrând de zor.

Peste pământul scos puse puţină apă şi îl frământă bine, până deveni ca o pastă. Acoperi apoi fazanii cu un stat destul de gros de pământ păstos.

– Groaznic! Ce-o mai fi şi asta!? -, se întrebară câţiva dintre cei de față, făcând grimase de scârbă.

Vlad nu le răspunse, ci aşeză toţi fazanii împachetaţi în nămol unii lângă alţii. Pregăti lemne pe care le aşeză peste păsări, după care puse să se aprindă focul.

– Au nevoie de două ceasuri bune pentru ca totul să fie gata -, îi anunţă Vlad pe cei ce-l priveau curioși şi râdeau pe sub mustaţă.

… Când veni vremea ca lemnele să devină jar, Vlad luă câte un fazan şi, lovind lutul uscat cu mânerul jungherului, îl sparse ca un ol de pământ, făcându-l să cadă împreună cu penele desprinse. Apoi aşeză pe o tipsie toţi fazanii care, pe lângă că erau bine prăjiți, erau şi zemoşi. Merele şi prunele uscate le-a aranjat ca garnitură la carne.

Deşi la început fiecare a gustat cu neîncredere, în scurt timp se porni un adevărat ospăţ.

– Nobile Kovacs, cum vi se pare mâncarea făcută în manieră valahă?

– Nu e rea deloc! Ba… e de-a dreptul gustoasă! -, răspunse cel întrebat, căruia onoarea nu îi îngăduia să nege evidența.

– Atunci nu mai dispreţuiţi lucrurile simple. E la fel cum aţi dispreţui adversarii pe câmpul de luptă. O asemenea greşeală v-ar putea costa scump.

Se zice că la scurt timp după această întâmplare, Vlad Ţepeş a fost ajutat de Matiaș Corvin să ajungă pentru a trei oară domn al Ţării Româneşti, şi asta datorită lui Ștefan al Moldovei, care-l socotea pe Ţepeş cel mai bun conducător de oşti împotriva imperiului Otoman. Dar se pare că nici temutul Dracula nu şi-a apreciat bine adversarii. A domnit numai trei luni şi a fost omorât, probabil, chiar de boierii care se temeau că iar va începe vodă să cureţe prin ţară.

Reţeta de mai jos, e asemănătoare cu cea a marelui voievod al Valahiei, cu singura deosebire că fazanii va trebui să-i vârâți în cuptor, într-o oală de pământ cu capac pentru aproximativ două ore și jumătate.

De preparat se prepară (aproape) la fel, şi anume: se curăţă de pene şi de intenstine, se spală bine, se sărează şi se introduc în fiecare fazan 3 felii de slănină afumată, jumătate de ceapă, câțiva căței de usturoi, niște rozmarin, cimbru, un măr şi prune uscate, stropite cu puţin vin.

În amintirea marelui domnitor, spaima turcilor, merele şi prunele uscate se folosesc ca garnitură.

Published in: on 4 februarie 2011 at 10:22 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

LE CHEF (10): Elena Cesar von SACHSE: MÂNCARE DE GĂLBIORI

Povestea de mai jos alătură numele iscusitei scriitoare Elena Cesar von Sachse celorlalţi entuziaşti ai ciupercăritului. Aştept şi alte propuneri, venite chiar din partea cititorilor pasionaţi (dacă se încumetă!). (O.P.) 

În urmă cu câţiva ani, într-o toamnă superbă, ne-am întâlnit cu fraţii soţului meu în Austria, într-o zona Alpină, la cules de ciuperci. Bineînţeles că această excursie era doar un pretext pentru mişcare şi bună dispoziţie.

Crescută la oraş, nu numai că nu cunoşteam ciupercile comestibile, dar nici nu prea mă înghesuiam să mănânc aşa ceva.

Fratele mijlociu al soţului meu, împreună cu soţia lui, cunoscând foarte bine locurile, ne-au îndrumat binevoitori:

– Voi urcaţi prin pădure. E timpul ciupercilor, aşa că o să găsiţi câte vreţi. Ne întâlnim peste două ore în acelaşi loc.

De bună credinţă, am urcat aşa cum am fost sfătuiţi, dar… nici pomeneală de gălbiori. Am găsit doar câteva ciuperci maronii, vai şi amar… În schimb, făceam glume şi râdeam pe săturate, deoarece presimţeam că ni se pregăteşte o surpriză.

– Pun pariu cu voi: Cristian ştie unde cresc gălbiorii, iar pe noi ne-a luat de fraieri şi ne-a trimis unde şi-a ascuns dracul comoara.

– Câte ciuperci avem? -, îl întrebă soţul meu pe fratele lui mai mare.

– Două! Una o mănânc eu la prânz cu Heidi, iar una, tu cu Puşa.

Râsul fiind molipsitor, ne-a ţinut tot drumul. Dar, oricât ne-am străduit, căutările au fost zadarnice.

– Poate nici ei nu au găsit ciuperci -, am zis eu, ca să zic ceva.

– Ce? -, făcu pe revoltatul cumnatul meu, strâmbându-se comic. – Lui Cristian întotdeauna i-a mers mintea la şmecherii. 

Şi chiar aşa a fost.

La ora hotărâtă ne-am întâlnit cu cei doi experţi, a căror plasă era plină de gălbiori.

Nici unul dintre noi nu a comentat recordul lor exepţional, dar s-a dovedit că bănuielile noastre au fost întemeiate.

Asta nu a însemnat că ajunşi la restauranul din munţi, nu am fost răsfăţaţi de bucătarul de aici cu un aperitiv extraordinar de gustos, făcut din gălbiorii aduşi.

Se vede că nemţii fac din culesul ciupercilor o bucurie care se termină în mod regulat cu o mâncare copioasă şi o halbă de bere.

Încântată de gustul formidabil al aperitivului, am cerut reţeta bucătarului, iar el mi-a scris-o pe-o bucată de hârtie, explicându-mi-o totodată:

– Se pun într-o tigaie 100 gr de untură de porc, iar după aceea tai în cubuleţe 100 gr de slănină afumată şi le pui să se prăjească. Adaugi 1-2 cepe roşii şi între 2 până la 10 căţei de usturoi, depinde de gustul fiecăruia. Laşi ceapa şi usturoiul să prindă puţină culoare şi adaugi 400 gr de gălbiori, sare şi piper. Când ciupercile sunt gata, presari deasupra fiecărei porţii, pătrunjel.

Se poate servi ca aperitiv, dar dacă adaugi puţin thymian, foarte puţin suc de roşii şi 100gr smântâna, va deveni o mâncare minunată, lângă o garnitură de cartofi piure.

Nu uitaţi. Gălbiorii se folosesc ca garnitură la vânat.

– Poftă Bună!

Published in: on 30 ianuarie 2011 at 10:09 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

LE CHEF (4): Elena Cesar von SACHSE: Pulpă de porc la cuptor

Era ajunul de Crăciun. Helene se uită pe geam în strada pustie. Fulgii pufoşi de zăpadă umpleau priveliştea din faţa ei ca o perdea de lumină.

Deodată ochii fetei se umplură de lacrimi. Îşi aminti că acum un an petrecuse sărbătorile de iarnă alături de tatăl ei pe care îl pierduse în urmă cu două luni. Pe mama nu a cunoscut-o de fel. A murit imediat după naşterea ei.

– Nu poate să fie ceva mai trist decât să aştepţi Crăcinul de una singură. Când te gândeşti că alte fete de vârsta mea sunt de mult măritate, mă simt şi mai nefericită. Pe mine nu mă vrea nimeni. Nu-l am nici pe vino-ncoa şi nici prea atrăgătoare nu sunt.

Într-un târziu îşi şterse lacrimile cu şorţul şi se îndreptă spre dulapul cu veselă. Dinspre cămin se împrăştia în toată încăperea un miros îmbietor de carne prăjită. Pe masă abureau sosul şi găluştele de cartofi.  

– Ce ar fi să pun tacâmuri pentru două persoane, ca şi când tata ar fi cu mine? Poate aşa voi alunga singurătatea…

După ce masa a fost pregătită, Helene scoase din cuptor o tavă unde sfârâia o bucată de carne, cu şoricul bine prăjit. O aşeză pe un suport de lemn şi o puse pe masă.

În momentul în care vru să ducă la gură prima îmbucătură, în ușă se auziră trei bătăi puternice.

– Cine-i acolo? -, întrebă ea surprinsă.

– Eu, mătuşa Hervine, cine alta?!

Fata crepăţi uşa şi privi cercetător în stradă. O femeie mititică şi rotunjoară o privi zâmbitoare.

– Dar unde-i taică-tu?

– A murit.

– Doamne nu mă lăsa! Dar cum aşa? -, se miră bătrânica.

– Simplu. A închis ochii şi, cu un oftat, şi-a dat duhul.

– Apoi ce mă mir, că aşa-i cu bătrânii… Unchiul tău Iosef a plecat şi el dintre noi, astă vară.

– Îmi pare rău mătuşă -, îi răspunse Helene, deschizându-i uşa larg şi poftind-o în casă, deoarece se pornise brusc o furtună de zăpadă, de ziceai că-i smulge fetei uşa din ţâţână.

– Intraţi vă rog.

Bătrâna se scutură de zăpadă, timp în care vorbea fără oprire.

– Apăi, nepoată dragă, să ştii că am presimţit că s-a întâmplat ceva cu fratele meu. De un timp încoace îmi tot bate ochiul stâng, aşa că le-am spus feciorilor că vin cu ei în oraş când or aduce la vânzare pieile de oi. Şi uite că aşa s-a şi întâmplat.

Zărind pe masă 2 farfurii, întrebă:

– Aştepţi pe cineva?

– Nu mătuşă, dar mă bucur că ai venit şi nu sunt singură în ziua de Crăciun -, îi răspunse ea, înveselindu-se pe loc.

După ce termină de mîncat, bătrâna îi spuse:

– Mâncarea ta are un gust deosebit. Eşti o gospodină foarte pricepută. De aceea îţi dau un sfat, ca o femeie bătrână ce sunt. Nu ai niciun motiv de întristare. Frumuseţea nu e cea care se vede la suprafaţă, ci cea care vine din interiorul omului. Deschide din nou birtul tatălui tău şi oferă-le oaspeţilor această mâncare tradiţională a francilor. O să-l trimit pe Peter să te ajute la servit. E un om harnic şi cuviincios, prieten cu feciorii mei. Tu nu trebuie să faci mai mult decât schaefele cu sos şi găluşte de cartofi. Să ştii că vei avea muşterii unu şi unu şi până-n vară te văd şi măritată.

Helenei nu-i venea să credă ce-i spunea mătuşa. „- Parcă mi-ar cunoaşte gândurile” -, îşi spuse ea. 

– I-am promis tatălui tău ca, atunci când el nu va mai fi, să te caut şi să-ţi fiu de ajutor. Mă bucur că am ajuns la timp să mă ţin de cuvânt. Dar înainte de plecare aş dori să ştiu cum faci tu mâncarea asta, că tare-i gustoasă. Şi eu o fac de-o viaţă, dar trebuie să recunosc că nu are acelaşi gust.

– Desigur! Cu mare bucurie. Eu obişnuiesc să o fac dintr-un kilogram şi jumătate de pulpă de porc. Și fiindcă oamenii şi-au imaginat că şunca de porc arată ca o lopată, de la cuvântul schaufel (lopată) se trage şi numele mâncării, schaeufele.

După ce o sărez bine, o aşez într-o tavă. Aleg întotdeauna bucata cu os şi şoric de la încheietura pulpii. Poate fi şi altă bucată din pulpă, dar neapărat trebuie să aibă os şi şorici. O crestez apoi în lung şi în lat. Adaug 2 morcovi, 1 păstărnac,1 ţelină, 2 căţei de usturoi, 1 ceapă, 1 frunză de dafin, 1 muscat. Presar apoi puţin chimin şi mai pun, ici și acolo, câteva fire de pătrunjel. La sfârşit pun apă, cam trei sferturi din înălţimea tăvii, şi vâr tava în cuptor.

La început cuptorul trebuie să fie foarte încins, (timp de zece minute îl las să duduie la 250 grade) după care reduc temperatura (la 150 de grade) şi îngădui cărnii să se înmoaie timp de 2-3 ore. Cu ajutorul unei pensule ung carnea cu sosul din tavă din 30 în 30 de minute. Când e aproape gata, scot sosul şi-l strecor într-o oală separată. Stropesc carnea cu 200 de grame de bere şi o las să se frigă. În acelaşi timp, fierb găluştele de cartofi şi le servesc alături de sosul şi carnea cu şoricul obligatoriu crocant.

– Ei asta da! Fiecare bucătarie are obiceiul ei. Acum înţeleg de ce mâncarea ta are alt gust. Tu pui zarzavaturi şi fel de fel de condimente, pe când eu așterneam carnea la prăjit doar cu sare, chimin şi ceapă. Se vede că întotdeauna mai rămâne de învăţat câte ceva -, spuse bătrânica, în timp ce se ridică de la masă.

– Mulţumesc draga mea pentru tot. Acum trebuie să plec.

– Pe o aşa vreme?

– Viforniţa s-a îmbunat. Şi, oricum, ce am avut de făcut, am făcut. Să nu te mai întristezi. Crăciunul este ziua minunilor, când visele oamenilor se pot împlini.

Helene deschise uşa şi mătuşa Hervine dădu să plece. Fata privi o clipă de-a lungul străzii. Simţi pentru o clipă o linişte sfântă ce o împresură ca o îmbrăţişare, dar când o căută cu privirea pe bătrânică, aceasta dispăruse fără urmă în albul zăpezii din stradă.

………………………………………………………………………………………………..

A doua zi Helene s-a întâlnit în piaţă cu verii ei şi cu prietenul acestora.

– Helene! Ce mă bucur că te-am întâlnit -, o întâmpină cu bucurie Hans.

– Chiar doream să te căutăm -, adăugă vesel şi Erik

– De ce n-aţi venit ieri seară, împreună cu mătuşa Hervine? M-aş fi bucurat să vă am oaspeți la masă.

Cei doi veri se uitară unul la altul cu nişte ochi miraţi:

– Vorbeşti de mama?

– Da!

– A murit în toamnă.

De data asta Helene fu cea uimită.

– Dar a fost aseară la mine! -, insistă ea.

– Nu prea avea cum -, îi răspunseră ei cu o voce blândă.

– Se pare că în ziua de Crăciun se petrec miracole și uneori visele se pot împlini! – spuse ea, fără să le explice și celorlalți la ce se gândea.

Published in: on 11 ianuarie 2011 at 8:54 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

LE CHEF (3): Elena Cesar von SACHSE: TIRAMISU

Aproape în fiecare an călătoresc alături de părinţii mei în Italia la sora mamei, casătorită cu mulţi ani în urmă în această ţară minunată.

Familia mătuşii are un motel în Toscana, cândva un han foarte cunoscut de cei certaţi cu legea. Deşi modernizat, el păstrează şi acum acel aer medieval de altă dată. Clădirea e amplasată destul de izolat, pe un deal acoperit de măslini bătrâni ce străjuiesc întinderea înverzită, în care cerul azuriu împrospătează peisajul, iar soarele cu veselia razelor lui, îl încălzeşte.

De-a lungul drumului şerpuitor ce te conduce spre vârful colinei, chiparoşii falnici, plini de demnitate, te fac să crezi că intri în ţara poveştilor.

Mă plimb adeseori prin împrejurimi, dar mai ales în grădina din spatele motelului, în care câteva statui îmbătrânite de vreme, risipite printre trandafiri şi liane, îmi dădeau sentimentul că ascund o taină. 

Într-o zi am zărit într-un colţ al grădinii, printre tufele de zmeură, un fel de moviliţă. Apropiindu-mă de ea mai mult, am constatat că avea o… uşă zăvorâtă. Pe când încercam să mă strecor printre ramurile pline de ghimpi, numai ce o aud pe mătuşa că mă strigă:  

– Unde eşti Andrei?

– Aici mătuşă!

– Doar nu vrei să-ţi rupi hainele în zmeurişul acela sălbatec. Mai bine haide să mâncăm o prăjitură.

Neavând ce face şi pentru că îmi plăceau la nebunie prăjiturile, ne-am aşezat amândoi la o masă pe terasa motelului. 

– Încăperea din spatele uşii care ți-a atras atenția a fost folosită cândva la depozitarea vinului. Însă lumea şopteşte că ar avea o intrare secretă ce duce spre un tunel cu multe ramificaţii, unde s-ar ascunde o comoară. Deși a cercetat fiecare colţişor, unchiul tău nu a găsit nimic.

– În ce scop ar fi putut fi folosite acele tuneluri? -, am întrebat-o eu foarte mirat.

– De la babele din sat am auzit că în urmă cu vreo 400 de ani această casă aparţinea unui bandit napolitan cu numele de Marco. Cică el ar fi pitit acolo comoara. Împreună cu banda lui ataca proprietățile cămătarilor şi-al bogătaşilor, iar prada o împărţea cu oamenii sărmani. Din această cauză, cei amărâţi îl iubeau, ajutându-l deseori să scape de urmăritori.

– Era un fel de haiduc? -, am întrebat-o eu, plin de încântare.

– Numele de bandit i se potriveşte cu mult mai bine. Să nu-ţi închipui că a făcut numai fapte bune. Vezi, dragul meu, omul nu e făcut să aibă puteri nemărginite, pentru că atunci pierde măsura lucrurilor. Ajungând la bani şi putere, el a ajuns să creadă că e omul lui Dumnezeu pe pământ şi că are voie să facă tot ce-i trece prin cap, aşa că, pe lângă tâlhărie, a omorât fără motiv şi oameni nevinovaţi. Totuşi, prietenul lui cel mai bun l-a trădat, de-a fost spânzurat şi lăsat să-l mănânce corbii, nu oamenii de rând.

– Interesantă poveste. Dar în acelaşi timp, groaznică.

– Stai că n-am terminat. Abia acum vine partea interesantă. Se zice că uneori, pe lună plină, fantoma lui vine să-şi păzească avuția ascunsă. Unii l-au văzut. Se povestește că dacă vrei să te lase în pace, trebuie să-i laşi în pod o bucățică de slănină sau ceva gustos.

– Dar, mătuşă, dumneata nu ai pod!

– Într-adevăr, nu am, de aceea eu îi las întotdeauna câte o bucată de prăjitură tiramisu şi nu am probleme.

– Cum adică? -, mi-a scăpat aproape fără să-mi dau seama, fiind uluit că o fantomă ar putea avea… preferinţe gastronomice. 

– Am încercat şi cu alte prăjituri, dar au rămas neatinse. 

În timp ce mătuşa îmi povestea despre toate astea, au apărut şi părinţii mei împreună cu unchiul Renato, aducând cu ei cinci felii de prăjitură.

Mama, care auzise despre ce vorbeam cu mătușa, râzând amuzată, spuse:

– Ce-i drept, e foarte gustoasă. Aşa că nu mă mir că o preferă şi fantoma. Poţi să-mi faci rost de reţetă?

– Ei asta-i bună. O ştiu pe de ros. Pentru 4 persoane ai nevoie de: 300 g pişcoturi (poţi să foloseşti şi un blat simplu pentru tort!); 150 ml espresso; 50 ml amaretto; 6 gălbenuşuri;150g zahăr; 500 mascarpone ( brânză dulce italienescă). Amesteci amaretto cu espresso. Apoi înmoi fiecare pişcot în acest amestec, aranjându-le unul lângă altul într-un vas de Jena. Separat, freci foarte bine cele 6 gălbenuşuri cu zahărul şi adaugi cu grijă cantitatea de mascarpone. Cu jumătate din ea acoperi primul strat de pişcoturi, după care adaugi încă un strat de pişcoturi înmuiate în soluţia de espresso şi amaretto. Întinzi apoi cealaltă cantitate de cremă. Când e gata, o acoperi ori cu cacao, ori cu ciocolată amăruie rasă şi o laşi în frigider câteva ore.

– Asta-i tot? -, întrebă mama foarte încântată. – Pare destul de simplu!

– Exact! Ţi-am spus că e o reţetă foarte la îndemână şi gustoasă. În traducere tiramisu (Tira mi su!) înseamnă „ridică-mă în sus”, ceea ce vrea să spună că, oricât ai fi de sătul, o bucată de tiramisu alunecă singură pe gât.

            De când am auzit de fantomă, aşteptam cu nerăbdare să vină luna plină. Doream să văd şi eu fantoma lui Marco. De aceea, din spatele perdelei, priveam pe geam, spre terasa unde mătuşa mea lăsase prăjitura. Însă mare mi-a fost mirarea când, la un moment dat, au apărut doi pici din vecini şi, după ce s-au asigurat că nu-i vede nimeni, au înfulecat-o de zor.

            Am fluierat uşor după ei, iar când au întors capul, mi-au făcut semn cu degetul la gură să nu scot o vorbă şi şi-au continuat liniştiţi drumul spre casă.

            Bineînţeles că nu am trădat secretul descoperirii mele. În sinea mea doream ca asupra hanului de altă dată să plutescă mai departe acea umbră de mister pe care o dă legendele.

Dar nu ştiu de ce, întotdeauna când mama face tiramisu, îmi aduc aminte de fantoma banditului Marco şi de copiii din vecini.

Published in: on 4 ianuarie 2011 at 9:49 pm  Comments (2)  
Tags: , , , , ,