11. Comitele Nicolae de Maramureş (1319), fiul comitelui Mărcheluş de Ugocea?

De fapt, citatul din Ioan Moga, excerptat din Voievodatul Maramureşului (p. 10), continuă. El suna astfel: “La început… rostul comiţilor de Ugocea a fost să sprijinească pe … oaspeţi în activitatea lor pe teritoriul Maramureşului şi în acest scop ei au primit şi sarcina de comiţi maramureşeni. Cum şi-au îndeplinit această sarcină nu o putem şti, dar o putem bănui. Faptul că la 1319 acelaşi Nicolae nu mai este şi comite de Ugocea, ci numai de Maramureş, înseamnă că această regiune oferea suficiente venituri regale, din care o treime revenea comitelui, pentru ca să justifice existenţa unui comite propriu, care fără îndoială că avea însărcinarea să organizeze un comitat pe întreg teritoriul maramureşan”. Aflăm astfel de la istoricul clujean că iniţial, însărcinarea comitelui de Ugocea a fost să sprijine prezenţa în Maramureş a oaspeţilor regali. Ulterior, această atribuţie prioritară sau unică ar fi evoluat înspre o „fişă a postului” mai complexă, în sarcina comitelui de Ugocea căzând acum organizare aunui comitat maramureşean. În 1319, prima etapă a constituirii noului comitat ar fi fost depăşită deja, de vreme ce Nicolae este menţionat în calitate de comite al Maramureşului. Ioan Moga este de părere că faptul s-a putut petrece datorită îndeplinirii condiţiilor sustenabilităţii economice aferente (veniturile regale încasate acum din Maramureş erau suficiente pentru a susţine funcţia de comite). Moga crede şi că acest comitat maramureşean trebuia la acea dată să cuprindă întregul Maramureş istoric, nu doar o parte a acestuia. În fine, conform aceluiaşi expert, comitele de Maramureş al cărui nume a ajuns primul până la noi ar fi Nicolae, menţionat în 1319.

Încep discuţia acestor aserţiuni cu ultima. Dacă traducerea interpretativă a lui Ioan Mihalyi de Apşa, prin care el echivala numele lui „Micu” cu Nicolae – pornind cu probabilitate, cum am arătat, de la deducţia că forma maghiară a acestui nume, Mik[u], pare o prescurtare a lui Miklos, echivalentul lui Nicolae – atunci se pune întrebarea dacă comitele Nicolae de Maramureş din 1319 nu putea fi un descendent al lui Mărcheluş de Ugocea. Nimic nu exclude această posibilitate, fiii lui Mărcheluş dovedind fidelitate faţă de casa regală arpadiană atât în vremea lui Ştefan al V-lea, mai exact în 1271, cât şi în cea a guvernării lui Andrei al III-lea, la 1300. Dar dacă Mărcheluş a lupta împotriva regelui Ottokar al II-lea Przemysl de Boemia pe Riba şi Ribcha în vara lui 1271, împreună cu cei trei fii ai lui, înseamnă că la 1300, când documentul lui Andrei al III-lea îl pomenea din nou, trebuia să aibă, minimum şaptezeci de ani. De ce? Evident, pentru că şi dacă fiul lui cel mai mare avea numai optsprezece ani în momentul confruntării care i-a opus pe Ştefan al V-lea şi Ottokar, tatăl lui va fi avut măcar patruzeci de ani. Adăugând perioada care desparte anul 1271 de 1300, vârsta lui Mărcheluş în clipa istorică în care ultimul rege arpadian îi propunea schimbul de moşii menţionat de documentul din 1300 trebuia să fie de cel puţin şaptezeci de ani.

Aceasta înseamnă că şi fiul lui Micu, trebuia să aibă în acelaşi an în jur de cincizeci de ani. Adăugând perioada de timp scursă până la menţiunea din 1319, în caz că s-ar căuta o identificare a lui Micu cu Nicolae, ar rezulta că acest comite maramureşean timpuriu avea, la rândul lui, tot vreo şapte decenii de viaţă.

Fără a avea nimic ieşit din comun într-o epocă istorică în care mai cu seamă molimele, foametea şi mortalitatea infantilă reducea vârsta medie de viaţă, o asemenea longevitate rămâne remarcabilă. Nu se poate şti dacă primul suveran angevin, Carol Robert de Anjou (1308 – 1342) i-ar fi încredinţat răspunderea de a instala rânduiala comitatensă în Maramureş unui slujitor credincios ajuns la o vârstă atât de venerabilă.

Dacă Micu nu putea fi acela, nimic nu spune însă că Nicolae, comitele de Maramureş, nu putea proveni din familia comitelui de Ugocea, Mărcheluş, fiindu-i, poate, nepot de fiu. Într-un Maramureş majoritar vlah, dominaţia regală şi restrângerea vechilor libertăţi legate de statutul de autonomie al ţării respective se putea face cu mai mari şanse de reuşită prin intermediul unui român devotat casei regale. Precedentele istorice recomandau în acest sens familia comitelui român de Ugocea, Mărcheluş.

10. Mărcheluş, comite de Ugocea şi de Maramureş?

Dacă români de felul comitelui Mărcheluş şi cei trei fii ai lui au luptat pentru regele Ştefan al V-lea în 1271, după cum mărturiseşte documentul lui Andrei al III-lea din 1300, cronicile latine înregistrează, după cum s-a putut vedea, prezenţa unor contingente războinice româneşti şi în coaliţia creată în jurul tatălui acestui suveran, Bela al IV-lea, în momentul bătăliei de la Kroissenbrunn (12 iulie 1260). Ei puteau veni – şi foarte probabil au venit – sub drapele din mai multe ţinuturi aflate sub suzeranitate maghiară: din Ugocea şi Bereg, dar şi din Banat, din ţinuturile de câmpie ale vestului României de astăzi, pe care le numim Parţiu, şi din Transilvania.

Revenind însă la împrejurările conturate trei decenii după bătălia care l-a înălţat pe comitele Mărcheluş în ochii regelui său, se constată că Andrei al III-lea doreşte să retragă – fie şi cu consimţământul feudalilor care o deţin – proprietatea asupra moşiei conţinând castrul şi satul Visk, „necesară nouă şi domniei noastre, mai ales întru ajutorul oamenilor sau oaspeţilor noştri <…> adunaţi în <ţara> noastră a Maramureşului (subl. O.P.)…”.

Din formularea aceasta rezultă că la 1300, oaspeţii regali se aşezaseră deja în Maramureş, pe care regele îl socotea acum „<terra> nostra Maramurus”, Maramureşul nostru. (Femininul lui „nostra” pare să ceară, cu necesitate, completarea „terra”, după modelul altor acte de cancelarie ungureşti, ceea ce nu înseamnă însă neapărat că vechea „pădure”/ silva dobândise între timp statutul de ţară intrată în orizontul politic al regatului. Ar putea fi, aşadar, încă, şi „<silva> nostra Maramurus”.)

Deşi sosiţi deja prin partea locului, coloniştii nu aveau încă, după toate aparenţele, un centru reprezentativ, drept care regele dorea să le rezerve moşia Visk protejată de castrul existent deasupra satului. Se prea poate ca Viskul să fi fost centrul colonizării cu străini a Maramureşului, locul de unde ei au plecat mai departe, urmând să se stabilească şi în alte câteva locaţii (Hust, Teceu şi Câmpulung la Tisa, cum se va vedea mai încolo).

Faptul poate explica şi de ce vama de la Rogoz era în declin, ca şi pustiirea satului cu acelaşi nume. Foarte probabil, destui dintre locuitorii săi trecuseră munţii în Maramureşul care, deşi posesiune regală, nu era încă integrat sistemului coroanei maghiare. Sensul politic al unei asemenea dinamici prezumate transpare mai clar din precizarea unui document din 26 aprilie 1329, unde se spune neechivoc că „pământul Maramureşului este neroditor, greu de lucrat şi este renumit pentru că este greu de locuit” (doc. 4 din Dr. Ioan Mihalyi de Apşa, Diplome maramureşene din secolele XIV şi XV, ed. a IV-a, Cluj-Napoca, Ed. Dragoş Vodă, 2009, ed. de Vasile Rus, p. 10), „datorită lipsei bucatelor” (ibidem, p. 12). Dacă locuirea era atât de dificilă, singurul motiv pentru care puteau alege oamenii să se mute în Maramureş erau, necesarmente, înlesnirile regale, securitatea relativă pe care o oferea relieful înalt al locului şi regimul politic al acestei regiuni.

Tot acum, în 26 aprilie 1329, se precizează clar localităţile maramureşene unde se găseau locuitori saşi şi maghiari. Ele erau Visk – după cum ştim, stabilirea lor aici a avut loc în 1300 şi după aceea -, Hust, Teceu şi Câmpulung-la-Tisa.

Mutarea comitelui Mărcheluş şi a fiilor lui de la Visk în cele trei sate ugocene Rogoz, Ardăul Negru şi Nyirtelek îşi dezvăluie mai bine semnificaţia luând seama la un citat din Ioan Moga: “La început… – spune istoricul clujean într-un loc din Voievodatul Maramureşului (p. 10) – rostul comiţilor de Ugocea a fost să sprijinească pe … oaspeţi în activitatea lor pe teritoriul Maramureşului şi în acest scop ei au primit şi sarcina de comiţi maramureşeni”. Regele Andrei al III-lea formulase efectiv şi expres, în documentul referitor la dizlocarea familiei comitelui, dorinţa regală de a le facilita oaspeţilor regali aşezarea în părţile Maramureşului. Confirmarea documentară a acestei teze istoriografice există, deci. Dar dacă lucrurile stau într-adevăr cum observa I. Moga, atunci înseamnă că Mărcheluş ar putea fi primul comite de Ugocea devenit şi comite de Maramureş. Ori, cel puţin, că prin acţiunea lui – rămasă nouă necunoscută, din păcate -, el a arătat în ce măsură era legată exercitarea atribuţiilor în Ugocea şi de necesitatea coordonării Maramureşului.

1. Până în 1300, biserica catolică maramureşeană ţinea de dieceza de Transilvania

În 6 ianuarie 1300, un document arată că episcopul de Agria, deşi cunoştea canoanele sacre, nu le-a respectat, cerând pentru biserica de Agria dreptul de zeciuială şi jurisdicţia asupra Maramureşului, „care este o părticică a diecezei de Transilvania atât prin legea diecezană, cât şi prin legea jurisdicţiei, respectivele drepturi sunt recunoscute a ţine de biserica Transilvaniei”. În pofida acestei situaţii, prin decizie regală – deci laică – episcopul de Agria a obţinut ceea ce dorea.

Se contestă situaţia de facto, care îi dădea episcopului de Agria Maramureşul, menţionându-se că Maramureşul din acel moment „se găseşte între hotarele şi marginile diecezei Transilvaniei” (vezi Dr. Ioan Mihalyi de Apşa, Diplome maramureşene din secolele XIV şi XV, ed. a IV-a, Cluj-Napoca, Ed. Dragoş Vodă, 2009, ed. de Vasile Iuga de Sălişte şi Vasile Rus, p. 2).

Rezultă din cele de mai sus că la 1300 existau deja comunităţi de romano-catolici în Maramureş, prin urmare ultimii regi arpadieni începuseră deja să îi instaleze acolo pe oaspeţii occidentali aduşi în regiune. Dreptul de jurisdicţie asupra lor era disputat acum de biserica Transilvaniei, care obţinea, în virtutea obiceiului statornicit şi a împărţirii de până atunci în diecezane, zeciuiala cuvenită, şi de biserica din Agria susţinută de noua regalitate în condiţiile modificărilor survenite în ţară.

Dinastia arpadiană ajunsese, odată cu Andrei al III-lea „Veneţianul”(1290 – 1301), la ultimul ei reprezentant, rege care nu a fost niciodată sprijinit de întreaga aristocraţie a ţării ci, dimpotrivă, şi-a văzut mereu contestate drepturile de moştenitor. Părţi întinse ale regatului erau în stăpânirea puternicilor baroni Miklós (Nicolae) Kőszegi, Maté (Matei) Csák şi László (Ladislau) Kán. Ultimul dintre cei trei a condus în deplină autonomie voievodatul Transilvaniei între 1297 şi 1314, fiind recunoscut ca partizan al regelui. Cel puţin aşa interpretează istoricii prezenţa lui la adunarea convocată de suveran în Buda, în 1298, şi prezenţa lui în consiliul regal în cursul anului 1299. Poziţia lui în anturajul regelui a fost un prilej de întărire a propriei autorităţi în ţară, aşa încât reafirmarea drepturilor bisericii din Transilvania asupra Maramureşului catolic trebuia să însemne, implicit, şi o păstrare a autorităţii voievodului ardelean asupra Ţării Maramureşului. Disputa cu Agria pentru jurisdicţie trebuie, pesemne, înţeleasă ca o confruntare de natură politică între Ladislau Kán şi Amadeus Aba, ambii fiind printre apropiaţii ultimului dinast arpadian, al cărei scop era întărirea propriului teritoriu controlat.

Decesul regelui la 10 iulie 1301 a modificat jocurile de putere, Amadeus Aba devenind suporter al pretendentului Wenceslaus de Boemia. În schimb, Ladislau Kán s-a mulţumit să încerce să îşi întărească poziţia, neparticipând la confruntările militare dintre clanurile baroniale.

Ceea ce pare să mărturisească actul este că anterior anului 1300, măcar începând cu afirmarea lui Ladislau Kán ca voievod al Transilvaniei, în 1297, dar probabil şi mai devreme de acest an, dieceza de Transilvania avea jurisdicţie asupra Maramureşului catolic, atâta cât era acesta (în 26 aprilie 1329 saşi şi maghiari se găseau doar la Visk, Hust, Teceu şi Câmpulung la Tisa (ibidem, doc. 4, p. 10-14); documentul nu menţionează şi Sighetul). Se poate atribui acest fapt voinţei politice şi acţiunii puternicului feudal care era Ladislau Kán, fireşte. Dar poate că la origini se afla o precedenţă istorică mai îndelungată, primii misionari catolici din Maramureş provenind, cine ştie, din Transilvania. Numai un asemenea caz, fără legătură cu iniţiativele laice, ar justifica deplin formula neechivocă a documentului, după care Maramureşul, „… este o părticică a diecezei de Transilvania atât prin legea diecezană, cât şi prin legea jurisdicţiei, [drept care – n. O.P:] respectivele drepturi [= zeciuiala; n. O.P.] sunt recunoscute a ţine de biserica Transilvaniei”.