BOKIA 2: Cap. 68. Când gândurile înfloresc

„– Așa simplu?!” „– Ce să fie complicat? Ai zis arhitectură… Păi aici ai cu arhitectura, tot ce poți visa. Ai zis programări. Uite, ai toate programele și descrierea lor: în computere, în turism, la restaurante… Iei ce vrei… Ai zis salubrizare… E la salubrizare, din belșug!… Și tot așa…” „– Și… se leagă cumva?” „– Dar ce vrei să se lege?”, o privi nedumerită pe Lenți. „– Păi, tot, nu?! Să se poată citi de la un capăt la altul…” „– Să se poată citi? Arată-mi unul care mai citește ceva azi, înafară de reclame și de SMS-uri…” „– Nimeni?” „– Nimeni, dacă-ți spun… Nici juristul nostru, care cu asta se ocupă, cititul și răscititul legilor… Eu l-am văzut într-o zi cum dădea copi-peist la niște interpretări de lege. Și când l-am întrebat cum alege de pe net, a zis că se uită la care e mai scurtă și mai pe înțeles, că judecătorii n-au vreme de cimilituri…” „– Ahaaa…” ” – Dar cum?!”

Leana se gândi brusc că se putea apuca și ea să-și tragă niște cărți după modelul acesta. S-ar fi zis că să îți faci cărți de joc e mai greu decât să bagi două sute de pagini sub un titlul meseriaș. Dă și bine în bibliotecă… Hm! Ce ar putea compune? Nu-i veneau în minte decât lucruri care s-au mai făcut și voia… să fie originală. Ar putea, de exemplu, să scrie Luceafărul. Dar pentru asta ar trebui să preia ceva de astronomie. Poate și de la popi, că nu degeaba îi zice Necuratului Lucifer!

(mergem înainte)

Published in: on 8 iulie 2012 at 11:18 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

BOKIA 2: Cap. 67. Creația originală

„– Nu-nu…”, semnală Anicuța că nu spusese numai ca să nu tacă, ci că voia să și noteze: „Care e tema?” „– Ar-hi-tec-tu-ra pro-gra-mă-ri-lor în sa-lu-bri-za-rea me-tro-po-le-lor pro-vin-ci-a-le”, silabisi, ca pentru proști, tanti Leana, Lenuța, Lenocika, după caz… „– Stai așa!”, își plimbă Ani Micuța limba prin gură, trăgând literele cu repeziciune de pe tastatură direct pe ecranul computerului. Deschisese un document, notând vorbele una după alta, apoi preluase substantivele, așezându-le pe verticală. Ca să nu stea degeaba, deschisese și motorul de căutare numit de oceanienii care îl inventaseră Bleah și se apucase să bleah-uiască la marea artă, dând fiecare cuvânt unul după altul prin strecurătoarea electronică universală.

„– Gata! Zi-i lui șefu că mâine are cartea…”, spusese apoi lungana peste umăr. „– Cum draci?!”, nu se putuse abține Lenny tante. „– Așa? Una-două?” „- Asta e important să știu: una sau două? Câte exemplare vrea bossul?”, se interesă computerista de la spălătoria de bani. „– Nu, nu de asta ziceam… Ce știu eu?!”, mormăi, un pic aiurită, Lenuțica. „– Crezi că nu-i bine? Data trecută când a venit unu de la Curești să îl rezolv i-am comandat-o la Paris, au ăia un program că îți fac operă originală, dar costă mult, ia o lună și te scapă de bani cât ai zice pește…” „– E bună?” „– Aia? Nu poți citi un rând. Dar… E cu ISBN franțuzesc, aduce puncte, nu te joci…” „– Asta e chestia?” „– Păi, clar! Noroc că m-am prins cum să rezolv chestia. Dau căutare, găsesc sursa, iau de ici, de acolo, după temă, pun cu cópi-peist, și treaba e oablă!”

(vine, și încă mai vine)

Published in: on 7 iulie 2012 at 8:47 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , ,

BOKIA 2: Cap. 66. Mesagiul

„– Mda, mă rog frumos. Ce dorește doamna?”, a întrebat-o Anicuța la marele sictir, înălțându-se cumva deasupra ei. „– Io nimic. Dar șeful…” Imediat toate s-au oprit din blocioreală, lăsând fulgii de spumă să se așeze, iar bancnotele să plutească înfoiate a proasta. „– Așa. Șeful?” „– Păi… vrea de urgență o carte originală, scrisă chiar de el însuși…”

Femeia și-a șters meticulos mâinile, pe o parte și pe alta, de turul nădragilor raiați, deși putea foarte bine să o facă și apelând la bluza de pe ea. Mă rog, chestie de gust. Apoi a întrebat, profesionist: „– Știm subiectul?” „– Îl știm”, i s-a mărturisit pe loc, fără ezitare. „- S-auzim!” „– «Arhitectura programărilor în salubrizarea metropolelor provinciale»”, a lămurit curiera improvizată, cureaua de transmisie a mahărului, prietena eternă a ștăbimii, tentacula acesteia către bobor și populație.

Între timp, Anicuța zvârli șoțul de pe ea și trecură în a patra cameră unde – ca într-o adevărată chicinetă cum era cu adevărat locul –, lungana se înșurubă într-un scaun „ofissss”, pe un singur picior și rotativ, dând drumul unui computer cu ecran mare și plat, în timp ce musafira rămase în prag, aproape pe vârfuri, ca să încapă. „– Ziceai?…”, mormăi cadâna longilină peste umăr. „– Nu mai ziceam nimic…”, zise cu greu cealaltă, sugând abirtir burta, spre a mai anula din intimitatea nedorită cu coama Anicuței.

(mai, mai)

Published in: on 4 iulie 2012 at 7:59 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

BOKIA 2: Cap. 65. Bani câh!

Pe dreapta, chiar în spate, un fier de călcat, cuplat corect într-o priză care avea, fără îndoială, cele mai bune legături cu pământul, precum toate prizele din clădirea lor, aștepta vertical să fie folosit. Existau și mai multe coșuri de nuiele, puse unele peste altele, încă goale, fiindcă alături se aruncaseră teancuri de bancnote lipite cu o banderolă oficială, ca la bancă. După ce coșul urma să geamă de așa ceva, el putea părăsi odaia, precum cele dinaintea lui, gata încărcate de bănet, pentru transbordarea lui spre o destinație necunoscută. „– Auzi, dar de ce-i spălați, măi?!”, încercă ea să glumească peste capetele trudnicelor. ” – Dacă ar fi ai mei, nici măcar nu i-aș dezmototoli, să știi. Aș sări cu ei direct la atac, prin mall-uri și magazine…” „– Mie-mi spui?!”, mârâise șefa locului, cu voce de gardiancă. „Parcă eu n-aș ști să-i folosesc… Dar ăștia sunt bani oficiali, nu te joci…” „– Ce, așa arată bugetul?”, îi scăpase aproape pe neobservate, însă răspunsul n-a întârziat să vină. „– Care buget, domne?! Aia e altă mâncare de pește. Aici sunt bani murdari care trebuie spălați”. „– Tiii, unde duce obsesia igienei!…”, se crucise ea, dar de astă dată fără să mai facă vreun caz și chiar fără să se audă, numai în diblă. „– Și io cu cine să vorbesc aicia, că m-a trimis șeful cu problema care a venit dă sus, dă la capitală, să se facă doctorate…” „– Vorbești cu cine vrei, și cu mine, n-am treabă,” a continuat pe ton de mașteră tot capul echipei feminine, „… dar Anicuța e experta noastră în cărți de succes”, a indicat-o din cap pe o doamnă lăptoasă și chioară, fără ochelari, care și-a îndreptat șalele, dovedindu-se înaltă…

(continuăm)

Published in: on 30 iunie 2012 at 10:31 am  Comments (2)  
Tags: , , , , , , , ,

BOKIA 2: Cap. 64. Lăutul e un fel de lavaj

Ănfine, lăsând cioacele deoparte – „treaba baștanului cu ce-și tapetează sertarele, nu?” –, se gândea dameza de serviciu, pornind-o către biroul doi, la băieți. Acolo însă i s–a spus politicos, cu o pleoscoteală peste fesa dreapta, să mai avanseze un pic, până în a treia încăpere. Nu intra prea des acolo, fiindcă știa că e plină de muierotce fără școală, îmbrăcate ca femeile de serviciu. Bune și așa pentru aspirat praful de pe lângă microfoanele din lustre, veioze și scrumiere, ce atâta caz pentru o treabă banală? Spre stupoarea ei jovială însă, acolo nu era ce crezuse ea, un soi de cameră de relaș continuu a fetelor cu cârpa. Dimpotrivă, tot spațiul era plin de vănițe puse pe câte două scaune fără spetează, asupra clăbucului cărora trudeau din greu numitele, cu mânecile suflecate până spre umeri și cu antebrațele scufundate în lichidul aromind chimic a detergent. „– Ce faceți, curvetelor?”, – le-a întrebat pe cele vreo patru sau cinci dameze ce se cocoșau din greu, cu năframele picate spre ceafă sau spre frunte, după caz. Numai una nu avea nici ceafă, nici frunte, drept care basmaua înflorată îi căzuse piraterește, într-o parte. „– Facem ce trebuie făcut. Spălăm bani, nu vezi?”, a zis una pe care o suspecta de mai mult timp că le-ar putea fi șefă, datorită faptului că nu lăsa de pe ea ciorapii cu dungă, transparenți, nici în timpul dereticatului.

Într-adevăr, după ce te obișnuiai un pic cu lumina – că venea de la tuburile de neon orbitoare într-o atmosferă intimă, de clar-obscur căutat – începeai să sesizezi bancnotele de diferite culori atârnate deasupra capetelor și prin unghere de sfori pentru uscat rufele.

(vine și următoriul)

Published in: on 29 iunie 2012 at 4:34 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

BOKIA 2: Cap. 63. Slogănașe

Odată create premisele dătătoare de randament maxim, nu mai avea decât să și-i aducă în față, ca pe niște cățelandri neisprăviți, și să le propună ce era de făcut. Dacă voiau cu buna, le povestea de propunerile anuale pentru decorare în palatul întâi stătătorului, la Curești. Dacă nu le plăcea așa, le spunea în parte și ambilor deodată, ca să fie sigur că s-a înțeles mesajul, cum e cu copilașii, amantele, alcoolul și jocul la cărți, cu vânzarea-cumpărarea de examene și depunerile de valută prin conturi personale… Lucruri universale, dintre care unul prinde întotdeauna. (Prindea la politicieni, cum să nu prindă la niște zgubilitici din învățământul educativ care, peste toate, mai era și instructiv?!)…

Ea, drăgălașa, știa principiile de bază ale șefului direct, ăl mai tare perfect din toți: „Legea trebuie abuzată, nu uzată!” sau „Loo, iur mai bici!”, cum ar veni pre lătineasca zilei. Îi plăcea și acela cu „Decât tu să dai în mine, mai bine dau cu mine-n tine!” și „Statul vostru e-al nostru!”…

Mai erau câteva, pe care le ținea pentru sine, în sertarul de la biroul de mahon. Îl deschidea și le citea, așa lipite și caligrafiate cum zăceau pe fundul gol al sertarului, fie oricine ar fi fost în vizită sau în audiență. Și imediat se înviora, că doar nu era să se ia după falseturile afoane de pe pereți, bune pentru televiziuni și fraieri.

Printre ele era cel filosofic interogativ: „Ți-o trag ei sau le-o tragi tu?!”, o falsă dilemă, de altfel. Sau cel înscris pe laterală, bun pentru momentele dificile: „Și la cal, și la țânțar, erecția contează”.

(desigur, urmează mai departe)

Published in: on 28 iunie 2012 at 10:29 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

BOKIA 2: Cap. 62. De ce pencă?!

Imediat a înțeles care-i șpilu. Cuvintele „internet” și „băieții din biroul doi” i-au luminat și calea, și fața. „– Sigur, șefu!”, sărise ea sprințar, șolduindu-și ușor rotunjimile, ca memento. Dar șeful n-avea acum treabă cu asta, tocmai dădea ordin să îi fie adunați câțiva profi de la administrație și de la arhitectură, sub pretextul unei mustrări pentru vini imaginare (metodă sigură: cine se știe nevinovat precum lacrima, cine nu a greșit nicăieri sau nu are vreun subordonat ce putea greși și de care trebuie să răspundă?!…) Nu avea în vedere nicio mustrare, de fapt, ba chiar dimpotrivă. Faptul că îi prețuia, și încă numai pe baza a ceea ce i se șoptise despre ei la ureche, în două-trei vorbe, îl convinsese că de ăștia avea nevoie pentru a pune pe picioare planul cel nou.

Era un om practic: dacă trebuia scris despre arhitectura programărilor în salubrizarea metropolelor provinciale, atunci – clar -, câte un universitar de la arhitectură și de la administrație publică nu putea lipsi. Condițiile erau clare și ușor de verificat: aveau vreun renume, fie și dubios? Dacă da, era în regulă. Erau șantajabili? În caz că da, era perfect, fiindcă asta asigura dinamism și mobilitate în executarea oricărei sarcini. Aveau familie cu copii? Vulnerabilitățile cresc când auzi orăcăitul pruncilor care cer de mâncare de la „Pizza Bruger Șnițel”, motociclete tunate și tabere în Postoceania…

Păi adică ce, el era făcut pe diplome universitare șeful plebimii ținutului sau știa pe bune cum se mișcă din loc situațiile?!

(va urma)

Published in: on 27 iunie 2012 at 11:30 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

BOKIA 2: Cap. 61. Ordinul cu questia

Primise deja vești de la Curești despre noua competiție pe alte canale. Ordinul era clar: în trei zile fiecare perfect se cuvenea să înainteze cinci sute de pagini în nume propriu la cancelaria preșului, unde mai multă papagalime de specialitate imprima, punea în format și inventaria contribuțiile, ocupându-se de înscrierea prin programe de doctorate la toate specialitățile a autorilor. Se recomandau specialități legate de administrație și economie, că astea dau bine, dar la rigoare se acceptau și cele pe subiecte militare, de istorie sau de filozofie pulitică.

Perfectul ei venise, ca din întâmplare, cu două zile în urmă, și-i spusese: „- Fato, bagă de urgență la furnal pentru mine șase sute… hmmm… nu, nu șase…. Să zicem patru sute treizeci și opt de pagini noi-nouțe pe o temă de… stai să văd… de… zi și tu, ce temă?…” „- O temă de… arhitectură?”, încercase ea, cu gândul că dacă nu se renovează sediul vor pica coloanele rămase cum erau și pe vremea ultimului împărat. „- Da, da, foarte bine… Zi-i așa: arhitectura programărilor în salubrizarea metropolelor provinciale.” „- De urgență? Dar de unde, domnu, în regim de urgență, atâtea pagini de specialitate?!” „- Te descurci, băi, ce dreaku… I-ai și pe băieții din biroul doi și puneți cap la cap. Ce, vi s-a tăiat internetu? Vezi, să nu vi se taie altceva, că pe urmă vi se apleacă…”

(desigur, continuă)

Published in: on 25 iunie 2012 at 9:16 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

BOKIA 2: Cap. 60. Concurs

Păi mai clar de atâta cine să ți-o spună?! Din când în când, de atunci înainte, când o punea câte un șef, șefuleț sau pufuleț proaspăt intrat în administrație să se autoreprezinte lăsând deoparte țoalele și prejudecățile, pe covor, în scaunul de serviciu sau pe vreun birou de mahon dintre cele două războaie, tanti Leana își amintea tipologia muncii din lumea lor și imediat se și relaxa, gândindu-se la ale ei între timp. Dar, mă rog, aia era altă cherestea…

Acu venise facsul acesta poznaș, nu mai imbecinic și nici mai domestic decât de obicei, așa că își putea permite să le facă în minte un semn obscen paznicilor microfoanelor ascunse prin glastre și în perete, era mica ei răzbunare că își mâncase tinerețile pe niște pârlite de favoruri și primind un salariu nu cine știe ce grozav însine, decât dacă te gândeai la nefăcut nimic precum la un vis de mărire.

Auzi acolo ce daraveră! Băieții din Curești, governiștii, lansaseră o nouă competiție menită să le legitimeze putere: SĂ DEVENIM AUTORI! Li se propunea perfecților, primarilor și altor autorități intermediare și subalterne să producă în cel mai scurt timp câte un volum de autor. Ținta explicită era aceea de a stimula creativitatea și autorlâcul. Telectualii făceau în ultimii ani tot mai multă caragație că în politică merg numai nulele. „E nevoie de un suflu nou!”, îi dăduse cu flașneta Preșul la o recentă apariție la scenă închisă (filmaseră la el în dormitorul din palatul blestemat).

Era limpede de ce, țațo! Păi ce, să vază forfoteii de jos că nu fac nimic? Păi erau și ăștia de la gombern d-ai noștri, cu munca nepropriu-zisă, făcători de imagine și altceva nemică…

(dapăi cum?! mai vine!)

Published in: on 21 iunie 2012 at 9:21 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

BOKIA 2: Cap. 58. Modificări de situație

Dar, cum se petrece de obicei în astfel de situații, când zeii îți trimit un mesager tocmai când ai o urgență de rezolvat la cea mai apropiată toaletă, de ajungi să îți stropești bombeele și te pierzi cu totul cu firea, în timp ce Popli făcea față cu mare icnet interior acestor chestiuni rutiniere legate de meseria și vocația lui, într-o altă parte a urbei, la Consiliul Arondismental Bokiot, parcelat alături de celelalte șaizeci și două de consilii similare, anume pentru a acoperi satisfăcător (deși nu și corespunzător) teritoriul patriei, venea un facs scremut de la stăpânire.

„- Bă, tâmpiții ăia iar n-au ce face, așa că ne dau nouă să facem!”, rosti, mișcând numai coada ochiului într-acolo, tanti Leana, secretara Șefului Arondismental din Ținutul Bokia. Stătea crăcănată la birou, etalându-și șuncile laterale cu picioarele crăcănate pe birou și, mda, duța eliberată din strânsoarea oricărui quilot, în speranța că, intrând careva neanunțat, ar surprinde-o, pasămite. Momentan nu era nimeni în încăpere, decât chipul Preșului ăl mare, înrămat regulamentar, între praporii oficiali, dar asta nu o împiedica să vorbească și ea, după plac, cu el sau cu vreun tovarăș imaginar. (Sincer: vorbea cu ascultătorii oficiali de la celălalt capăt al firului, în beneficiul cărora se și masturba, când voia să îi provoace, demând erotic și senzual în timp ce își ungea magiun pe pâine, căci știa că nu actul în sine, cât încălecare alui pe Pegasul imaginației ălora valora cel mai mult…).

(mai vine, mai durează)

Published in: on 19 iunie 2012 at 10:40 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,