Proză: Gelu TEAMPĂU: BULĂ (procedeu prin care, în banda desenată, ni se revelează gândurile unui personaj) (sau nu amesteca orgasmul cu solitudinea) [2]

      Şi dârzul Evidenţiu se decise pentru a nu se ştie câta oară în viaţa lui să croiască un plan de apărare infailibil. Proiectat instantaneu, fu aplicat pe loc: se înecă în băutură. Astfel stabilindu-şi bastionul într-o bombă imundă („La Dracul Gol”, pentru cei ce nu s-au prins, trecând imprudent cu vederea apelul către diavolul frizer), Evidenţiu cel brav golea sticle şi halbe într-un ritm alert. O vreme, cei din jur mai puteau distinge vag unele forme la un lat de palmă deasupra creştetului său, contururi ce semănau izbitor cu spânzurători, cuţite, cadavre, pumni în gură şi pizduieli. După care, cum rezistenţa la alcool slăbea, nimic. Doar trei puncte în suspensie. Şi cât mai rămăsese să bea pe credit, luni de zile, la tejgheaua la care servea grasul acela păros care o făcea pe dracul cu bucile la vedere, lumea îl recunoştea după aceste trei puncte statice cu care zăcea încoronat. Şi nimeni nu intra în vorbă cu el. Distractiv era, pe vremuri, să-i pui întrebări dificile, să-l vezi cum se chinuieşte să dea răspunsuri pertinente, dându-se de gol, spre hazul tuturor, cu imaginile expuse prin gând. Acum era însă doar o scândură cu trei găuri în plus.

       Îl mai abordau uneori cei intraţi pentru prima dată în birtul cu pretenţii de restaurant (şi care, culmea, îşi sporea clienţii neverosimil), ca să se râdă. În rest, punct mort. Adică trei.

       De exemplu, o putem observa chiar acum pe această blondină rujată discret, tapată, care se pare că intră pentru prima oară aici, însoţită de o altă blondă, mai subţire, care ştie despre ce este vorba şi o îndeamnă cu gesturi conspirative înspre colţul cu trei puncte. O putem urmări cum ocoleşte mesele ornate cu beţivi şi flămânzi, cum îşi face loc pe lângă burtosul barman care serveşte pe toată lumea cu tot felul de măgării şi cum se aşează lângă Evidenţiu. Cum solicită un Shirley Temple (acceptaţi, vă rog!) cu gheaţă şi îl priveşte făţiş, vehement, impertinent.

       – Salut! îi zice, încă înainte de a fi servită. Salut! îi repetă când el nu binevoieşte a o lua în seamă. Dacă nu vrei să vorbeşti cu mine, nu-i nici un bai, dar să ştii că eu nu-mi bat joc de tine. Şi să mai ştii că văd trei puncte negre pe un fond alb, deasupra capului tău.

       Unica reacţie a lui Evidenţiu constă (putem constata) într-o rocadă fadă – punctul al doilea îşi schimbă locul cu cel de-al treilea.

       – Mi-ar face mare plăcere să te pot cunoaşte… sau poate ţie ţi-ar plăcea mai degrabă să spun „Mi-ar cheli să te aprofundez!”?              

       Evidenţiu se opreşte din detaşare şi dispreţ. Uită de beţie şi îşi potriveşte pupilele peste mutra blondinei plinuţe şi frumos, dar încă dată, discret, mirositoare. Da, categoric, mişto gagica.

       – Ascultă, fetiţo, mătăluţă crezi că poţi citi şi dincolo de gânduri? Japiţo, tu nu ţi-ai dat seama că şi ţie ţi se citesc gândurile?

       Ea se retrage preţ de câţiva centimetri, îngrozită. Nu, nu ştie. Corect, Evidenţiu poate, la rându-i, după mult antrenament, citi gândurile tuturor celorlalţi (mai degrabă un handicap în plus decât o compensaţie pentru imensul dezavantaj de a putea fi citit – aceasta îl plictiseşte însă şi mai mult). Instinctul ei o determină să joace puţin mai tare, să pluseze.

       – Nu, nu mi-am dat seama! îngăimă temătoare, crispată, însă hotărâtă. Şi ce anume poţi tu vedea în gândurile mele, distinse domn? face ea cu un surâs ironic, falsă marcă a invulnerabilităţii.

       – Un căcat enorm, cu alte cuvinte un vid imens care cică ar trebui să ţină loc de creier! reuşeşte Evidenţiu să fie mai scârbos decât intenţionează.

       Deloc descurajată ci întărâtată, ea se amuză:

       – Asta vezi şi dacă mă priveşti, totuşi?

       Evidenţiu N. Deghizeu, nu ştie nici el de ce, cade la învoială şi o priveşte, realmente o priveşte. Şi nu mai ştie nici de ce se simte obligat să fie sincer.

       – Nu, nu asta văd.

       – Dar ce vezi? îl atinge suflul ei cu bunătate.

       – Nu ştiu… văd… mă văd pe mine! Dar mă văd mult mai frumos decât ştiu că sunt!

       – Te vezi aşa cum eşti! (aici îşi dă şi ea seama că o replică mai banală practic nu se poate da, fapt semnalat şi în gândul ei, sub forma unei steluţe galbene ce sclipeşte intermitent, preluat şi de către Evidenţiu în gândul său sub forma unui beculeţ roşu ce luminează continuu, preluat de întreaga sală sub forma unui râgâit la unison – Trăiască La Mulţi Ani!).

       – Mă văd aşa cum mă vezi tu! corectează el inchizitorial.

       – M-am obişnuit să văd pur şi simplu ceea ce este, fără a mă obosi să filtrez prin prisma… şi aşa mai departe.

       Cum cel mai apropiat consumator se ridică şi părăseşte localul a lehamite, blonda onestă pune altfel problema:

       – De ce nu gândeşti ceva, ca să văd şi eu? Vreau să văd primul tău gând. Te rog, fă-o pentru mine!

       Evidenţiu încuviinţează numaidecât, crezând că are şansa de a bate cu asul din mânecă – se concentrează să-şi imagineze încă un banal sex oral cu interlocutoarea lui, dar rămâne convins că nu poate mai mult decât o chiflă cu susan.

       – Ce vezi? o chestionează, totuşi, nu înainte de a se fi ascuns de privirile indiscrete ale celorlalţi, oferindu-i doar ei acest prim gând de după… foarte multă vreme.

       – Văd… stai puţin… văd aşa, o… o mare dorinţă! O nevoie de mână întinsă, apoi o poftă de colţ umbros, grefată pe o lipsă acută de scutece şi perucă şi, în fine, o micuţă revoltă împotriva alergatului pe pajişti înflorite. Ascultă, dar tu cât de mult poţi să suferi fără să mi-o spui?

       Evidenţiu nu se mai poate abţine şi, ca în cazul unei ejaculări precoce, gânduri încep a i se buluci în micul perimetru localizat deasupra creştetului său. Simte o ameţeală, aproape o stare de greaţă, şi se lasă înainte, înspre ea, care-l primeşte. Îşi proptesc scăfârliile una de cealaltă şi tac (adică el plânge în gând). Abia acum reuşeşte omul care nu s-a putut niciodată camufla să le arate tuturor cu gândul său expus semnul muiei, iar ei, blondei, tot restul. Şi asta simultan. Şi un eventual voyeur ar putea distinge un al doilea semn obscen, dar mai delicat, mai alb şi mai pufos, formându-şi difuz conturul şi deasupra capului ei, de altfel foarte îngrijit.  

       Ospătarul obez vede aceasta, împinge la o parte ceaunul în care fierbe capul spart al unui fost satanist, găsit sub prima masă de lângă budă şi cum, evident, pentru cauza lui aceştia doi vor fi trecuţi la rubrica de pierderi definitive, înjură un client distrat şi iese puţin afară, adăugând sub titlul firmei „La Dracul Gol” o plăcuţă cu atenţionarea: „Accesul cuplurilor în primul an de convieţuire, strict interzis!”

Published in: on 29 octombrie 2011 at 4:23 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

Proză: Gelu TEAMPĂU: BULĂ (procedeu prin care, în banda desenată, ni se revelează gândurile unui personaj) (sau nu amesteca orgasmul cu solitudinea)

Doctor în litere, dar absolvent al Facultății de Studii Europene, stăpân pe timpul lui și expert în benzi desenate, Gelu TEAMPĂU pregătește un volum intitulat Orgasmoscop. Din el face parte și povestirea de față, scrisă într-unul din cartierele Clujului unde, în loc să emigreze, ca atâția alții, autorul și-a făcut o familie și așteaptă patria să vină la întâlnirea cu el. Cine îl vede trecând solemn cu un melon pe cap pe străzile burgului transilvan, poate ști sigur: numai Gelu TEAMPĂU poartă așa ceva. (O.P.) 

           Nu se ştie dacă Evidenţiu N. Deghizeu îşi dobândise handicapul fatidic prin simpla reflexie a naşterii ori se procopsise cu el pe parcurs, din pricina carenţelor ocazionale în alimentaţie. Cert este însă că Evidenţiu se descoperise grav bolnav de mic copil, cu vreun an înainte de a merge la şcoală.

            Apropo: se spune că unii câini (sau poate toţi) ne pot vedea dublul eteric. Şi că astfel se explică de ce îi latră pe beţivi încă de la distanţă, corpul astral matosit fiind verde. Dar verdele nu e culoare liniştitoare pentru sistemul nervos? Câinii sunt vietăţi mult prea stresate…

            În afară de aceasta, Evidenţiu era un vlăstar cât se poate de banal (şi poate chiar submediocru, cu urechile decalate, niciodată la acelaşi nivel, cu pistrui lătăreţi şi strungăreaţă inestetică, plus un prost obicei de a-şi trage nasul).

            Cum spuneam, nefericitul ipochimen îşi descoperise de timpuriu o hibă insurmontabilă. Primul semnal în acest sens pâlpâi în momentul în care nu mai rezistă dorinţei de a primi o bicicletă şi se decise să înceapă demersurile în vederea obţinerii ei. Cu imaginea unei biciclete onorabile în minte, nici prea scumpe, dar nici prea jerpelite, se prezentă înaintea mamei sale, fiinţa cea mai empatică şi mai grijulie din casă, fiinţă ocupată în acel moment cu călcarea unor cămăşi proaspăt spălate, care miroseau încă a detergent (la fel, nici prea scump, nici prea jerpelit). Această mamă din popor era o femeie sensibilă (cum altfel, pentru a ieşi cât mai simplu şi uşor?), atentă la detalii ignorabile, lesne de a fi flatată. Prin urmare, Evidenţiu, un copil nu din cale-afară de inteligent, dar deloc prost, îşi elaborase o strategie înţeleaptă, a cărei primă mutare se consumă sub o formă declamativă:

            – Tu ştii, mamă, cât de mult te iubesc eu?

            Maică-sa se opri brusc, ca trăsnită, aproape arzând o cămaşă albă, pretenţioasă, pe care soţul dumneaei şi probabilul tată al lui Evidenţiu o purta întotdeauna fălos la şedinţe. Îşi întoarse privirea ceţoasă înspre tânărul ei urmaş şi o fixă puţin deasupra creştetului acestuia, dorindu-şi-l parcă mai mare… O infimă clipă, Evidenţiu crezu chiar că poate observa o stingheră lacrimă surpată în colţul ochiului mamei sale care, în aceeaşi clipă infimă, îi dărui nu bicicleta atent proiectată, ci ceva mult mai la îndemână, şi anume o palmă iute peste obraji:

            – Nesimţit ordinar! După câte fac pentru tine, care nu eşti niciodată mulţumit!!! Că numai pentru voi trăiesc, şi voi vă bateţi joc de viaţa mea ca nişte…

            Evidenţiu nu o mai auzea (refrenul era arhicunoscut) şi o părăsi prăbuşită peste masa de călcat, plângătoare ca o salcie frântă (într-adevăr, acea cămaşă necesita o înmuiere suplimentară, de data aceasta în lacrimi – hai să fim serioşi, cine s-ar mai putea împotrivi unei asemenea cămăşi în vreo şedinţă?). Mai mult intrigat decât speriat (de regulă, Evidenţiu plângea şi pentru mai puţin, iar acum ar fi preferat să se smiorcăie mai mult decât oricând, că doar bicicleta), se urni spre sufragerie, unde grăsunul său tată răsfoia un ziar de scandal în compania televizorului care relata nişte rezultate sportive (cum se face că toţi taţii aceştia întotdeauna îşi găsesc să sprijine cea mai slabă echipă din lume?).

            Cu tata era mai dificil, om de la ţară, arivist dar delăsător (şi cu atât mai orgolios), însă nu se putea ca problema să nu aibă soluţie, bine fiind pusă. Cu aceeaşi ţoaglă în minte (doar cu mai puţine detalii), naivul fiu se exprimă cât putu de limpede:

            – Părinte al meu, consider că a sosit momentul să îţi dezvălui cât de mult te respect şi cât de mult apreciez faptul că susţii dezvoltarea mea umană.

            Tată-său râgâi, rulă ziarul la repezeală şi tuşi de trei ori să-şi dreagă vocea, coborându-şi picioarele de pe taburetul pe care comod şi le proptise. De emoţie, probabil, îl şi răsturnă, dar încercă să se adune cu iuţeală – prin urmare, îşi supse burta atât cât fu capabil. Faţa puhavă i se roşi amarnic, iar ochii afundaţi în osânză ţopăiau sticlos pe conturul bravului să fiu, aţintindu-i-se cam la o palmă deasupra creştetului. Mda… putea fi şi mai înalt…

            – Bravul meu fiu… eu te-am… cum?! Pleacă de aici, nemernicule! Cu insinuări din astea ieftine, mojicule?!

            Sub o ploaie de lovituri cu ziarul făcut sul peste scăfârlie, ostracizatul Evidenţiu se refugie la etaj, în elegantul salonaş al surorii sale ieşite cu brio din adolescenţă şi înfiptă adânc în volutele baroce ale vieţii elitei sexuale citadine. Soră care tocmai îşi netezea cu o pilă roz suavele imperfecţiuni sub formă de colţuri de unghii şi pieleharţă crescută de-a-mpixu’. Tipele astea pot fi duse uşor de nas, chiar dacă o fac pe extra-pretenţioasele… oricum.

            – Surioara mea dragă, să ştii că i-am apreciat pe toţi iubiţii tăi, chiar şi pe boşorogul acela care a murit anul trecut, şi mărturisesc că de la fiecare am avut multe de învăţat.

            Soră-sa se fâstâci o clipă şi îşi pili prea adânc unghia arătătorului drept şi refuză a-l privi dintru început. Suspină contemplându-şi trusa pentru fasonat manichiura iar când, în cele din urmă, consimţi a-l integra în câmpul vizual al cărui epicentru i-l localiză cam cu o palmă deasupra creştetului, izbucni isterică, lansând înspre el pila, două rujuri, o cutie cu farduri, o sticluţă de ojă ciclamen, o agrafă aurită cu fluture argintat, un tub mic cu demachiant, o cutiuţă ovală cu cremă emolientă, două bigudiuri, un tampon cu aripioare, un cleştişor pentru unghii şi, de altfel, întreaga trusă de cosmeticale:

            – Dispari, puturosule! De la mine nu vezi nici un ban pentru rablele tale! Cei care mă iubesc pe mine (pentru că am bun-gust) nu-mi oferă semne ale iubirii lor ca să-ţi fac eu toate mofturile!

            Evidenţiu pur şi simplu uitase cum se plânge. Se retrase în ordine şi se orientă scurt către dormitorul unde ultimii lui doi fraţi puberi jucau nişte table cu o zi înainte de o teză subţire.

            – Voi sunteţi tot ce mi-a mai rămas! cuvântă el măreţ, fără înconjur.

            Oricum nu mai aştepta nimic. Vroia doar să obţină confirmarea. Unul dintre fraţi se holbă la el surprins, în timp ce al doilea dădu un 6-4 şi parcă poarta-n casă.

            – Băi, tu tot cu tricicleta ta eşti? Iriţi pe toată lumea, prostălăule! îl dojeni fratele cu ochii bulbucaţi.

            – Cară-te, că te sparg! mârâi şi celălalt.

            Dârzul Evidenţiu părăsi prin urmare spaţiul familial băgându-i pe toţi în origini, nu înainte însă de a poposi câteva momente în camera de baie, unde dăduse drumul apei reci să curgă agale în chiuvetă, pe care, sprijinindu-şi coatele, se înălţă ca să se privească în oglindă. Îşi căută defectele impardonabile, dar în pofida faptului că într-adevăr era prea scund (să irite asta într-atât?), nu-şi dibui alte hibe majore (pistruii, strungăreaţa şi decalajul dintre pavilioane, cât şi nasul său pe care-l trăgea necontenit, îi erau chiar simpatice). Se cercetă cu o palmă deasupra creştetului, fără a descoperi nimic. Totuşi, o bănuială îi încolţi în minte şi, cum urma ca peste un an să meargă la şcoală, se hotărî, echilibrat în banalitate cum îl ştim, să adopte o nouă strategie, care să-l conducă la un rezultat palpabil.

            Se rupse deci de cadrul familial (deşi continuă să trăiască sub acelaşi acoperiş cu nemernicii aceia) şi munci îndelung la definitivarea proiectului său. Într-adevăr, rezultatele nu întârziară să apară (nu mai mult de douăzeci şi patru de ani). Doar o concluzie putea fi dedusă după ce se prezentase la o doamnă profesoară cu un fund imens în minte şi îi solicită un răspuns la întrebarea „Nu vă supăraţi, care este mai mare, barza sau cocostârcul?” iar ca rezultat fusese exmatriculat; după ce îşi expuse sentimentele unei gagici mişto de tot gândindu-se la sex oral şi se alese cu o mulţime de înjurături, palme şi promisiuni de secţionare de beregată; după ce, angajat la o firmă de consultanţă juridică îi solicitase şefului o mărire de salariu gândindu-se la gura respectivului şef înfulecând rahat şi se trezi în şomaj; după ce jurase în faţa agentului de circulaţie că nu băuse alcool înainte de a se urca la volan, imaginându-şi un poliţist deştept şi se pricopsi cu o condamnare penală. Clar ca lumina zilei, la 30 de ani şi încă puţin, Evidenţiu se dumiri: „Toţi ăştia îmi pot citi gândurile!”  (la o palmă deasupra vârtecuşului care începuse de binişor să ia amploare, silit probabil de forţa centrifugă să exhibeze o cheliuţă ireversibilă).

            Se enervă. Ştia foarte bine că era numai meritul său (generozitatea) că-şi oferea secretele, nu al lor, al „clarvăzătorilor”. Dracu’ să-i pieptene pe toţi!

(va urma)

Published in: on 28 octombrie 2011 at 8:34 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,