În 6 ianuarie 1300, un document arată că episcopul de Agria, deşi cunoştea canoanele sacre, nu le-a respectat, cerând pentru biserica de Agria dreptul de zeciuială şi jurisdicţia asupra Maramureşului, „care este o părticică a diecezei de Transilvania atât prin legea diecezană, cât şi prin legea jurisdicţiei, respectivele drepturi sunt recunoscute a ţine de biserica Transilvaniei”. În pofida acestei situaţii, prin decizie regală – deci laică – episcopul de Agria a obţinut ceea ce dorea.
Se contestă situaţia de facto, care îi dădea episcopului de Agria Maramureşul, menţionându-se că Maramureşul din acel moment „se găseşte între hotarele şi marginile diecezei Transilvaniei” (vezi Dr. Ioan Mihalyi de Apşa, Diplome maramureşene din secolele XIV şi XV, ed. a IV-a, Cluj-Napoca, Ed. Dragoş Vodă, 2009, ed. de Vasile Iuga de Sălişte şi Vasile Rus, p. 2).
Rezultă din cele de mai sus că la 1300 existau deja comunităţi de romano-catolici în Maramureş, prin urmare ultimii regi arpadieni începuseră deja să îi instaleze acolo pe oaspeţii occidentali aduşi în regiune. Dreptul de jurisdicţie asupra lor era disputat acum de biserica Transilvaniei, care obţinea, în virtutea obiceiului statornicit şi a împărţirii de până atunci în diecezane, zeciuiala cuvenită, şi de biserica din Agria susţinută de noua regalitate în condiţiile modificărilor survenite în ţară.
Dinastia arpadiană ajunsese, odată cu Andrei al III-lea „Veneţianul”(1290 – 1301), la ultimul ei reprezentant, rege care nu a fost niciodată sprijinit de întreaga aristocraţie a ţării ci, dimpotrivă, şi-a văzut mereu contestate drepturile de moştenitor. Părţi întinse ale regatului erau în stăpânirea puternicilor baroni Miklós (Nicolae) Kőszegi, Maté (Matei) Csák şi László (Ladislau) Kán. Ultimul dintre cei trei a condus în deplină autonomie voievodatul Transilvaniei între 1297 şi 1314, fiind recunoscut ca partizan al regelui. Cel puţin aşa interpretează istoricii prezenţa lui la adunarea convocată de suveran în Buda, în 1298, şi prezenţa lui în consiliul regal în cursul anului 1299. Poziţia lui în anturajul regelui a fost un prilej de întărire a propriei autorităţi în ţară, aşa încât reafirmarea drepturilor bisericii din Transilvania asupra Maramureşului catolic trebuia să însemne, implicit, şi o păstrare a autorităţii voievodului ardelean asupra Ţării Maramureşului. Disputa cu Agria pentru jurisdicţie trebuie, pesemne, înţeleasă ca o confruntare de natură politică între Ladislau Kán şi Amadeus Aba, ambii fiind printre apropiaţii ultimului dinast arpadian, al cărei scop era întărirea propriului teritoriu controlat.
Decesul regelui la 10 iulie 1301 a modificat jocurile de putere, Amadeus Aba devenind suporter al pretendentului Wenceslaus de Boemia. În schimb, Ladislau Kán s-a mulţumit să încerce să îşi întărească poziţia, neparticipând la confruntările militare dintre clanurile baroniale.
Ceea ce pare să mărturisească actul este că anterior anului 1300, măcar începând cu afirmarea lui Ladislau Kán ca voievod al Transilvaniei, în 1297, dar probabil şi mai devreme de acest an, dieceza de Transilvania avea jurisdicţie asupra Maramureşului catolic, atâta cât era acesta (în 26 aprilie 1329 saşi şi maghiari se găseau doar la Visk, Hust, Teceu şi Câmpulung la Tisa (ibidem, doc. 4, p. 10-14); documentul nu menţionează şi Sighetul). Se poate atribui acest fapt voinţei politice şi acţiunii puternicului feudal care era Ladislau Kán, fireşte. Dar poate că la origini se afla o precedenţă istorică mai îndelungată, primii misionari catolici din Maramureş provenind, cine ştie, din Transilvania. Numai un asemenea caz, fără legătură cu iniţiativele laice, ar justifica deplin formula neechivocă a documentului, după care Maramureşul, „… este o părticică a diecezei de Transilvania atât prin legea diecezană, cât şi prin legea jurisdicţiei, [drept care – n. O.P:] respectivele drepturi [= zeciuiala; n. O.P.] sunt recunoscute a ţine de biserica Transilvaniei”.
Ovidiupecican's Blog 