NOI TENTATIVE SUBMARINE ÎN MARGINEA SCUFUNDĂCIEI FILOSOFICE. IV: MIT, RELIGIE, DISCURS FILOSOFIC

… De la o vreme, morga abstrasă și severă a lui I.M. lasă loc melancoliei erudite în fața naivității. Când pomenesc de renașterile succesive constatabile în istoria culturală a Europei, dl. menționat schimbă tonul, exclamând: „Sfînta inocență care se aventureză în domenii pline de pericole …” E limpede că domnia sa nu le frecventează, preferând dădăcia și previzibilitatea teritoriilor predilecte. (Deh, fiecare cu felul lui de-a fi!)

Mai departe primesc sfaturi de lectură din Heidegger. Mulțumesc, dar… Ce se întâmplă dacă respectivele lucrări le-am parcurs deja, fără a adera la viziunea heideggeriană, fie ea și „argumentată pe larg”? Veți fi, poate, de acord că nu toți cititorii filosofului german au devenit și adepții modului său de a vedea filosofia. De unde, atunci, uimirea că puteți întâlni pe cineva care nu aderă la perspectiva autorului lucrării Ființă și timp? La Heidegger „abordarea sistematică fără a face o deconstrucție a sedimentării istorice a conceptelor filozofice este inadecvată”. Vă asigur că nu am nimic împotrivă. Numai că, orice am face, desfolierea înțelesurilor istoric dobândite ale conceptelor filosofice este tot un demers de natură istorico-filosofică (și filologic).

Cât despre afirmația că „Pentru H paradigma occidentală stă pe umerii grecilor”, ea îmi pare cam vagă. Chiar I.M. a precizat – corect, de altminteri – că nu este vorba de toți grecii, ci doar de cei dinainte de Socrate (iarăși datoria față de Nietzsche).

Toată răbufnirea aceasta conduce, până la urmă, unde, dle I.M.? Către recunoașterea faptului că „recăderea în mitografie” este – ca și reîntoarcerea la origini, moartea/ renașterea etc.  – un mecanism binecunoscut domeniului religiilor. Deduc de aici ori că, pentru domnia sa, filosofia rămâne o ancilla theologie, ori că înafara reîntoarcerii la resorturile gândirii religioase gândirea filosofică nu se poate reînnoi. „Chiar știința, atunci cînd o paradigmă se dovedește că și-a epuizat potențialul, se întoarce critic la fundamentele sale”. Investigarea premiselor propriului model de înțelegere a lumii e una, iar mersul la presocratici e cu totul alta. Nu toate paradigmele științifice au început cu acești admirabili gânditori. Dar n-am să vă țin eu acum o lecție despre asta, presupun că veți găsi pe undeva un exemplar din faimoasa lucrare a lui Thomas Kuhn referitoare la revoluțiile din știință.

Cât despre constatarea că „… mitul și metaforele au fost și sînt izvoarele inspirației filozofice”, mai lipsea de aici numai adăugarea aceluiași verb la viitor. Un rest de precauție îl împiedică însă pe interlocutorul meu să facă și acest pas. În ce mă privește, adaug doar atât: una e statutul de „izvor al inspirației”, și cu totul altceva acela de re(a)ducere a discursului filosofic la statutul de narațiune mitică sau (numai) metaforică. Pentru că, dacă ar fi așa, probabil că, în calitate de autor de ficțiuni beletristice, aș fi mai bine așezat decât unii filosofi în fața sarcinii unei astfel de filosofii.

Mențin opinia că, pentru a-i citi pe greci, nu ne este strict necesar popasul prin Heidegger. Ori ne spun ceva prin ei înșiși, ori nu ne spun. Voi fi fiind brutal? Prea net? Lipsit de înțelegere? Se poate. Dar drumul către afirmarea propriei valori cred că nu trece prin gângureala și îngânarea altora, mai mari decât noi, ci prin descoperirea unei căi proprii de a-i înțelege.

Dl. Mincă face, într-adevăr, „comentarii plecînd strict de la fragmentele presocratice”. Este motivul pentru care i-am recunoscut pregătirea și erudiția. Mă bucur și de performanțele profesionale ale domniei sale cu studenții, într-o Românie unde studiile clasice sunt de mai mulți ani gata să expieze definitiv. Aici însă dl. I.M. cade într-o retorică de justițiar improvizat, întrebându-mă: „Cum vă permiteți ușurința de a arunca în derizoriu o muncă făcută cu sacrificii, și care este un unicat în România”? Întrebările mele aruncă în derizoriu? De unde și până unde? Atrag atenția că rândurile mele nici măcar nu constituie o recenzie propriu-zisă la cartea semnalată (cu onestitate am pus și link-ul către prezentarea de pe situl Humanitas, și poza autorului împreună cu doi comilitoni, și și prezentarea neutră a volumului pe un alt sit, dând posibilitatea cititorului de a se informa și din alte surse, cel puțin una dintre ele fiind autorizată). Nu am escaladat piscuri pentru care nu am echipamentul de alpinist necesar. M-am rezumat la câteva întrebări care îmi par, măcar mie, obligatorii. Dacă socotiți intrarea în dialog cu o carte recent apărută de filozofie drept un act de agresiune, ori sunteți un copil nevaccinat încă al filosofiei – întâmpinările de acest fel se numesc critică și de-acum încolo v-ați putea obișnui cu ele; ceea ce păreți să confundați dvs. cu critica sunt fie elogiile necondiționate, fie discuțiile de detaliu, ultraspecializate, cu acceptarea premiselor -, ori nu ați înțeles misiunea pe care o asumă discursul filosofic: aceea de a vorbi oamenilor, de a li se adresa lor, și nu doar „paznicilor templului”.

Argumentul dlui I.M. împotriva solicitării de originialitate în gândire pe seama filosofiei tinere românești mă deconcertează: „Sînt oameni care frecventînd și intrînd într-un dialog cu marii gînditori au decența să-și impună o cenzură atunci cînd nu pot ajunge la un nivel comparabil”. Mă tem că, aici, nu e nimic de negociat. Ori aduci ceva nou, din gândirea proprie, ori faci exerciții tehnice, de „floretă”. Cred, totuși, că este vorba despre o lipsă de anvergură în țintele pe care le urmăresc unii dintre tinerii filosofi români de astăzi, și tocmai asupra ei voiam să atrag atenția. Dacă mă înșel, nu e nimic, originalitatea și valoarea lor va ieși la suprafață. Dacă însă, așa cum mă lasă să înțeleg dl. I.M., nu este vorba decât despre cum să înlocuim, în posturile lor universitare, sfertodocții ce predau cursuri introductive, cu ore de „scrimă” pe texte, atunci e bine să recunoaștem locul subaltern pe care suntem pregătiți și dispuși să îl acceptăm printre iubitorii de filozofie și practicienii filosofării.

În fine, iată și o obrăznicie cinstită: „Dacă citeați măcar introducerea cărții ați fi văzut că e vorba, printre altele, de un efort de a pune în dialog limba română cu marile limbi ale filozofiei occidentale, greaca, latina, germana. Nu mai vorbesc de maieștrii (subl. O.P.) din alte arii lingvistice dar, ați remarcat încercările de a recupera straturile profunde al limbii române, de al (subl. O.P.) recupera pe Hasdeu, de exemplu?” Ar rezulta că nu am citit nici introducerea cărții. Hm! Credeți ce doriți, domnul meu, însă îmi permit să vă trimit, la rândul meu, nu acolo unde v-ar fi, poate locul, ci la o lectură din principele D. Cantemir. În Istoria ieroglifică, scrisă între 1703 și 1705, asemenea punere în dialog a idiomului nostru se făcea deja cu instrumentele filosofului: „Vii şti, iubitule, că nu pentru cei carii într-aceste pomenite limbi pedepsiţi sint scara acii am supus, ce, pentru ca de împrumutarea cuvintelor streine cei mai nedeprinşi lovind, vreare-aş ca aşe a le înţălege şi în dialectul strein să să deprindză. Că aşe unul după altul nepărăsit urmând, spre cele mai adânci învăţături, prin hirişă limba a noastră a purcede a să îndrăzni, cu putinţă ar fi, precum toate alalte limbi de la cea elinească întâi îndămănându-să, cu deprinderea îndelungă şi a limbii sale supţiiere şi a cuvintelor însămnare ş-au agonisit. Aşe cât, ce va să dzică; /hypotheais/ înţelege latinul, leahul, italul şi alţii, hypothesis, macar că cuvântul acesta singur a elinii numai ar fi. Într-acesta chip, spre alalte învăţături grele, trebuitoare numere şi cuvinte, dându-te, a le moldoveni sau a le români sileşte, în moldovenie elinizeşte şi în elinie moldoveniseşte” (Iarăşi cătră cititoriu). De atâta Heidegger și uluit de prioritățile la care năzuiește noua generație de filosofi de la Carpați, s-ar putea ca I.M. să nu mai fi avut răgazul de a coborî și până la strălucitul înaintaș.

Cam atât, aici. Rezerv ultimul episod marii găselnițe a comentatorului meu: părerea că aș avea o problemă litigioasă cu Ed. Humanitas.

12. Nicolae, voievod şi comite de Ugocea şi Maramureş (1303)

„Nicolaus Vayuoda… comes de Ugotsa et Maramorusio” din 1303, devenit la 1319 doar comite de Maramureş trimite la o realitate a politicii maghiare de înaintare teritorială în termenii unei organizări a puterii. În primul rând, în această formulare este de reţinut dubla desemnare a lui Nicolae: el este comite, dar şi voievod. Nu este limpede dacă jurisdicţia lui voievodată este reprodusă de cea pe care o are la dispoziţie ca dublu comite. Nimic nu spune că atunci când a împărţit în comitatele respective teritoriul pe care ele îl presupun, regalitatea maghiară a urmat rânduielile preexistente. Dacă a făcut-o, atunci Nicolae putea fi foarte bine voievod de Ugocea, atribuţiile lui de comite şi în Maramureş fiind un rezultat direct al politicii de extindere a regatului peste o mai veche autonomie subordonată anterior, dar nu şi inclusă în sistemul statal al Ungariei medievale printr-o structură administrativă funcţională de tip arpadian.

Nicolae aminteşte şi de cazul acelui „Laurencius comes de Longo-Campo” a cărui piatră de mormânt de la 1300 s-a păstrat la Câmpulung, la sud de Carpaţi, dând, implicit, indicii cu privire la rolul aceluia în organizarea puterii la sud de Carpaţi într-un moment când, revenindu-şi treptat din loviturile încasate de pe urma raidurilor tătăreşti pornite de la răsărit şi de la miazăzi de lanţul muntos, Regatul Maghiar îşi relua politica expansionită către Marea Neagră. Ceea ce descrie şi cronica românească târzie – din Valahia sec. al XVII-lea – atunci când vorbeşte, în termeni legendari, despre Negru Vodă, este, de altfel, tocmai imaginea unui lider aşezat în fruntea unui val de colonişti (oaspeţi regali): „rădicatu-s-au de acolo cu toată casa lui şi cu mulţime de noroade: rumâni, papistaşi, saşi, de tot feliul de oameni…”. „Mulţimea de noroade” menţionată cuprinde români, dar nu numai. Printre ei, la loc de cinste, se numără şi saşii, hospites tradiţionali ai Ungariei feudale, dintre care primii descinseseră în Carpaţi şi peste aceştia, la sud sau/ şi la răsărit, aduşi de cavalerii teutoni, încă la începutul sec. al XIII-lea.

CĂRŢILE MELE (24): Medievalităţi

Medievalităţi

studii istorice

de Ovidiu Pecican

Bucureşti, Ed. Palimpsest, 2009

coperta de Laura Ghinea

 

 

CUPRINS

Lumină crepusculară şi metodă novatoare: cu privire la invizibilul vizibil din trecut

 

I

LECTURI RAZANTE

 

Mit şi istorie: elemente contemporane de filosofia istoriei

Cenzura în evul mediu românesc. Puncte de sprijin într-o investigaţie incipientă

Orizonturi antropologice în evul mediu românesc

Spaţiul ca un câmp simbolic al trecutului. Între antropologie culturală şi istorie

 

 

II

ROMANITATEA ÎN VREMURI ÎNTUNECATE

 

Conştiinţa romanităţii şi conştiinţa românească în evul mediu

“Románii” sau Vláhii? Supravieţuiri latine în Europa marilor invazii

Un anacronism istoric: naţiunea etnică medievală

Cunoaşterea trecutului la curtea din Trnovo (1205 – 1207)

 

III

SUBTERANE MEDIEVALE ROMÂNEŞTI

 

Fabulă şi alegorie creştină. Mănăstirea Bizere în secolele al XII-lea – al XIII-lea

Recursul la mitologia păgână în istoriografia slavonă de la nordul Dunării (secolele al XIII-lea – al XIV-lea)

Organizarea socială la Carpaţi şi Dunăre (sec. al XIII-lea – al XV-lea). Însemnări de lectură

Identităţi şi porecle în Banat la 1370. Baterea primelor monede pentru Ţara Românească

Ludovic de Anjou şi evreii. Un episod de prigoană într-o cronică românească

Nicodim de la Tismana, Sigismund de Luxemburg şi Legenda bănăţeană despre Ladislau şi Sava