Aşa-numita Cronică moldo-rusă, scriere istorică a cărei compilare a avut loc la curtea lui Bogdan al III-lea cel Orb (1504 – 1517), fiul lui Ştefan cel Mare, probabil prin implicarea decisivă a mitropolitului Theoctist al II-lea, între 1508 – 1510, a folosit izvoare istoriografice mai vechi. Încercând să istorisească o istorie a Moldovei, poporului şi dinastiei acesteia, de la începuturile mitice până la zi, autorul scrierii a folosit un text narativ compilat la curtea lui Ştefan cel Mare, aşa-numita Gestă legendară unificată, pusă în pagină cândva între 1473 şi 1489. Lui i-a adăugat o selecţie din notiţele analistice care consemnau domniile moldoveneşti de la Dragoş Vodă la Ştefan cel Mare şi Bogdan al III-lea. Dar Gesta legendară unificată îşi datorează numele eufemistic – căci titlul original nu s-a păstrat – faptului că, ea însăşi, punea împreună două texte diferite, de aspect legendar, însă cu pretenţia de a elucida trecutul mai îndepărtat. Una dintre ele era aşa-numita Gesta lui Roman şi Vlahata, în timp ce a doua consemna, în cea mai veche versiune a sa ajunsă până la noi, legenda vânătorii lui Dragoş Vodă care a dus la întemeierea statului de la răsărit de Carpaţi. Reconstituirea textuală nu se opreşte aici. Gesta lui Roman şi Vlahata a fost concepută, după toate aparenţele, în Maramureş, poate chiar la mănăstirea Peri, prin 1390 – 1399, eventual sub îndrumarea ieromonahului Pahomie, egumenul locaşului patronat de „Sf. Mihail”, sub oblăduirea laică a marilor seniori ai locului, fraţii Drag şi Balc. În ea se povesteşte cum strămoşii mitici ai românilor, Roman şi Vlahata au părăsit Veneţia şi s-au stabilit din Romania (probabil Imperiul Bizantin), întemeindu-şi cetatea Roman (adică propria stăpânire). În slavona în care a fost scris textul gestei, care era limba de cult şi oficială a ortodocşilor vremii din sud-estul Europei, dacă nu erau chiar vorbitori de greacă, românii au fost desemnaţi drept „Romanovici”, adică urmaşi din stirpea lui Roman. De aici ei au fost chemaţi în ajutor de către regele maghiar Ladislau în vremea atacului tătarilor şi, pentru vitejia lor, au fost răsplătiţi cu moşii între râurile Mureş şi Tisa, şi pe Criş. Multe dintre susţinerii gestei sunt contradictorii şi derutante, dar studiile istorice din ultimele două secole le-au desluşit, rând pe rând, anulându-le caracterul paradoxal şi evidenţiind ce informaţii doreau să transmită şi cum de s-a ajuns la distorsiunile actuale. Există însă în Gesta lui Roman şi Vlahata un detaliu care a rămas până astăzi neexplicat în mod satisfăcător. Narând istoria prealabilă aşezării „Romanovicilor” în Ungaria, textul aminteşte că “… în anii domniei lui Vladislav s a ridicat război de către tătari împotriva ungurilor, de la cneazul Neimet din locurile sale în care rătăceau, de la râul Prut şi de la râul Moldova…”. Nimeni nu a reuşit, deocamdată, să elucideze de ce conducătorul tătarilor este consemnat cu apelativul “cneaz” şi pentru care raţiuni numele lui apare ca “Neimet”. În mod evident, fiind vorba despre un text scris în slavonă, calitatea de “cneaz” nu poate fi decât echivalarea în terminologia consacrată de această limbă pentru funcţia de conducător. Adică, de han, dacă despre tătari sau de nomazi ar fi vorba. Numai că hanul în cauză, Neimet, nu este atestat de nici un document sau izvor narativ şi, în plus, un asemenea nume atribuit unui tătar nu rămâne neverosimil. Chiar de la prima vedere, neimet duce cu gândul la maghiarul német, care înseamnă “german”, “neamţ”. În loc să poarte, aşadar, înspre marea putere militară orientală a Europei de Sud-Est secolelor al XIII-lea şi al XIV-lea, cu totul neaşteptat numele conducătorului tătarilor sugerează, tocmai dimpotrivă, o căpetenie războinică de la vest de Ungaria. Cum s-a putut ajunge într-o astfel de situaţie „oximoronică”? Fără îndoială, din acelaşi motiv pentru care figura lui Ladislau I (1077 – 1095) s-a contopit cu cea a lui Ladislau al IV-lea Cumanul (1272- 1290), urmaşul lui şi pentru care cumanii, invadatorii din vremea primului au devenit tătarii din timpul celuilalt rege. În lipsa unei cunoaşteri sistematice a trecutului relatat într-o formă succintă, pe baza unor izvoare narative lacunare, autorul necunoscut al Gestei lui Roman şi Vlahata a confundat epoci, figuri şi evenimente între ele, dând o versiune fantezistă. Prin “cneazul Neimet” ar trebui, care va să zică, să se înţeleagă, nici mai mult, nici mai puţin decât “craiul nemţilor”, adică „împăratul sau regele germanilor”, tot aşa cum prin tătari aici, în contextul dat, trebuie înţeleşi duşmanii, pur şi simplu.
Cărţile mele (12): Troia, Veneţia, Roma (ed. II, vol. 1; 2007)
Troia, Veneţia, Roma. Studii de istoria culturii şi civilizaţiei medievale
de Ovidiu Pecican
Bucureşti, EuroPress Group, 2007
coperta: Alexandru Pecican
CUPRINS
1. Introducere …
I. LITERATURĂ ŞI ÎNCEPUTURI
2. Există o literatură română medievală? …
3. P. P. Panaitescu şi începuturile istoriografiei în Ţara Românească
4. Pavel Chihaia şi primele scrieri istorice româneşti …
5. Scrieri istorice medievale din mediile româneşti ardelene …
6. Literatura română din secolele al XIII-lea – al XIV-lea …
7. Recursul la mitologia păgână în istoriografia slavonă de la nordul Dunării (secolele al XIII-lea – al XIV-lea)
II. ÎNAINTE DE ÎNTEMEIERE
8. Începuturile organizării vieţii româneşti în Oltenia în lumina unei vechi teze a istoriografiei române (sec. al XII-lea – al XIII-lea)
9. Vlahia şi vlahii la Robert de Clari
10. Conflictul dintre Ioniţă Caloian şi Emeric al Ungariei (1202 – 1204)
11. Episodul soliei cruciate la Ioniţă Caloianul în opera lui Gh. I. Brătianu …
12. Cunoaşterea trecutului la curtea din Trnovo (1205 – 1207)
13. Roman – un erou eponim al românilor …
14. Epopeea românească medievală: Cântecul de gesta al lui Roman şi Vlahata …
15. Argumente pentru existenţa Cântecului de gesta despre Roman şi Vlahata …
16. “Cneazul Neimat” în Gesta lui Roman şi Vlahata. O ipoteză
17. Scrisoarea latinilor în Gesta lui Roman şi Vlahata. Evenimentele balcanice dintre 1235 – 1239
III. MOŞTENITORII BIZANŢULUI
18. Pe urmele confruntării dintre Basarab I şi Carol Robert: Legenda descălecatului pravoslavnicilor creştini (1320 – 1330) …
19. Legenda descălecatului pravoslavnicilor creştini şi atmosfera ideologică ce a generat-o …
20. Lumea sud-carpatină a ioaniţilor
21. Originile cărturăreşti ale naraţiunii despre Negru Vodă
22. Negru Vodă şi realitatea lui istorică
23. Comiţii lui Vlaicu Vodă
IV. ÎN BANATUL ŞI BIHORUL ROMÂNESC
24. Nobilimea de origine română din Ungaria medievală (sec. al X-lea – al XIII-lea)
25. Cnezii bănăţeni la originea nobilimii medievale
26. Frământările social-politice din Ungaria secolelor al XII-lea – al XIII-lea şi ecourile lor în texte româno-slave
27. Lupta lui Ladislau cu tătarii – o legendă eroică maghiară printre români (ante 1343 – 1365)
28. Împrejurările circulaţiei legendei despre Lupta lui Ladislau cu tătarii (1343 – 1365)
V. COMPROMISURI RELIGIOASE
29. Despre triumful ortodoxiei asupra catolicismului: Legenda lui Ladislau şi Sava ….
30. O neînţelegere istoriografică? Măsurile anticriză ale lui Ludovic de Anjou în Transilvania şi Banat (1366) …
31. Legenda despre lupta dintre Vladislav/ Ladislau şi Ştefan în Banat. Context istoric şi straturi culturale (1243 – 1370)
32. Identităţi şi porecle în Banat la 1370. Baterea primelor monede pentru Ţara Românească
33. Nicodim de la Tismana, Sigismund de Luxemburg şi Legenda bănăţeană despre Ladislau şi Sava …
VI. LA ÎNTÂLNIREA CATOLICISMULUI CU ORTODOXIA
34. Istorici la Oradea în secolele al XIII-lea – al XIV-lea: ambianţă ideatică şi raporturi româno-maghiare
35. Istoriografie, context documentar şi istorie în Transilvania la mijlocul secolului al XIV-lea
36. O pledoarie pentru unitate creştină în faţa avansului otoman: Hronicul bulgăresc
VII. UN MARAMUREŞ CAVALERESC
37. Literatura “cavalerească” în Maramureşul românesc (secolul al XIV-lea) …
38. Lecturile nobililor maramureşeni (sec. al XIV-lea – al XV-lea)
39. Legenda originii maramureşenilor – un program al luptei românilor din Maramureş pentru păstrarea autonomiilor (circa 1343 – 1362),
40. Ianuarie – februarie 1360: tulburări în Moldova
41. Regina Elisabeta a Ungariei şi românii din Bereg (1361 – 1364)
VIII. UN IZVOR ISTORIC MAGHIAR PIERDUT
42. La izvoarele unui mit istoriografic: Georgios Pachymeres şi migraţia românilor la nordul Dunării
43. Legende medievale defavorabile despre originea românilor
44. Letopiseţul Unguresc: catolicismul magnaţilor maghiari în alertă antiromânească
45. Dragoş de Giuleşti şi Balc, fiul lui Sas. Între Maramureş şi Moldova …
46. Cine a scris Letopiseţul unguresc? Ideologi ai îngrădirii autonomiilor româneşti în vremea lui Ludovic de Anjou
Anexe
Ovidiupecican's Blog 