POSADA, 1330: Două, nu una?

 Cele două miniaturi ale lui Mark Kalti referitoare la expediţia regelui Carol Robert de Anjou în Valahia, din septembrie 1330, inserate în Cronica pictată, sunt, stilistic vorbind, foarte asemănătoare. Constantin Rezachevici remarca faptul că în reprezentarea confruntării autorul imaginilor ar fi urmat nişte modele italieneşti, ale şcolii bologneze de pictură.

Cum observam însă eu însumi, nicărieri în cuprinsul cronicii Mark Kalti nu reprezintă acelaşi eveniment politico-militar de două ori. Cum prima confruntare care a avut loc în defileu între oastea lui Carol Robert şi inamic este despărţită de a doua prin imaginea soliei trimisului valah la regele maghiar, trebuie dedus că Mark Kalti a înfăţişat două bătălii diferite.

Abia a doua dintre ele reprezintă dezastrul suferit de maghiari în finalul campaniei, soldat cu fuga regelui deghizat şi uciderea florii cavalerilor din oastea maghiară.

Trebuie remarcate, de aceea, şi elementele care diferenţiază cele două reprezentări, căci ele spun ceva nemărturisit de alte izvoare despre episoadele de confruntare militară ale acestei campanii.

Astfel, în primul desen se observă, în dreapta sus, un luptător din tabăra valahă îmbrăcat în strai roşu, cu o căciulă înaltă, pregătindu-se să provolească un pietroi asupra cavalerilor cu platoşe din armata regală, înghesuiţi în râpă. În mod clar, el este o căpetenie în raport cu luptătorii în ţundre de oaie, cu cuşme pe cap, dintre care unul se distinge că poartă şi opinci în picioare. Straie roşii purtau numai membrii păturii suprapuse. Cât despre căciulă, aceasta prezintă similitudini pronunţate cu cea din stânga imaginii (din perspectiva privitorului), unde purtătorul ei se iveşte din spatele bărbosului cu aspect cristic ce se apleacă peste râpă gata să îşi lansez, şi el, pietroiul. Aici, purtătorul căciulii este înveşmântat în verde sau turcoaz, aparţine şi el altei pături sociale decât cea a ostaşilor umili, îmbrăcaţi – uniform – în blană de oaie şi, după toae semnele, ţinând seama de celelalte reprezentări din Cronica pictată, el este ori cuman, ori tătar.

Două lucruri par să fie semnalate aici de Mark Kalti. Primul, se referă la componenţa oştii lui Basarab, deloc redusă doar la oameni umili, ci beneficiind şi de căpetenii boiereşti. Acest lucru atrage atenţia asupra circumstanţei că societatea din Valahia vremii era deja suficient de diferenţiată şi de ierarhic organizată pentru a permite organizarea unui stat feudal de sine stătător.

Al doilea detaliu este acela că, în tentativa de opoziţie a lui Basarab la avansul maghiarilor la sud de Carpaţi, el a beneficiat de alianţa tătarilor. Desigur, se prea poate ca semnificaţia prezenţei bărbatului cu căciulă înaltă şi strai verde în rândul oştilor lui Basarab să fie aceea că populaţia peste care guverna Basarab era alcătuită din români şi cumani, o populaţie încă neomogenă, din rândul căreia cumanii puteau face parte chiar la nivelul căpeteniilor. Faptul ar concorda atât cu teza lui N. Iorga despre originea cumană a lui Basarab însuşi – reluată de Neagu Djuvara -, cât şi cu încheierile lui P.P. Panaitescu din Interpretări româneşti referitoare la originea alogenă (mai ales bulgară şi cumană) a boierimii româneşti.

În fine, cum figura cumanului sau a tătarului nu se mai vede în reprezentarea bătăliei finale, în imaginea secundă – cea cu caii ieşiţi din chenar -, se poate deduce că, pe drumul de întoarcere din Valahia, oastea maghiară a fost surprinsă în munţi de către români, fără ajutorul contingentelor de nomazi vizibile cu ocazia primei confruntări. Căciulile înalte nu mai au aici forma celor atribuibile nomazilor, ci par mai curând cuşme. Cât despre căpetenii, se iţesc şi dincoace câteva capete, dinjosul cărora se observă straie roşii şi verzi, dar ele nu poartă marca unor străini, ci par să aparţină jupanilor ţării basarabe. Dintre oamenii voievodului care luptă pentru independenţa lui, în stânga imaginii se observă arcaşul care, costumat în stil occidental, spre deosebire de celălalt arcaş, în şubă, lesne de desluşit în dreapta, este, cu siguranţă un boier de la curtea lui valahă, un comandant de oşti autohton.

[Am alăturat celor două miniaturi reprezentând bătăliile din campania lui Carol Robert împotriva lui Basarab una care înfăţişează lupta dintre Ladislau I şi căpetenia cumanilor, spre a evidenţia ce fel de căciulă poartă nomanul, şi o imagine având ca subiect o cavalcadă a tătarilor, ilustratoare, şi ea, pentru veşmântul nomad, inclusiv căciulaş şi aceste imagini sunt tot opera lui Mark Kalti]

Published in: on 4 aprilie 2010 at 10:30 am  Comments (1)  
Tags: , , , , , , , , , ,

Bătălia de la Kroissenbrunn (1260)

Confruntarea regelui Ungariei Bela al IV-lea şi a fiului său Ştefan cu Ottokar al II-lea Przemisl, regele Boemiei, a avut ca miză dominaţia asupra Sileziei, Slovaciei, Lusaciei, Austriei şi Stiriei. Ungaria a fost înfrântă

imagine din Cronica lui Ioan de Thuroczy (sec. al XV-lea)

3. O luptă din 1270 – 1271 şi corespondenţele dintre stilul istoriografic şi cel al documentelor oficiale

Documentul emis de cancelaria lui Andrei al III-lea al Ungariei în 1300, referitor la proprietăţile lui Mărcheluş şi ale fiilor săi Micu şi Chepan, se referă la împroprietărirea lor de către regele Ştefan al V-lea (1270 – 1272). Dania s-a făcut în mod clar după decesul regelui anterior, Bela al IV-lea, în 3 mai 1270, şi înainte de 6 august 1271, când murea regele Ştefan, spre a răsplăti moartea magistrului Achileu, fratele lor, care a pierit ucis în luptă, cu prilejul confruntării armate dintre regele maghiar şi Ottokar al II-lea Přemysl al Boemiei, între râurile Raba şi Rabcha.

După cum se ştie, în august 1270, curând după încoronarea lui, Ştefan al V-lea a încheiat la Cracovia o alianţă cu cumnatul său, prinţul Bolesław al V-lea al Poloniei, îndreptată împotriva regelui Boemiei. Suveranul maghiar s-a întâlnit şi cu regele Otakar II în 16 septembrie, pe o insulă de pe Dunăre, nu departe de Pojon (Bratislava), unde au încheiat un armistiţiu de doi ani. În pofida acestui act diplomatic, hărţuielile izbucnite curând la frontieră au dus la reluarea războiului, regele Boemiei preluând iniţiativa. Ştefan a fost înfrânt în două bătălii mai mărunte, dar până la urmă a câştigat o victorie hotărâtoare în 21 mai 1271, înfrângându-i pe cehii şi austriecii lui Otakar al II-lea. Prin pacea care s-a încheiat în urma acestor evoluţii, regele Boemiei a restituit fortăreţele ocupate în timpul ostilităţilor, iar Ştefan, în revanşă, a renunţat să mai ceară restituirea către tezaurul maghiar a valorilor duse de sora lui Anna la Praga după moartea tatălui lor.

Bătălia în care a murit Achileu, fiul lui Mărcheluş, a fost una din cursul acestei campanii, precedând finalul războiului. Din punct de vedere istoriografic este însă interesant de constatat că formularea localizării confruntării aducătoare de moarte pentru al treilea fiu al comitelui “in conflictu, quem idem dominus rex Stephanus inter fluvios Raba et Rabcha habuit…” aminteşte de formula din Chronicon Budense „Hungari ergo, qui erant cum Cesare, et Petrum rege, duxerunt exercitum tota nocte equitantes sursum iuxta fluvium Raba, et Rabcha, quos illucescentesole facile transientum” referitoare, la confruntarea dintre Henric şi Aba în anul 1044. Să fie oare o simplă potrivire întâmplătoare, sau se dezvăluie aici posibilitatea de a ne afla în faţa unei uzanţe istoriografice, a unui mod de a evoca evenimente istorice similare – în cazul de faţă bătălii – prin recursul la o stilistică ce conţine elemente recurente? Către ultima concluzie par să îndrume observaţiile lui Raimund Friedrich Kaindl din Studien zu den ungarischen Geschichtsquellen (Viena, 1899), cercetător care evidenţia similitudinile dintre analistica timpurie şi cronica lui Simon de Keza, aşezând în paralel cu fragmentele din primele două texte şi un al treilea, preluat din Cronica de la Buda. Astfel, în Annales Altahenses, S. 35 textul sună astfel: „A.[nno] 1044 … tota nocte equitando sursum per ripam crepusculo facili vado transit”. În Keza, S. 82: „… tota nocte equitando orto sole facili vado transierunt”. În fine, în Chr. Budense, S. 84: „… tota nocte equitantes sursum iuxta fluvios Raba et Rabcha, quos illucescente sole facile transierunt” (op. cit., p. 12). Savantul constata astfel, cu mai bine de un secol în urmă, elementele comune, recurenţele existete de la un text la altul, corespondenţele stabilite între istoricii medievali. Ceea ce se adaugă astăzi observaţiilor lui este că aceste oglindiri nu funcţionau doar în interiorul analisticii şi cronisticii, ci şi între genurile istoriografice, pe de o parte, şi stilul chartelor eliberate de cancelaria regală, pe de alta.