În ultimii ani se poate observa un interes crescut pentru mișcările de avangardă literară și artistică, în special pentru curentele Dada și Suprarealism. În numeroase țări se organizează expoziții de anvergură, se fac cercetări intense, se publică manifeste, documente inedite, se aduc la lumină versuri uitate sau mărturii surprinzătoare, se produc filme, se sublinează influența avangardei interbelice în evoluția culturii moderne.
Și în România de azi se organizează expoziții retrospective, se editează opere ale autorilor uitați, se fac traduceri, se promovează, prin simpozioane, aniversări, evenimente cu caracter public, artiști și scriitori născuți în România și, în marea lor majoritate, emigrați spre alte meleaguri. Desigur că, în perioada regimului comunist, acești avangardiști nu erau cunoscuți, fuseseră interziși de cenzură sau erau desconsiderați, datorită artei lor, care nu cadra cu „realismul socialist”.
Privind în urmă, la anii mei de liceu, parcă nu-mi vine să cred că personalități ale culturii mondiale, precum Marcel Iancu, Paul Celan, Benjamin Fondane, Tristan Tzara, Victor Brauner, Paul Păun, Gherasim Luca, Ilarie Voronca, Arthur Segal, Isidor Isou, etc. erau practic ignorate.
După 1989, evenimentele și publicațiile care tratează avangarda devin tot mai numeroase, cercetătorii pasionați de creațiile lor, cu valoare universală, își sacrifică timp, energii, descoperă detalii neștiute, încearcă să compenseze lacuna celor peste 40 de ani de regim totalitar, represiv, în dorința de a restitui patrimoniului cultural românesc operele acestor promotori. Din exces de zel, anumite aspecte biografice sunt trecute cu vederea (faptul că unii dintre ei nu au avut măcar cetățenia română sau le-a fost anulată), amintite în fugă sau neglijate în mod ostentativ, fie din lipsă de documente, fie pentru a susține o anumită agendă naționalistă sau anticomunistă.
Dar, indiferent de cum sunt considerați astăzi acești artiști și scriitori, în marea lor majoritate erau evrei, mulți dintre ei au emigrat din România din cauza legilor rasiale, sau a antisemitismului, iar originea lor evreiască, fie că și-a lăsat amprenta în opera lor, în mod conștient sau nu, fie că le-a schimbat destinul, sau sentimentul de apartenență, ori le-a produs o ideosincrazie la țara în care s-au născut, încetând să scrie în românește, sau nerevenind pe plaiurile natale.
Poate nu m-aș fi oprit asupra acestui aspect, dacă nu ar fi apărut, în presa tipărită sau pe Internet, detalii false, care se pot perpetua, sau pot obliga cercetătorii să verifice fiecare cuvânt și să pună în dubiu veridicitatea informației. De exemplu, am întâlnit afirmația, postată pe un blog și neștearsă de cel ce scrisese articolul respectiv, că Marcel Iancu a emigrat din România din cauza primejdiei comunismului sovietic. Deși am corespondat cu persoana respectivă și am rugat-o să facă rectificarea, furnizându-i amănunte, deși am cunoscut-o personal la evenimentul omagial organizat la București anul trecut, ” Marcel Iancu – arhitect”, și i-am adus toate argumentele posibile, marele admirator al lui Marcel Iancu nu a lăsat faptele să-i schimbe ideile.
Marcel Iancu, pictor, arhitect, sculptor, scriitor, publicist, filozof, născut în 1895 la București, a fost unul dintre întemeietorii mișcării Dada, la Zürich, la Cabaret Voltaire, în timpul primului război mondial, alături de Hugo Ball, Tristan Tzara, Jean Arp și alții, a revenit în România, unde a revoluționat arhitectura, alături de fratele său Iuliu, a avut numeroase expoziții de artă, a conceput zeci de clădiri în București și alte orașe, a editat „Contimporanul”, și-a lăsat amprenta, și prin discipolii săi, asupra arhitecturii, artei și literaturii române. Dar, odată cu promulgarea legilor rasiale de către guvernul Goga – Cuza, și chiar înainte, în atmosfera antisemită din România anilor 30, Marcel Iancu s-a trezit străin în țara în care s-a născut, marginalizat, în imposibilitatea de a expune, de a publica, de a-și apăra familia, demnitatea, proprietățile. În toamna lui 1938 (an în care emigrează Victor Brauner, Jean David și alții) se decide să părăsească România, se îmbarcă pe un vapor, împreună cu câțiva prieteni, către Palestina de atunci, dezgustat de ceea ce se întâmpla în Europa, căutând un rost pe teritoriul strămoșilor săi evrei, devenind sionist cu tot sufletul. În Palestina rămâne câteva luni, apoi revine în România, în 1939 emigrează fratele său, arhitectul Iuliu, cu familia sa, și cumnatul său, scriitorul Jacques (Goldschlager) Costin. Ultima expoziție a lui Marcel Iancu are loc la București în 1939, împreună cu Militza Petrașcu.
Întâmplarea face să fiu prieten al familiei și, cu ajutorul neprețuit al D-nei Dadi Janco, din Tel Aviv, fiica regretatului artist, să am acces la unele documente lăsate de nemuritorul Marcel Iancu. Astfel, am văzut actul de naștere al artistului, cererea sa de confirmare a cetățeniei, certificatul de deces al cumnatului său, Misu Goldschlager (Costin), asasinat de legionari în Pogromul de la București (21-23 ianuarie 1941), manuscrise ale artistului, în română, franceză și germană, unele deja publicate, altele inedite, conferințe, fotografii, schițe, cărți dăruite de confrați, albume, scrisori de familie.
Între ele, o scrisoare de pe vaporul pe care se îmbarcase, cu puțin înainte de Anul Nou evreiesc (Rosh Hashana), către pământul strămoșesc, în 1938. Deși am primit-o încă din luna iunie, cu asentimentul D-nei Dadi Janco, să o redau unde voi crede de cuviință, am acceptat, la rugămintea lui Andrei Oișteanu, să i-o cedez, pentru a fi publicată la Revista 22 din România, în cadrul articolului „Marcel Iancu inedit – Plecarea spre Palestina”, cu ocazia comemorării ” Zilei Holocaustului din România”, în octombrie 2009. Am decis să republic acum această scrisoare pentru a înlătura, sper, definitiv, speculațiile sau informațiile manipulate. Redau în mod fidel conținutul epistolei, chiar dacă sunt mici greșeli în original.
„(1)Medi dragă, copii și Mamă. Nu ași fi crezut că acest drum să poate deveni un asemenea regal. Sunt un adevărat Moise. – Furtunile s’au oprit, cerul s’a luminat și culorile accentuează o adevărată Sărbătoare pe unde trec. Acum ne apropiem de Pireu. Avem soare și căldură. Nu am suferit deloc de rău de mare. Pare că toata firea ne invită către leagănul poporului nostru, către Mediterana. Fac proiecte grandioase de colonisare cu Drul Rosintal cu care mă împac de minune. Poate merg și în Cipru. Toată lumea pe vapor sunt evrei. Noi putem spune că prin colonisare ținem și facem aceste minunate vapoare.
(2) Nenorocirea acestui popor va fi poate mântuirea lui. Am vrut să vă telefonez dar nu am reușit, telegraful e foarte scump de pe vapor.
Vă rog să fiți liniștiți că vom face tot ce va fi mai cuminte pentru a nu risca nimic și pentru a pregăti „Salvarea”. Simt cu toată firea că azi mă apropiu de adevăr. Orice soluție trebuie să fie definitivă. Sunt sătul de bătrâna și ofticoasa Europă. Vă sărut din tot sufletul și credeți-mă că voi căuta și găsi o soluție.
Orice încurcături ce se ivesc amânați-le până vin eu. Vă urez un an bun și întradevăr über a juhr in Jerusalaim. La mulți ani
Sărut,
Marcel
Sărutări lui Jules, Nutzi, George, Jac., Laura, Misu, etc, etc…”
Sublinierile îi aparțin lui Marcel Iancu. ” Über a juhr in Jerusalaim” este ( în Yidish) urarea tradițională a evreilor, de Rosh Hashana („La anul, la Ierusalim!”).
După Pogromul de la București și asasinarea cumnatului său Mișu, la Jilava, de către legionari (episod redat de Marcel Janco în alte documente), familia părăsește România, emigrând, pe un drum întortocheat, anevoios, spre Palestina sub mandat britanic, unde va lua naștere, în 1948, statul Israel, în care a locuit Marcel Iancu până la încetarea din viață, în 1984.
Articol preluat de pe situl revistei Acum (www.acum.tv) cu consimțământul autorului.
După prima personală, din decembrie 2010, plasticiana Cristina ȚURLEA – arhitectă de profesie, dar și pictoriță de vocație – revine, la un an distanță, cu o nouă expoziție bucureșteană pentru iubitorii de poezie țâșnită din vârful penelului.
Redau alăturat – până la recepționarea reproducerilor fotografice potrivite cu formatul tehnic al acestui blog – una dintre pânzele de atunci, cu bucuria de a descoperi iar, dar altminteri, ochiul magic prin care splendoarea ineditului întâlnește un acasă încărcat de poezie.
Odată în plus, forma arhitectonică neidilizată, descoperită prin instrumentarul unei cromatici conduse mai mult de interioritate decât de mâna artistei, dezvăluie muzica și versul proiectate de lumină și culoare peste aparentul anodin din proximitate cu resursele unui seismograf de mare precizie diafană.
Am lăsat la urmă de tot al patrulea cadru, Casa bunicii, socotindu-l o adevărată cheie în descifrarea portanței pânzelor. Căci, așa cum acest titlu trebuie citit drept „Copilărie”, și amintirea serii pariziene aduce, de fapt, în prim-plan, farmecul unei seri cu o atmosferă de neuitat. Și dacă grădina secretă deschide asupra unei vrăji ascunse în sufletul poetei penelului, ferestrele hibernale devin în codificarea picturală oferită spiritelor afine, întruchiparea spiritului specular cristalizat în cerul intelectului – dar, nu mai puțin, al ochiului – de o rațiune sensibilă la desnitatea și calitatea mesajelor lumii. O admirabilă colecție de călătorii îndepărtate, în inimă și sub frunte, acolo unde transpunerea locurilor pe care le străbatem devine un abur dens și persistent, cu posibilități de amplasare în azur. 
Ovidiupecican's Blog 