POSADA, 1330: Două, nu una?

 Cele două miniaturi ale lui Mark Kalti referitoare la expediţia regelui Carol Robert de Anjou în Valahia, din septembrie 1330, inserate în Cronica pictată, sunt, stilistic vorbind, foarte asemănătoare. Constantin Rezachevici remarca faptul că în reprezentarea confruntării autorul imaginilor ar fi urmat nişte modele italieneşti, ale şcolii bologneze de pictură.

Cum observam însă eu însumi, nicărieri în cuprinsul cronicii Mark Kalti nu reprezintă acelaşi eveniment politico-militar de două ori. Cum prima confruntare care a avut loc în defileu între oastea lui Carol Robert şi inamic este despărţită de a doua prin imaginea soliei trimisului valah la regele maghiar, trebuie dedus că Mark Kalti a înfăţişat două bătălii diferite.

Abia a doua dintre ele reprezintă dezastrul suferit de maghiari în finalul campaniei, soldat cu fuga regelui deghizat şi uciderea florii cavalerilor din oastea maghiară.

Trebuie remarcate, de aceea, şi elementele care diferenţiază cele două reprezentări, căci ele spun ceva nemărturisit de alte izvoare despre episoadele de confruntare militară ale acestei campanii.

Astfel, în primul desen se observă, în dreapta sus, un luptător din tabăra valahă îmbrăcat în strai roşu, cu o căciulă înaltă, pregătindu-se să provolească un pietroi asupra cavalerilor cu platoşe din armata regală, înghesuiţi în râpă. În mod clar, el este o căpetenie în raport cu luptătorii în ţundre de oaie, cu cuşme pe cap, dintre care unul se distinge că poartă şi opinci în picioare. Straie roşii purtau numai membrii păturii suprapuse. Cât despre căciulă, aceasta prezintă similitudini pronunţate cu cea din stânga imaginii (din perspectiva privitorului), unde purtătorul ei se iveşte din spatele bărbosului cu aspect cristic ce se apleacă peste râpă gata să îşi lansez, şi el, pietroiul. Aici, purtătorul căciulii este înveşmântat în verde sau turcoaz, aparţine şi el altei pături sociale decât cea a ostaşilor umili, îmbrăcaţi – uniform – în blană de oaie şi, după toae semnele, ţinând seama de celelalte reprezentări din Cronica pictată, el este ori cuman, ori tătar.

Două lucruri par să fie semnalate aici de Mark Kalti. Primul, se referă la componenţa oştii lui Basarab, deloc redusă doar la oameni umili, ci beneficiind şi de căpetenii boiereşti. Acest lucru atrage atenţia asupra circumstanţei că societatea din Valahia vremii era deja suficient de diferenţiată şi de ierarhic organizată pentru a permite organizarea unui stat feudal de sine stătător.

Al doilea detaliu este acela că, în tentativa de opoziţie a lui Basarab la avansul maghiarilor la sud de Carpaţi, el a beneficiat de alianţa tătarilor. Desigur, se prea poate ca semnificaţia prezenţei bărbatului cu căciulă înaltă şi strai verde în rândul oştilor lui Basarab să fie aceea că populaţia peste care guverna Basarab era alcătuită din români şi cumani, o populaţie încă neomogenă, din rândul căreia cumanii puteau face parte chiar la nivelul căpeteniilor. Faptul ar concorda atât cu teza lui N. Iorga despre originea cumană a lui Basarab însuşi – reluată de Neagu Djuvara -, cât şi cu încheierile lui P.P. Panaitescu din Interpretări româneşti referitoare la originea alogenă (mai ales bulgară şi cumană) a boierimii româneşti.

În fine, cum figura cumanului sau a tătarului nu se mai vede în reprezentarea bătăliei finale, în imaginea secundă – cea cu caii ieşiţi din chenar -, se poate deduce că, pe drumul de întoarcere din Valahia, oastea maghiară a fost surprinsă în munţi de către români, fără ajutorul contingentelor de nomazi vizibile cu ocazia primei confruntări. Căciulile înalte nu mai au aici forma celor atribuibile nomazilor, ci par mai curând cuşme. Cât despre căpetenii, se iţesc şi dincoace câteva capete, dinjosul cărora se observă straie roşii şi verzi, dar ele nu poartă marca unor străini, ci par să aparţină jupanilor ţării basarabe. Dintre oamenii voievodului care luptă pentru independenţa lui, în stânga imaginii se observă arcaşul care, costumat în stil occidental, spre deosebire de celălalt arcaş, în şubă, lesne de desluşit în dreapta, este, cu siguranţă un boier de la curtea lui valahă, un comandant de oşti autohton.

[Am alăturat celor două miniaturi reprezentând bătăliile din campania lui Carol Robert împotriva lui Basarab una care înfăţişează lupta dintre Ladislau I şi căpetenia cumanilor, spre a evidenţia ce fel de căciulă poartă nomanul, şi o imagine având ca subiect o cavalcadă a tătarilor, ilustratoare, şi ea, pentru veşmântul nomad, inclusiv căciulaş şi aceste imagini sunt tot opera lui Mark Kalti]

Published in: on 4 aprilie 2010 at 10:30 am  Comments (1)  
Tags: , , , , , , , , , ,

11. Comitele Nicolae de Maramureş (1319), fiul comitelui Mărcheluş de Ugocea?

De fapt, citatul din Ioan Moga, excerptat din Voievodatul Maramureşului (p. 10), continuă. El suna astfel: “La început… rostul comiţilor de Ugocea a fost să sprijinească pe … oaspeţi în activitatea lor pe teritoriul Maramureşului şi în acest scop ei au primit şi sarcina de comiţi maramureşeni. Cum şi-au îndeplinit această sarcină nu o putem şti, dar o putem bănui. Faptul că la 1319 acelaşi Nicolae nu mai este şi comite de Ugocea, ci numai de Maramureş, înseamnă că această regiune oferea suficiente venituri regale, din care o treime revenea comitelui, pentru ca să justifice existenţa unui comite propriu, care fără îndoială că avea însărcinarea să organizeze un comitat pe întreg teritoriul maramureşan”. Aflăm astfel de la istoricul clujean că iniţial, însărcinarea comitelui de Ugocea a fost să sprijine prezenţa în Maramureş a oaspeţilor regali. Ulterior, această atribuţie prioritară sau unică ar fi evoluat înspre o „fişă a postului” mai complexă, în sarcina comitelui de Ugocea căzând acum organizare aunui comitat maramureşean. În 1319, prima etapă a constituirii noului comitat ar fi fost depăşită deja, de vreme ce Nicolae este menţionat în calitate de comite al Maramureşului. Ioan Moga este de părere că faptul s-a putut petrece datorită îndeplinirii condiţiilor sustenabilităţii economice aferente (veniturile regale încasate acum din Maramureş erau suficiente pentru a susţine funcţia de comite). Moga crede şi că acest comitat maramureşean trebuia la acea dată să cuprindă întregul Maramureş istoric, nu doar o parte a acestuia. În fine, conform aceluiaşi expert, comitele de Maramureş al cărui nume a ajuns primul până la noi ar fi Nicolae, menţionat în 1319.

Încep discuţia acestor aserţiuni cu ultima. Dacă traducerea interpretativă a lui Ioan Mihalyi de Apşa, prin care el echivala numele lui „Micu” cu Nicolae – pornind cu probabilitate, cum am arătat, de la deducţia că forma maghiară a acestui nume, Mik[u], pare o prescurtare a lui Miklos, echivalentul lui Nicolae – atunci se pune întrebarea dacă comitele Nicolae de Maramureş din 1319 nu putea fi un descendent al lui Mărcheluş de Ugocea. Nimic nu exclude această posibilitate, fiii lui Mărcheluş dovedind fidelitate faţă de casa regală arpadiană atât în vremea lui Ştefan al V-lea, mai exact în 1271, cât şi în cea a guvernării lui Andrei al III-lea, la 1300. Dar dacă Mărcheluş a lupta împotriva regelui Ottokar al II-lea Przemysl de Boemia pe Riba şi Ribcha în vara lui 1271, împreună cu cei trei fii ai lui, înseamnă că la 1300, când documentul lui Andrei al III-lea îl pomenea din nou, trebuia să aibă, minimum şaptezeci de ani. De ce? Evident, pentru că şi dacă fiul lui cel mai mare avea numai optsprezece ani în momentul confruntării care i-a opus pe Ştefan al V-lea şi Ottokar, tatăl lui va fi avut măcar patruzeci de ani. Adăugând perioada care desparte anul 1271 de 1300, vârsta lui Mărcheluş în clipa istorică în care ultimul rege arpadian îi propunea schimbul de moşii menţionat de documentul din 1300 trebuia să fie de cel puţin şaptezeci de ani.

Aceasta înseamnă că şi fiul lui Micu, trebuia să aibă în acelaşi an în jur de cincizeci de ani. Adăugând perioada de timp scursă până la menţiunea din 1319, în caz că s-ar căuta o identificare a lui Micu cu Nicolae, ar rezulta că acest comite maramureşean timpuriu avea, la rândul lui, tot vreo şapte decenii de viaţă.

Fără a avea nimic ieşit din comun într-o epocă istorică în care mai cu seamă molimele, foametea şi mortalitatea infantilă reducea vârsta medie de viaţă, o asemenea longevitate rămâne remarcabilă. Nu se poate şti dacă primul suveran angevin, Carol Robert de Anjou (1308 – 1342) i-ar fi încredinţat răspunderea de a instala rânduiala comitatensă în Maramureş unui slujitor credincios ajuns la o vârstă atât de venerabilă.

Dacă Micu nu putea fi acela, nimic nu spune însă că Nicolae, comitele de Maramureş, nu putea proveni din familia comitelui de Ugocea, Mărcheluş, fiindu-i, poate, nepot de fiu. Într-un Maramureş majoritar vlah, dominaţia regală şi restrângerea vechilor libertăţi legate de statutul de autonomie al ţării respective se putea face cu mai mari şanse de reuşită prin intermediul unui român devotat casei regale. Precedentele istorice recomandau în acest sens familia comitelui român de Ugocea, Mărcheluş.