Poezia-i reflexivă ca un râu de vară
Când cu bulbuci printre stânci iute el coboară
Dând, ici de un ciot de lemn, colo de o barcă,
Survolat de pescăruși, săgetat de-o țarcă
La câmpie e domol nimeni nu-și dă seama
Că, pe sub spinări de val, unda-i poartă taina
Înstelată-n nopți fierbinți, dar de prund ascunsă,
O triremă din Bizanț veșnic nerăpusă…
Când să pui mâna pe ea, s-a și sfărâmat,
Ca scafandu poți să-ți spui: „- Nici nu s-a-ntâmplat!…”
E și veche, dacă e, ce poți să-i mai faci?!
Iar revii la postmoderni și-i citești în draci…
