Reacții rapide: Dan GULEA: Despre simplele preocupări ale intelectualilor lui Băsescu. Cazul lui Cornea

Care este situaţia.

În concursul organizat de Editura Humanitas la nivelul liceelor, etapa a III-a (17 feb 2012) a adus întrebari formulate de dl Andrei Cornea despre Grecia antică, pe baza Banchetului (ed. Petru Creţia) şi a lui Robert Flacelière, Viaţa de toate zilele în Grecia secolului lui Pericle (trad. Liana Lupaş, 2011).

Întrebările au sunat aşa cum le reproduc mai jos (în italice); ele au fost împărţite în cîte două seturi, unul negru (primul set reprodus aici), al doilea gălbui (celălalt set reprodus).

Îmi permit să formulez şi eu cîteva întrebări la formularea acestor întrebări, întrucît consider întrebările dlui Cornea tendenţioase şi deviante; sînt convins că ar fi trebuit să îşi răspundă măcar la cîteva dintre punctele pe care i le adresez. Nu acum, ci mai demult.

Nu cred, pe de altă parte, că dl Andrei Cornea va avea timp să răspundă. Cred că va fi ocupat să redacteze ale cărţi de felul „De la Socrate la Pleşu” (dacă a putut scrie cum ar veni „De la şcoala din Atena la cea din Păltiniş”, no?)

Deci.

Setul negru

1. Cine sunt?

Sculptorul Praxitele, după ce mi-a fost amant, m-a luat drept model pentru statuia Afroditei. Aşa-i că sunt o frumuseţe? Cine sunt?

 

Vă mai dau un indiciu: Mai înainte, cînd eram fată cuminte, mă chema „cea care-

şi aminteşte de virtute”, dar mai tîrziu, pretinzîndu-se că am ajuns fată rea, mi s-a spus „broasca”. Cică aş fi avut tenul gălbui! Bărbaţii ăştia sunt chiar nesimţiţi!

 

R: Sunt Phryne. (supliment: mai înainte mă chema Mnesarete)

Aşadar:

a. Întîi amant, apoi sculptor? Nu zău? Nu cumva invers? Sau simultan?

b. Ce înseamnă fată cuminte? Dar fată rea?

3. Ce sunt?

 

Mi s-a întîmplat, într-o noapte, să fiu presedintele republicii. Din păcate, doar o singură noapte. După asta au dat preşedinţia altuia. (Pardon, nu sunt cine vă gîndiţi!) Ce sunt?

 

M-au ales prin tragere la sorţi împreună cu ceilalţi 49 de colegi. Locuim cu toţii într-o casă rotundă, Tholos. De multe ori, dormim aolo, ca vai de lume de altfel! Deşi cică am fi magistraţii supremi în stat, nu primim de la democraţia noastră decît un fleac de drahmă pe zi. Ce? Pe la voi nu sunt drahme de loc? Ce trist!

 

R: Sunt un pritan

Prin urmare:

a. Grecii nu aveau funcţia de preşedinte al republicii, ci pe cea de preşedinte al Adunării celor 50 de pritani; acesta nu era ales noaptea, ci ziua (!);

b. „Numele funcţiei era epistates”. De ce un răspuns alternativ, de ex. „epistates”, nu e posibil? (Flacelière, p. 41-42: „În secolul V, preşedinte al Adunării era pritanul desemnat în fiecare zi prin tragere la sorţi, iar numele funcţiei sale era epistates.”)

c. De unde ştii la ce mă gîndesc?

d. De ce e trist că nu sunt drahme? Unde să fie? Cu ce scop?

e. Preşedintele oricărei republici moderne este unul singur, pe cînd pritanii erau 50. O ambiguitate lipsită de gust sau de discernămînt?

f. Aud?

9. Ce sunt?

Stăpînul meu are un băiat şi m-a pus să-l duc la şcoală şi să-l aduc de acolo în fiecare zi. Dea zeii să nu-l pierd pe drum! Acasă îl pun să repete literele pînă adormim. Ce sunt?

 

Îi car şi bagajul, tăbliţele pentru scris, ba în ultimul timp chiar şi lira. Îl ţin strîns să nu fugă. Îl cert dacă scoate limba la trecători şi îl învăţ să fie cuviincios. Cînd se mînjeşte cu noroi, îl curăţ. Cînd se ia la harţă cu un cîine strig la el să se astîmpere. La cîine, nu la el. La voi e invers?

R: pedagogul

Deci:

a. Copilul e cumva retardat de se ceartă cu cîinii?

b. Dar pedagogul, de face observaţie cîinilor?

c. Cine se dispreţuieşte atît de mult încît să creadă că „e invers”?

10. Cine sunt?

 

Se zice că eu sunt cel care a inventat mita electorală. Într-adevăr, chemam pe săraci, în fiecare zi, la supa populară în grădina mea. Tot eu am dat jos gardurile cere-mi înconjurau moşia, pentru atenienii să adune fructe de acolo. Vă încruntaţi? Dar ce era să fac? În Grecia începuse deja criza. Apropo, s-a terminat între timp? Bine, deci cine sunt?

 

Noi, în familie, suntem generali din tată în fiu. Taică-meu a fost marele Miltiade, care s-a bătut cu perşii la Maraton şi… Deci cum e cu criza?

Păi:

a. Grecia nu exista în vremea ta. Era Atena, da, era Sparta, poate Theba. Dar în nici un caz Grecia.

b. Astfel, neexistînd Grecia, nu existau nici crizele Greciei. Poate ale Atenei, astea da, dar ar fi o reducere la general, no?

c. Doar ca fiul tatălui te poţi prezenta?

11. Cine sunt?

Eram în Sicilia şi comandam armata ateniană. Eram încolţiţi din toate părţile şi am decis să ne retragem. Dar luna s-a întunecat şi prezicătorul mi-a spus că e de rău. L-am ascultat, am stat locului şi duşmanii ne-au făcut fărîme. Cine sunt?

 

Am fost lăudat de atenieni pentru excepţionalele mele merite de general. M-au citicat doar fiindcă mi-am luat un prezicător incapabil. Cică, pentru o retragere, eclipsa era semn bun. Între noi fie vorba: la numirea prezicătorului au funcţionat ştiutele presiuni politice. De aia s-au umplut funcţiile de răspundere cu incompetenţi!

 

R: Sunt Nicias.

a. Bon!

b. Eclipsa e de bine au ba? Emiţătorul este 1. prezicătorul; 2. ceilalţi, gura lumii; enunţarea ambiguă a emiţătorului duce la posibilitatea înţelegerii că A şi non A sînt valabile sub acelaşi raport, al emiţătorului.

c. Ce relevanţă au „presiunile politice pentru numirea prezicătorilor” aici?

d. Ce rost are ultimul comentariu, cu incompetenţii. E o punere în abis?

Setul gălbui

2. Ce sunt?

Sunt rotund. Semăn la rotunjime cu Luna din care provin. Am patru mîini şi patru picioare. Cînd merg, mă învîrt în cerc, folosindu-mă de toate cele opt membre. Nu sunt o caracatiţă. Şi ceva cool: sunt pe jumătate bărbat, pe jumătate femeie. Ce sunt?

 

Mai sunt şi alţii asemănători mie şi foarte cool, dar unii au sosit din Soare şi alţii din Pămînt şi sunt un pic altfel decît mine. Cu toţii am pierit de mult, fiind tăiaţi în două de Zeus, drept pedeapsă pentru înfumurarea noastră. Voi sunteţi descendenţii noştri şi, cînd vă iubiţi între voi, ne readuceţi cumva la viaţă. (Ura!)

 

R-: Sunt androgin.

Adică:

a. Ceva sau cineva?

b. O jumătate de bărbat plus o jumătate de femeie egal două jumătăţi. Superioare sau inferioare? Sau şi, şi?

c. „Între noi” adică cum?

4. Ce sunt?

Sunt de lut ars. Servesc la amestecatul vinului cu apă, vin care astfel iese mai mult sau mai puţin tare, după cum decid comesenii. Dar tot un fel de şpriţ rămîne, cum aţi zice voi! Ce sunt?

 

R: Sunt un crater

Cum ar veni:

1. Noi, adică elevii?
2. Chiar aşa spunem noi, „şpriţ”? De unde ştii?

5. Cine sunt?

Eu sunt femeia care l-a învăţat pe Socrate tot ce ştie despre amor. Şi ştie destule! Fără ironii, vă rog, fiindcă lecţia mea nu seamănă cu nimic din ceea ce vă gîndiţi! Cine sunt?

 

Luaţi-mă în serios cu lecţia mea despre amor! Asta fiindcă mai întîi sunt preoteasă şi merit respect. Al doilea, fiindcă sunt musafiră şi vin de departe, tocmai din Mantineea. În fine, fiindcă am reuşit să întîrzii ciuma din Atena cu zece ani. Nu credeţi? Întrebaţi-l pe Platon!

R: Diotima

Adică:

a. De unde ştii că ştie?

b. De unde ştii ce gîndim?

c. De ce crezi că nu te luăm în serios?

Alte cărți: INTELECTUALUL ROMÂN FAȚĂ CU INACȚIUNEA

 Mircea VASILESCU (coord.)

 INTELECTUALUL ROMÂN FAȚĂ CU INACȚIUNEA. ÎN JURUL UNEI SCRISORI A LUI G.M. TAMAS

 București, Ed. Curtea Veche, 2002, 156 p.

 autori: Theodor BACONSCHY, Bela BIRO, Pavel CÂMPEANU, Andrei CORNEA, Paul COSTIN, Sorin IONIȚĂ, Mircea IORGULESCU, Claude KARNOOUH, Alina MUNGIU-PIPPIDI, Victor NEUMANN, Z. ORNEA, Ovidiu PECICAN, Andrei PLEȘU, Cristian PREDA, Zsuzsa SELYEM, Sorin VIERU, Sever VOINESCU

 copertă: Dan STANCIU

 http://www.curteaveche.ro/Intelectualul_roman_fata_cu_inactiunea_in_jurul_unei_scrisori_de_G_M_Tamas_-3-87

ALIANȚE CULTURALE ȘI TERORISM INTELECTUAL. O PRIVIRE ÎN PROXIMITATE. III. NEW EUROPE COLLEGE ȘI GRUPUL HAH

Să aruncăm o privire alertă asupra alianțelor dlui Liiceanu în plan cultural și civic. Cel care se impune dintru început atenției în acest sens este Andrei Pleșu, nelipsitul prieten și… concurent. De ce și concurent? Dl. Pleșu a avut, se pare, postúri publice și alianțe mai profitabile. Dintre cei doi, domnia sa a fost numit, îndată după decembrie 1989, ministru (al Culturii) în guvernul lui Petre Roman (28 dec. 1989 – 16 oct. 1991), rămânând în această funcție vreme de circa doi ani. Prietenii săi au trebuit să se mulțumească, pe moment, ba cu Ed. Politică, ba cu numiri în funcții culturale județene din subordinea ministerului menționat, devenindu-i colaboratori și subordonați ierarhic , ba numai cu șansa de a protesta în Piața Universității. Mai pe urmă, ajutat de contactele sale din timpul anilor 80 și, mai ales, de cele făcute pe când ajunsese deja ministru, dl. Pleșu a întemeiat New Europe College (1994, cu un nume menit să reflecte și formal noua hegemonie culturală anglo-saxonă, inspirat, poate și de exemplul Central European University întemeiată la Budapesta de George Soros). După cum lămurește situl oficial al instituției, „Punctul de plecare a fost New Europe Prize for Higher Education and Research, acordat profesorului Pleşu în 1993 de şase institute prestigioase de studii avansate: Center for Advanced Study in the Behavioral Sciences, Stanford, Institute for Advanced Study, Princeton, National Humanities Center, Research Triangle Park, North Carolina, Netherlands Institute for Advanced Study in the Humanities and Social Sciences (NIAS), Wassenaar, Swedish Collegium for Advanced Study in the Social Sciences (SCASSS), Uppsala şi Wissenschaftskolleg zu Berlin”. Se subînțelege că acest premiu a fost atât de generos, încât a permis nu doar întemeierea unei fundații – Fundația Noua Europă, întemeiată în 1994 -, ci și a „primului institut independent de studii avansate în domeniul disciplinelor umaniste şi sociale din România post-decembristă, … întemeiat în 1994” (informația provine din aceeași sursă). În orice caz, în mod evident dl. Pleșu a beneficiat de o consolidare a creditului și prestigiului său personal prin cauționarea eforturilor sale intelectuale de către cele șase instituții străine.

Cristian Preda își amintește, nostalgic: „Situat inițial într-un mic apartament din Piața Amzei, vizavi de biblioteca Sadoveanu, NEC m-a primit ca bursier în 1996-1997. Era perioada în care îmi scriam teza de doctorat, pe care aveam să o susțin la EHESS în ianuarie 1998. NEC a fost, de aceea, un sprijin foarte prețios.// La reuniunile săptămânale, mă întâlneam cu Ștefan Borbelyi, Ioan Ică jr., Mihai Rădulescu, Mircea Cărtărescu, Ion Manolescu, Cătălin Partenie, Valentina Sandu-Dediu, Cristina Codarcea și Felicia Dumas. (…) De-a lungul anului, au participat la reuniuni, ca seniori, Neagu Djuvara și Andrei Scrima. Rectorul colegiului era nelipsit”[1].

Probabil că astăzi NEC este cea mai de succes instituție de învățământ superior privată din România, de nivel post-licență. Acest lucru i se datorează, nemijlocit, dlui Pleșu, dar și excelenților săi colaboratori români și străini care alcătuiesc echipa sa.

Este interesant de văzut, în acest context, în ce măsură se regăsesc printre beneficiarii instituției colaboratori ai domnilor Pleșu și Liiceanu, fie pe plan filosofic (din Grupul HAH, din Societatea Română de Fenomenologie), fie pe plan civic (GDS), fie pe plan jurnalistic (Dilema/ Dilema Veche și revista 22, Idei în dialog). Nici cei afirmați în politică nu sunt indiferenți și, chiar dacă această chestiune este adiacentă în raport cu discuția de față, ea nu este lipsită de importanță.

Asemenea nume se regăsesc și, chiar dacă purtătorii lor nu formează o majoritate a bursierilor, au o pondere constantă și semnificativă. Pentru a înțelege mai bine deschiderile New Europe College ar trebui, poate, inventariate personalitățile politice sau din administrația României care au trecut prin instituție, dobândind și o cauționare/ legitimare intelectuală. Invers citind aceste realități, se cuvine subliniat interesul unui număr de persoane publice de toate vârstele pentru avantajele materiale, culturale și simbolice oferite de NEC.

Din cercul apropiaților lui Gabriel Liiceanu, anumite nume survin în programele NEC după cum urmează:

Beneficiarii de burse NEC dintre membrii propriu-ziși ai Grupului HAH sunt Cătălin Dănuț Cioabă (traducătorul cel mai asiduu al unora dintre volumele lui Heidegger apărute, deocamdată, în română, singur sau împreună cu alții; Ființă și timp, Prolegomene la istoria conceptului de timp și Metafizica lui Nietzsche; exeget al gânditorului german în Jocul cu timpul. Ontologia temporală a lui Martin Heidegger; fellow în 1999-2000) și Bogdan Mincă (traducător, împreună cu Sorin Lavric, al unor volume heideggeriene: Parmenide și Problemele fundamentale ale fenomenologiei; fellow în 2004-2005). Domnii Cătălin Cioabă și Bogdan Mincă au colaborat și la traducerea corespondenței dintre Hannah Arendt și Martin Heidegger. Volumul Scrisori 1925 – 1975 și alte documente, în ediția Ursulei Ludz (Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007), a fost tradus din germană de primul dintre ei, împreună cu doamna Catrinel Pleșu; tălmăcirea textelor în versuri de Martin Heidegger îi revine lui Bogdan Mincă, în timp ce traducerea poemelor de Hannah Arendt, scriitoarei Ioana Pârvulescu, animatoarea cenaclului de la Casa Lovinescu și deținătoare a unei rubrici în România literară. Lista numelor de tineri heideggerieni legați prin activitatea lor de NEC este însă numai parțial valabilă, căci unele dintre fazele travaliului la traducerea lui Heidegger în limba noastră au implicat un anume patronaj NEC nedisimulat și prezența unui terț, Sorin Lavric[2]. Pe aceeași listă s-ar cuveni înscris și dl. Cristian Ciocan, autorul volumului Moribundus sum: Heidegger și problema morții (București, Humanitas, 2007), în virtutea colaborării sale cu soții Miruna și Bogdan Tătaru-Cazaban, al doilea fiind unul dintre fidelii lui Andrei Pleșu, cu prezențe diverse la NEC, împreună cu care a tradus un volum de Emmanuel Lévinas, publicat la Humanitas[3]. Acestora li se alătură, oarecum dinafara listei de cinci pomenită de G. Liiceanu atunci când vorbește despre exegeții heideggerieni angajați într-un efort sistematic, încă unul: Cătălin Partenie (în 1996-1997).Cei trei (cu Sorin Lavric, patru) nu sunt însă singurii apropiați ai prietenilor Liiceanu – Pleșu. Se regăsesc și alte nume din sfera aceluiași cerc de intelectuali cu preocupări notorii de filozofie: H.-R. Patapievici (prieten al dlui Liiceanu și autor preluat și consacrat de Ed. Humanitas; fellow în 1994).

Dintre cei care l-au frecventat pe Noica, ajunși – după înființarea NEC – bursieri ai instituției rectorului Andrei Pleșu nu face parte doar Andrei Cornea (colaborator constant și neprețuit al revistei 22, în 1994-1995), ci și Sorin Vieru (membru al primului pluton păltinișean, cel antrenat de Noica însuși, fellow în 1994 și senior fellow în 1999-2000), Alexandru Dragomir (discipol heideggerian direct, congener al lui Noica, pus de acesta în legătură cu cei mai apropiați discipoli ai lui, a cărui operă este astăzi reconstituită din caiete la Ed. Humanitas, în 1998-1999) și Mihai Șora (fenomenolog original, congener cu Noica aflat în relații cordiale cu acesta, a cărui operă filosofică a fost salutar reeditată la Humanitas, senior fellow în 2002-2003).

Cele trei cercuri menționate reprezintă – în ordinea aducerii lor în prim-plan – discipolii direcți ai domnului Liiceanu prinși în programul exegetic și de traducere heideggerian (primii 3), prietenii și colegii dlui Liiceanu de la revista 22 (1 persoană) și, respectiv, colegii de pelerinaj la Păltiniș sau cei frecventați de Noica însuși (4 nume). Toate descriu în jurul dlui Liiceanu – dar și în jurul dlui Pleșu – o succesiune de cercuri de apropiați. Dintre ele, primul (să-i spunem: cercul pariului pe viitor) îi aduce pe cei doi cel mai aproape de fenomenologul german Heidegger, iar ultimul îi menține prin amintire și contact intim în proximitatea lui Constantin Noica (cercul memoriei pioase). Chiar dacă pentru Andrei Pleșu ordinea importanței acestor contacte este inversată, eventual, din punct de vedere afectiv sau printr-o dinamică de recunoaștere a prestigiului, important este că toate cele trei cercuri sunt prezente în universul instituțional pe care îl patronează, și că axa care îi are la un capăt pe Noica și la celălalt pe Heidegger nu rămâne caracteristică doar pentru angajamentele dlui Liiceanu, ci ajunge să se reflecte și în sfera de interese cărturărești a rectorului NEC.

---

[1] Miercuri, 22 aprilie 2009.

[2] „Dorim să aducem … mulțumirile noastre Colegiului Noua Europă, care, prin bunăvoința doamnei Mariana Hasnaș, ne-a pus la dispoziție, luni de-a rândul, o încăpere în care am putut lucra în liniște (subl. O.P.) la traducerea Problemelor fundamentale ale fenomenologiei” spun Bogdan Mincă și Sorin Lavric în „Nota traducătorilor” la Martin Heidegger, Problemele fundamentale ale fenomenologiei, București, Ed. Humanitas, 2006, p. 6. Informația indică un sprijin de durată, deloc sporadic sau întâmplător, acordat celor doi, dintre care doar unul avea statutul de bursier al NEC; mecenat cărturăresc lăudabil, subsumat, nu-i așa, unei cauze nobile.

[3] Emmanuel Lévinas, Altfel decât a fi sau dincolo de esență [Autrement qu’être ou au-delà de l’essence], traducere din franceză de Miruna Tătaru-Cazaban, Bogdan Tătaru-Cazaban și Cristian Ciocan, Humanitas, București, 2006.

 

---

 

ALIANȚE CULTURALE ȘI TERORISM INTELECTUAL. O PRIVIRE ÎN PROXIMITATE. II. NOICISM?

Astfel, în decursul celor mai bine de douăzeci de ani, dl. Liiceanu și-a consolidat poziția personală atât din punct de vedere logistic – în calitate de lider al grupului editorial Humanitas -, cât și civic (prin GDS și revista 22), și academic, în interiorul universității și a instituțiilor de rang universitar. Chiar și atât ar fi destul pentru a dobândi un relief special în dinamicile culturale ale actualității. Dar în cazul dlui Gabriel Liiceanu alianțele sunt mai complexe, iar prezența domniei sale ca spirit tutelar se face simțită în mai multe domenii.

Ucenici noicieni, și Liiceanu, și Andrei Pleșu, frecventându-l asiduu pe Noica, la București ca și la Păltiniș, în anii 70-80, părând a fi adevărații continuatori ai spiritului filosofului și asumând public această misiune, ei sunt, dintre toți cei acceptați de Noica în preajmă, nu doar cei mai îndrăgiți apropiați ai filosofului, ci și nucleul a ceea ce s-a socotit a fi „Școala de la Păltiniș”. De fapt, la o privire mai atentă, se observă că, din acest punct de vedere, Andrei Pleșu a făcut mai puțin caz de această moștenire decât prietenul domniei sale. Liiceanu, în schimb, a preluat, ca editor, la Humanitas, publicarea, pentru început, a operei celui dispărut. Apoi, în 1999, „… printr-un efort al Editurii Humanitas, fundația Humanitas Aqua Forte a cumpărat cabana în care a trăit Noica în ultimii patru ani ai vieții sale”[1]. Fundația respectivă a preluat, de asemenea, și Casa Lovinescu, întemeind în acel imobil, nu mai puțin semnificativ pentru moștenirea culturală a contemporaneității românești, Cenaclul Lovinescu și Cercul Noica[2]. Calitatea de fondator al Cercului Noica îi revine, fără îndoială, tot lui G. Liiceanu, după cum rezultă și din prezentarea postată pe blogul acestui program intelectual[3]. În cadrul cercului de studii noiciene nu putea lipsi, desigur, nici… Heidegger. Pentru început, doar dl. Răzvan Andrei s-a ocupat de o temă legată de filosoful german menționat, încercând să deslușească raportul „Heidegger și Stăniloae: premise pentru un dialog asumat critic”[4].

Legăturile blogului – și, implicit, ale Cercului Noica – sunt cu Casa Lovinescu, Ed. Humanitas, cu defuncta revistă Idei în dialog, cu Institutul Cultural Român, cu Revista 22, cu – o surpriză?! – revista Rost, cu Societatea Română de Fenomenologie și cu revista Dilema Veche. Ele ne conduc, astfel, la proximitățile instituționale ale tinerilor noicieni, dar și la anumite personalități și orientări culturale românești actuale; la G. Liiceanu, în primul rând (Casa Lovinescu și Humanitas, revista 22), la H.-R. Patapievici (Idei în Dialog, dar și Institutul Cultural Român), la discipolii liicenieni și la prietenii acestora grupați în Societatea Română de Fenomenologie (nucleul liicenian fiind ceea ce am numit Grupul HAH), la Andrei Pleșu (Dilema Veche).

O atenționare specială merită făcută în direcția revistei Rost, subintitulată „Revistă de cultură creștină și politică”, despre care pe blogul Arsenie Boca se spune: „Revista ROST este un manifest românesc, care nu are un caracter strict politic, nici exclusiv cultural, ci este menit resurecţiei morale şi spirituale a românilor, întru recăpătarea demnităţii naţionale şi impunerea unui posibil model românesc în lume”, iar prezentarea de pe situl wikipedia menționează: „La mai multe luni după apariția primului număr, în martie 2003, revista Rost a fost caracterizată drept «o revista conservatoare, care slujeste românismul, fără să abuzeze de iluzia localismului îngust», făcând cunoscute «o serie de valori tradiționale ale societatii românesti, pe care puțini oameni sunt dispuși să și le mai asume in ziua de astăzi»”. Chiar dacă nu în sens strict, cum se atrage atenția, totuși, îmbinarea creștinismului cu politica trimite deja către o anume orientare; nu neapărat creștin-democrată, câtă vreme sfera politicii include și abordări non-democratice. Într-adevăr, opțiunea pentru tradiționalism, ortodoxia, pro-românismul, incluse în programul fundației și al revistei, definesc opțiunile de dreapta ale revistei. Valorizările unor personalități cunoscute drept legionare, a haiduciei legionare etc. indică în mod convingător preluarea și popularizarea de către gruparea din jurul revistei Rost a cel puțin unora dintre poziționările extremei drepte culturale și politice.

Nu este de mirare că Sorin Lavric, autorul monografiei în care se încerca spălarea de păcate extremiste a tânărului Constantin Noica, include printre punctele de sprijin ale Cercului Noica și revista Rost, după cum nu trebuie să mire nici prezența aceluiași printre tinerii filosofi implicați în proiectul Heidegger al lui G. Liiceanu (Grupul HAH). Dimpotrivă, ceea ce părea un simplu accident – și era prezentat ca atare de Ileana Borțun, membră a grupului heideggerienilor dâmbovițeni – devine, în noua lumină, mai clar și mai inteligibil.

Toate numele de persoane și de instituții pomenite în anturajul Cercului Noica atrag atenția asupra sferei de iradiere a acestei pepiniere și a direcției în care, dincolo de declarațiile exprese, ea se îndreaptă. Ele pun în evidență și alianțele, punctele de sprijin pe care se reazemă noul val al noicienilor ori, mai bine zis, dinspre ce direcții și tendințe emană ei ca program filosofic și civic.

---

[1] În volum, textul continuă astfel: „Apoi, într-un al doilea pas, ajutat și de prieteni, am făcut ce se cuvenea făcut: am restaurat-o în întregime, am păstrat neatinsă camera lui Noica, am amenajat celelalte trei camere pentru a fi locuite din când în când de toți cei care erau dispuși să lucreze acolo imitând spiritul «isprăvilor culturale» ale Păltinișului. Într-o țară fără memorie și fără pietate autentică, am păstrat memoria culturală a unui loc de care, altminteri, s-ar fi ales praful” (Întâlnire cu un necunoscut, București, Ed. Humanitas, 2010, pp. 78-79). Dl. Liiceanu socotește, astfel, că intrarea cabanei de la Păltiniș în proprietatea domniei sale este un act patriotic și că transformarea acestui loc într-un sanctuar al venerării filosofice rezervat celor din cercul domniei sale ar fi o dovadă de… pietate autentică.

[2] Punerea alături a lui Lovinescu și Noica, primul fiind de formație franceză și adept al sincronismului, al doilea preferând sursele germane și admirându-l pe autohtonistul și ortodoxistul Nae Ionescu, reprezintă, în sine, o performanță ce dovedește tipul de cernere a valorilor culturale specific gustului liicenian. Dar nu despre asta este vorba aici, ci despre expansiunea instituțională a puterii cultural-simbolice a dlui. Liiceanu.

Vezi: http://www.casa-lovinescu.ro/

În legătură cu Cenaclul Lovinescu, un interviu al Ioanei Pârvulescu, scriitoarea care se ocupă de această inițiativă, lămurește că așezarea domniei sale în fruntea cenaclului a survenit după refuzul altora și, mai ales, după abordarea ei, personal, de către Monica Lovinescu, dornică să știe că în casa tatălui ei, unde odinioară se țineau ședințele Cenaclului Sburătorul, activitatea cenaclieră se reia. Fapt de netrecut cu vederea, „La fiecare ședință avem un invitat-surpriză (nu îl spun dinainte), în funcție de tema discutată. Așa că între invitații de onoare au fost – îi înșir într-o ordine întâmplătoare – Dan C. Mihăilescu, Alexandru George, Andrei Cornea, Mircea Cărtărescu, Ion Manolescu. Și, firește, Gabriel Liiceanu, cel datorită căruia există această Casă Lovinescu și tot ce se petrece în ea (subl. O.P.)!”(Maria Bercea, „Interviu cu Ioana Pârvulescu”, Revista 22, 28 aprilie 2006 – 04 mai 2006). Iată că, dacă inițial părea că Monica Lovinescu are meritele ctitorului, Ioana Pârvulescu dezvăluie, în cele din urmă, rolul fundamental jucat de Gabriel Liiceanu în înființarea cenaclului, dar și în funcționarea Casei Lovinescu în general.

[3] Vezi: http://cerculnoica.wordpress.com/about/

„Cercul Noica a luat naștere în 2004, la inițiativa mai multor studenți ai Facultății de Filozofie. Inițial, întrunirile aveau loc în incinta facultății, în condițiile în care Casa Lovinescu nu era încă amenajată. Cercul este frecventat actualmente de aproximativ 40 de studenți și absolvenți de filozofie, reuniți în jurul unui nucleu format din Sorin Lavric, Cătălin Buciumeanu, Ana Petrache, Bogdan Duca, Răzvan Andrei și Paul Sandu. După cum declara Sorin Lavric, studenții sunt selectați pe criteriul formației filozofice, dublată de aptitudini literare, obiectivul cercului fiind acela de a forma un grup de tineri exegeți ai operei lui Constantin Noica. Potrivit lui Sorin Lavric, studiul operei lui Noica, demarat de Gabriel Liiceanu, riscă să se termine odată cu el, atâta timp cât nu se vor face eforturile necesare pentru ca demersul să aibă continuitate. Cercul Noica a beneficiat de sprijinul deplin al lui Gabriel Liiceanu chiar de la început, el fiind de altfel cel care a reușit să trezească în Facultatea de Filozofie entuziasmul pentru studierea operei gânditorului de la Păltiniș (subl. O.P.).

Cercul Noica este singurul cerc de studii filozofice din țară focalizat pe studiul unui autor român, cel puțin singurul care reușește să răzbată în presa culturală și de specialitate. Situație regretabilă, dacă e să ne gândim și la alte nume mari ale filozofiei românești care ar trebui să beneficieze de o astfel de atenție, concretizată prin abordări de nivel profesionist, și am putea să menționăm aici numele lui Lucian Blaga, spre exemplu. Sorin Lavric acuză, de altfel, lipsa unui cadru necesar menit să încurajeze acest gen de demersuri, indicând, printre altele, imposibilitatea ca studenții români să obțină burse de studiu în străinătate pentru studii ce îi privesc pe gânditorii români, printre care și Noica: «Noica nu este o valută forte la fel ca alți filozofi internaționali». În fapt, noi suntem cei care putem și cărora ne revine misiunea de a promova valorile culturii române, dezvăluindu-le apoi și pe scena culturii internaționale. Nu ne putem aștepta ca cei din afară să ne descopere și să ne facă valorile cunoscute. Drept pentru care, afirmă Sorin Lavric, avem nevoie de burse acordate de statul român sau de fundații culturale private (subl. O.P.) care să încurajeze studiul filozofilor români, avem nevoie de conferințe internaționale și de seminarii sau tabere de vară pe această temă (subl. O.P.), dar, mai mult decât orice, trebuie să ne străduim ca filozofii români să devină accesibili în afară, prin intermediul traducerii lor în limbi de circulație internațională. Cercul Noica poate reprezenta o inițiativă model pentru demersuri similare axate pe studiul altor gânditori autohtoni”. (Alexandru Racu, „Filozofia românească, valorizată la Casa Lovinescu”, Revista 22, an. XV (898), 25 mai – 31 mai 2007)

[4] http://cerculnoica.wordpress.com/category/heidegger/