DOREL GĂINĂ şi zmeiele lui Buddha

Suspectez că Ştefan Dorel Găină Gerendi nu doarme nici ziua, nici noaptea. Ochiul lui filtrează lumini şi obscuritate acolo unde eu văd parabole şi întâmplări. În vreme ce mie mi se pare că se întâmplă ceva – ori că nu se petrece nimic –, Dorel observă simboluri şi arhetipuri. Or, se ştie: simbolurile şi arhetipurile sunt eterne, doar realităţile care le exprimă ne apar mereu altele, într-o dinamică de care oprirea în loc a timpului ne-ar scuti. Eu cred însă că, printr-un efect special de care sacrul e, în general, plin, el ar vedea şi atunci curgerea luminii, presărarea ei printre forme şi contururi, în scorburi de univers ori pe suprafeţele bombate ale unui proiect de realitate. Fie şi aşa: ochiul care identifică plastica de jur împrejur, folosind ca prelungire a mâinii ce îl slujeşte nu o pensulă, ci camera de luat vederi, e atât de înfometat de splendorile efemere ale eternului răsfrânt până şi în cele mai umile detalii, încât îmi lasă mie, integral, plăcerea de a survola zmeiele copilăriei, de a reface în stilul ruralităţii ancestrale dilema animalului de casă al lui Buridan şi de a pândi pe un lac din vecinătate noua transfigurare florală a lui Buddha.