BOKIA 2: Cap. 78. Tralala tralala

Însă ora stă pe loc, simultaneitatea e exasperantă pentru unii, în vreme ce la alții ea poartă numele de „conviețuire”, de „a fi împreună” ori de „aglomerație asfixiantă”; după gusturi și fel. La mine ea se cheamă… roman, că dacă ar fi povestire, ar fi prea mult chiar și un singur personaj. Mie îmi place cu gloata. În prostia ei, gloata e deșteaptă. Ea arată mersul lucrurilor, chiar dacă lucrurile stau pe loc, ca în cazul de față. La urma urmei, încotro să ne grăbim, când eternitatea e aici, cu noi, suntem chiar noi? Nu ai cum scăpa, aici e toată șmecheria, ceilalți sunt eterni, iar fluxul te ia și pe tine de pe picioare și te duce încotro curge curentul: la vale, la vale… Cum spunea și Eustațiu Făgădău: „Hmmm. De două ori hmmm. Ba chiar și de trei ori, dacă trebuie!”. Și avea dreptate. Pentru că la noi timpul curge stând, într-un fel. Când crezi că s-a dus, vine înapoi. Te îneacă, nu mai apuci să dai din mâini sau să țipi. Așa merge treaba, n-ai ce-i face. Mi-am făcut și eu, într-o vreme, idei de tot felul. Că ar putea fi altfel, că o fi, c-o păți. Și?… Și, nimic. Iaca, stau aici, cu voi de gât, și scriu, aștern, boscorodesc. Fac pe dracu-n patru. Viața, pe la noi prin oraș, e simplă. E alcătuită din propoziții simple. Unele au și predicat. Altele n-au nimic. Decât farmec. De farmec nu ducem lipsă. E aici la farmec, de te cutremuri. Dacă stai destul și îl inhalezi pe al nostru, nu-ți mai trebuie altul până-i lumea… Dar cine are nevoie de farmec într-un oraș unde nimic nu mișcă, deși totul e într-un soi de vânzoleală continuă? Lasă că-i bine! Noi să trăim…

(acușica și restul)

BOKIA 2: Cap. 70. Intermeț

Pe când astfel de lucruri se petreceau în biroul oficial, dându-i teme de reflecție, refracție și reflexie doamnei Lena, alte lucruri și alte împrejurări se întâmplau prin alte locuri din Bokia, dintr-un motiv simplu. Așa a lăsat Dumnezeu pe pământ și în istorie, să se petreacă felurite șmenuri și aici, și colea, în simultaneitate relativă. Unul poate sta în vreme ce altul aleargă, și fiecare din ei va percepe timpul și scurgerea lui în canale după propriu-i meșteșug de tâmpenie, dar important e că timpul se multiplică după loc, faptă și ipochimen, chiar dacă e unul singur. Nu e mare filozofie în ce zic, ne putem gândi la datul cu capul de-o ușă neobservată. În loc de una, brusc vedem o mulțime de stele verzi, rod al multiplicării perceptive, elan dionisiac obținut fără coniac…

Ne-am putea duce, vorba ceea, în oricare direcție, ar fi o simplă frecție. Dar e treaba mea să aduc sub nasul cutezătorului cititor ajuns până aici una anume loc și o anume dilemă a neîntâmplatului. Că multe se petrec prin orașul nostru, dar toate au consecințe nule în existență, izbutind doar să anuleze cu iscusință sensul și să suspende semnificațiile, trecând în nimicul nimicului în conformitate cu înțeleptul Solomon și trăncăneala lui sacră.

Lasă că nu-i nicio chestie să faci ceva, oricum vin imediat doi în loc și prima lor grijă e să desfacă. Dar să vedem cine e destul de deștept și de bine instruit ca să desfacă nefăcutul? Vai de capul techergheilor care cred că așa ceva se poate cum ai fuma un chiștoc de țigară cules de pe jos într-o zonă de nefumători păzită de camere de filmat cu circuit intern. Mai va…

(va ur-ur-ma-a)

BOKIA: Cap. 50. Legendă urbană

Înainte de a mă repezi și în bastimentul turlat – dar fără clopotnițe de fițe și simboluri cu decorațiuni extravagante, deșertăciuni și mărturii de idolatrie compactă și severă -, care va să zică înainte de a povesti cum stă treaba și cu Jacob Poplatek, pomenit deja în paginile de față, să mai zic ceva.

E amiază, îmi ghiorțăie și mie stomacul așa cum se cuvine într-un moment de pace și leșinătură cum e acesta care s-a lăsat peste Bokia, dar nimic nu se compară în orașul nostru drag cu densitatea de nemișcare de pe strade celor trei capiști. Nu, domne, habar n-am cum se prezintă popimea asta la apelul de seară, dar pe aici nici gaia nu are curajul să pună piciorul. Chiar circulă vorba – legende urbane de oameni odihniți, ce să spun?! – că într-o zi au trecut pe aici doi împielițați. Cică trioul popesc de sub comanda neadormitului Iorgomit i-a luat la trei păzește, căpăcindu-i bine cu crucile grele cu lanț până le-a făcut carnea metafizică să sfârâie, spurcăciunilor. Când să creadă, în fine, copitații, că au scăpat relativ întregi, numai ce s-au pomenit cu Tolby și Repulică în spinare, iar ăștia de la Biserica Universală nu s-au lăsat până ce nu i-au înfundat cu coarnele în scăldătoarea cu aghiazmă, de abia mai dădeau din coadă și erau să se înece definitiv.

Ăn fine, după ce i-au lăsat o clipă aproape morți și s-au dus după chibrituri, să le organizeze un autodafeu festiv, cum se proceda în vechime, drăcovenii o luară la fugă mai departe, buimăciți de cap de-a binelea. Dar, nefericiții întunecii avură ghinion până la capăt. A pus mâna pe ei Poplatek-ul, i-a vârât în căsoiul lui cu rugăciuni și până aici le-a fost. Când, într-un târziu, după adunarea din acea seară cu toți enoriații, bruneții ieșiră cu alai, erau trași la șpiț, cu coarnele pilite ascunse sub părul coafat, cu coada lipită cu scotch în interiorul nădragilor și costume de soi, de la ajutoare, de peste gârlă. A doua zi și intrară în politică, ajungând, unul, șef de partid, iar celălalt în parlament, la Cameră, cu sprijinul dicret al fraților care-i aduseseră pe calea cea bună.

(încă, încă)

BOKIA 2: Cap. 8. Iaduuul…

… din clar-obscurul igrasios se întruchipau, cu fețe luminate de jos în sus de o lanternă, doi draci stacojii, cu coarne fioroase și dinți din boabe de fasole, apucând de mâini sau de picioare, după caz, pe păcătosul sau păcătoasa nimerită acolo. Uneori respirau cam greu, fiindcă abia ce dăduseră jos echipamentul regulamentar bisericesc, deghizându-se și luând chipuri de îngeri căzuți pentru unicul scop de a-l întoarce pe cel căzut în greșeală la practici religioase mai canonice. Săracul moș Laie, clopotarul, și Ghiorghiță crâsnicul, amândoi vecini cu sfântul monument cultural, făceau asta cu trudă, dar și cu abnegație.

Târând victima viitoarelor penitențe trei pași mai încolo, cu fereală, spre a nu-i pricinui ciocnire împovărătoare cu țevile de calorifer, o trânteau pe un scaun, îndemnând-o cu hârâieli să… „- Ia, mă!”… „- Trage o dușcă…” Dacă, din cauza buimăcelii, femeia sau bărbatul întindea mecanic mâna către punguța cu bomboane sau către sticloanța de Coque-de-Colaps, popa sărea cu gura către persoană, căci viclenia era că se deda la pogorârile printre drăcoși numai în post. Totul se baza pe legea conform căreia acela care a făcut va mai face, iar pe urmă va recidiva. Semn clar era, deci, că mâna întinsă către dracii improvizați ai iadului de sub biserică însemna că acasă, nevăzut de nimeni, omul ținea postul ca fetele scurse către discoteci și parti-uri.

Era treabă nasoală, de netrecut cu vederea, drept care răscumpărarea se dovedea aspră, dar bine chivernisită de ieromonah, în numele unor prințipuri și valori mai înalte.

(va urma)

BOKIA 2: Cap. 7. Ritualul descendent

De obicei, după slujbă, venea momentul adevărurilor. Ieromonahul Iacob Pecurar, care-și luase și supranumele de „Iorgomitul” fiindcă îi plăceau vreo două citate din marele savant interbelic Iorgos Curmeanu și socotea că acolo stă esența întregii opere de mai multe sute de volume ale savantului (sute, sute; dar spuneau mereu același lucru: că el e deștept, iar ceilalți, morți și și încă nenăscuți sunt… proști), trecea spre strană și îl prelua pe cel aflat acolo în așteptare.

Ritualul era simplu și de neclintit. Mai întâi examina plicul. Apoi scruta coșul. În fine, privea în ochii suplicantului, ca să vadă dacă în privirile aceluia ședea zâmbetul ori cutremurarea. Dacă ultima îi dădea un licăr de neliniște în căutătură, prelua totul, îl lua de mână și îl târa după sine în stânga, către ușa care dădea spre subsoluri. Să o fi luat la dreapta, ar fi fost banal. Acolo treptele dădeau în sala unde repeta corul, unde erau școliți copiii cu caș la gură, unde erau conduse comisiile eparhiale cu scopuri pe care nu le detaliez ș.a.

Când intra însă cu bătrânul sau bătrâna așteptată și luau împreună calea din stânga, becul subsolului nu se mai aprindea ci intrau în împărăția întunericului. Desigur, Iorgomitul știa cum să procedeze. „- Ai sau n-ai păcate, mă?”, întreba el ceremonios pe prima treaptă. Dacă recunoștea că are, era în regulă. Dacă nu recunoștea, era același lucru, fiindcă decorul nu se schimba. Cu un șut în popou, persoana aluneca pe scări, picând în freză sau clănțănind din maxilar ca niște castaniete. Și deodată…

BOKIA 2: Cap. 6: Specializări parohiale

Trebuie, în orice caz, distins între nimicul pozitiv și cel negativ, cum spuneam; dar și între nimicul pasiv și cel activ. La noi în Bokia le practicăm pe toate, dar nu pe rând, fiindcă viața e scurtă. Și nici doar unii, că orișice om are drepturile lui sub soare…

Revin însă la prelații primei eclesii, căci despre nimicul lor voiam să pălăvrăgim un pic despre preocupările lor profesionale, care, odată lămurite, pot aduce un plus de delectare și de înțelegere oricui pierde vremea cu astfel de questii. Între cei trei, exista o clară de limitare de atribuții, în conformitate cu diviziunile sociale ale muncii parohiale. În vreme ce popa Păstorel practica exorcizările, ieromonahul Pecurar Iorgomitul organiza vizite la Rai și, mai ales, la Iad, în vreme ce relativ recentul absolvent Ploconiu Baci dădea în cărți și ghicea în Biblie, după caz. Dintre toți însă numai ieromonahul știa băga draci în oameni, ceea ce nu se întâmpla tocmai rar, ci mai ales în discuțiile lunare de după predica de duminică, atunci când prezenta enoriașilor din parohie nota de plată a lucrărilor de prelungire a clopotniței sau nevoile crescânde – pe fond de criză – ale cutiei milelor.

Mulți bokieni spuneau că toate astea sunt o formă a statului picior peste picior și cu mâinile încrucișate, dar și mai mulți erau de părere că toți cei care le treceau prin mână celor trei aveau ulterior ce povesti. Nu era acesta un semn că și nimicul produce efecte, inclusiv asupra celor care știau că nu e decât… nimic?

(va urma)

BOKIA 2: Cap. 5: … și-n gândirea selectă a lui Umil Ciorban

Adevărul este că nimicul este o chestiune căreia religia a încercat să îi dea de capăt încă de la începuturile ei. După cum spun vocile autorizate, una a fost nimicul din care Dumnezeu a făcut lumea, alta e cel în care Necuratul prăbușește sufletele bicisnice. Discutată și disputată iar și iar, problema i-a preocupat și pe filosofii țării noastre, mai ales pe Umil Ciorban, supist la Sorbona, vreme de zeci de ani (un record pentru compatrioții refugiați în căutare de azil pe gratis ici și colo), care, având oarece stagii studențești prin Teutonia, a luat la timp cunoștință de încercările unui universitaur faimos din partea locului, manipulator de noțiuni și concepte de-ți stătea mintea… Respectivul a pretins vreme de o viață că se ocupă de ființă, maimuțărind-o în fel și chip, doar pentru a explora, de fapt, nimicul. Ciorban a înțeles de unde bate moda și, între două cataclisme sociale, a cotit-o în direcția respectivă. Fiind însă leneș din născare, s-a rezumat la formulări sentențioase, nu a scris tratate, ca meșterul teuton. El a lăsat omenirii faimosul adagiu conform căruia „Nimicul e nimic, ba chiar mai puțin de atât” și tot inspirației lui îi datorăm vestea că „Dacă ești de nimic, ești, totuși, ceva”.

Bokienilor le place mai mult faptul că Umil al nostru nu și-a bătut joc de limba natală, așa cum, la el acasă, a făcut năzdrăvanul care l-a inspirat. Au dreptate, cum a țâșnit în largul continentului, uitând drumul spre casă, Umil a preferat să o dea pe frangleza hispanotedescă, singurul limbaj universal dinafara sino-portughezei…

Cât despre mine personal, eu iubesc cu patimă scuipăturile acestui autor de excepție care lovesc precum flegmele – fiindcă e flegmatic – direct în fruntea oricui îi deschide vreo cărțulie.

(va urma)

BOKIA 2: Cap. 3: Ding-dong și dong-ding

La ora regulamentară a arșiței, în care Bokia, sub soare, a înțepenit în leneviile amiezei, lăsând pe seama celor mai flețe păsări, vrăbiile, dreptul la agitație celestă, dându-le undă verde pentru operațiunea „frii scai”, dacă le țin aripioarele, pe strada Jaluzeanu, către stația „Smerita” pentru Apă și Refacere, cele trei biserici aproape învecinate se apucară să dăngăne din clopote. Cel puțin două dintre ele făceau, în orice caz, asta, pe cea de a treia stând cocoțat, în chip de giruetă, un cocoș de tablă coclită care, probabil, cânta în sinea lui. Primul dintre monumentele de cultură ecleziastică, după cum erau ele numite înainte de Marea Răsturnică, în nomenclatoarele oficiale ale regimului tovărășesc al lui nea Ceașcă, aparținea cultului patriotic și majoritar al Dreptei Credințe. El îmbina lipsa de stil arhitectonic cu o arhitectură a bunului gust de mare discreție, fiind văruit pe dinafară ca lipiturile de pământ de odinioară, și etalând o nobilă incapacitate de a ține linia dreaptă în direcția susului. Aici păstorea popa Păstorel, mâna lucrătoare a înaintemergătorului său ieromonahul Pecurar Iorgomitul, ajutat fiind și de părințelul Ploconiu Baci. Toți trei urmau rânduielile canonice ale cultului și făceau cinste cinului lor, ținând bune relații cu vecinii ecleziaști aflați în fruntea altor turme, concurente.

Imediat alături, la două case și un teren viran distanță, urma Biserica Universului, mai înaltă cu 2,75 metri decât prima și slujită de doi oameni de bine, în veșmintele Domnului, părinții Tolbas și Repulö. În timp ce primul, gras și îmbujorat, afișa mereu indignarea minoritară pe figură, cel de-al doilea, palid dar robust, părea un luptător de vocație silit de strașnice legăminte să simuleze iubirea frățească.

(va urma)

BOKIA 2: Cap. 2: Luare de grumaz a cititorului

Tu, prietene, caricatură a mea holbată în oglinda înșelătoare pe care mecla-mi ți-o oferă, te-ai așezat la masa asta de brad, simțind că e rost de trăncăneală și sperând – din auzite – că am rămas tot palavragiul căruia i-a mers buhul că arde clipele în focuri bengale. Sper să nu te fi înșelat prea tare, fiindcă aici, în Bokia, la momentul în care ne aflăm, și pe care l-am izolat din trecerea lui ca pe o monadă rostogolită pe loc, la marea îmbulzeală și fușereală, nu lucrurile merg mai departe, ci eu te port, precum poetul mantovan, pe sub pământ, prin aer, pe mai junele lui confrate florentin prin bolgii și pre limburi, de la Tanda la Manda, de la Lache la Mache, de la Sodoma la Govora și de la Scila la Caribda… Cu alte cuvinte, te voi hâțâna încoace și încolo, ca un ghid turistic șmecher, făcând slalom și zig-zaguri pe harta unei așezări cu o singură stradă, din dorința de a-ți crea iluzia complexității, așa cum o creează lingurița când amestecă limonada într-un pahar transparent, de apă. De la o persoană la un grup, de la o instituție la un solilocviu, șerpui-vom mai departe în geografiile umane și arhitecturile cazone ale Bokiei, parcurgând fără reflecție și preget tot ce ne cade la vedere și ne poate confuziona. Căci nu e oare periplul artistic confuzie peste ordinea superficial, dar tiranic instaurată a vieții noastre bicisnice? Nu e înturbinare și răsturnare fiecare pagină în care auctorele se străduie să se dea altceva și altfel decât tine? Or, pentru așa ceva, continuarea vizitei în Bokia se recomandă de la sine. Oraș de felul acestuia, zău, e greu de găsit înafara fiecărui alt oraș al țării noastre.

(va urma)

Anunț: BOKIA 2: un roman în serial pe acest blog

 Succesul imprescriptibil de care s-a bucurat romanul BOKIA în rândul publicului alfabetizat din România îl determină pe autor să răspundă neîncetatelor imbolduri ale armatelor de fani, inaugurând publicarea – de astă dată pe acest blog – a volumului secund din epopeea orașului știut.

 Gratuitatea – momentană – a utilizării noilor medii de informare și comunicare, existența blogului de față ca și răspunderea față de recompensantul sprijin al publicului de la noi mă determină să aplic cu conștiinciozitate legea hollywoodiană a continuărilor obligatorii.

 Mulțumesc pe această cale Familiei Thibault, Sagăi familiei Forsythe, Cvartetului Raj, fraților Petreuș, mamei, mătușii Tamara, ideii de guvern și mitului salarizării complete a activităților socialmente utile, profesoarelor între 50 și 60 de ani și contabilelor din aceeași categorie de preocupări pentru șansa de a viețui, alături de ele, în același orizont de așteptare strămoșesc, pitoresc și plin de înțelesuri și mai mari.

Să facem și de aici înainte să fie bine!