Underground MOVIE: Proximity: Alexandru PECICAN

The adventure of underground Romanian movie has a longer history that it seems. Alexandru Pecican and myself, some other names – like Ioan Pleș, Emanuel Țeț, Romulus Budiu, George Sabău, Călin Man, Florin Hornoiu, I.T. Morar alias Biju, Mircea Mihăieș, Valentin Constantin, Ioan Galea, Sergiu Onaga -, we are part of it. Whenever I hear people saying that before 1989 nothing was possible for the anonymous promotors of art I say it is not true. Anytime I hear about a so called absence of the civil society in Ceaușescu s communist Romania, I say that such a sentence cannot be confirmed.

Working in a small studio hosted by the Școala Populară de Artă (Popular School of Art) from Arad, the city neighbouring the Hungarian border of Romania – the name of it was changed from Atelier 16 to Kinemaikon -, the creative group leaded by G. Sabău made a number of experimental movies, working with Russian cameras on 16 millimeters and having as target to make artistical research on the nature of movie language.

The artists were teenagers and youngsters, mainly, from 17 to 25 years, exception being G. Sabău himself, the teatcher and the theorist of those experiments. Everybody was provided with tools and materials, immediately after proving he/ she had an idea or a project oriented towards freeding the movie art from its dependence from writing, painting, poetry, opera, fotography, whatever other influence…

Alexandru Pecican became a member of the group around 1978 – 1979. His short productions became part of the „official” selection of the group, almost instantly. Now he is a free lancer stage director and a well-known painter, producing mainly book covers and book illustrations, but also Byzantine icons and new media short movies.

I have the privilege to receive his approval to post here some of the links tracking towards his movies, posted on youtube.

 

   

 

Exercițiu subliminal (1979):
 

 

http://www.youtube.com/watch?v=AfXboPE9eNQ&feature=related   

Fragmentariu:

http://www.youtube.com/watch?v=18pgAiknMnw   

 

 

Fereastră deschisă spre leu rănit în savana de foc a uitării (1984):

http://www.youtube.com/watch?v=dQ7rKVgdJfs   

 

Copyright movies: Alexandru Pecican

Cover & book illustration portrait: Andrada Damianovskaia 

 

http://www.kinema-ikon.net/

Mitizarea proximităţii (3)

Bărbierit pe drumul Damascului

fotografie pe peliculă alb – negru

Andrada Damianovskaia, 2010

Published in: on 13 februarie 2010 at 1:25 pm  Lasă un comentariu  
Tags: ,

Mitizarea proximităţii (2)

Blândul Iuda

fotografie pe peliculă alb – negru

Andrada Damianovskaia, 2010

Published in: on 13 februarie 2010 at 1:21 pm  Lasă un comentariu  
Tags: ,

Mitizarea proximităţii (1)

După crucificare

fotografie pe peliculă alb – negru

Andrada Damianovskaia, 2010

Published in: on 13 februarie 2010 at 1:11 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , ,

2. Quaestio pentru ANDRADA DAMIANOVSKAIA

– Dragă Andrada, ce cai verzi pe pereţi cauţi tu în fotografie? Mie mi se pare că umbli după misterul desenat între umbră şi lumină, dar asta e treaba mea. De fapt, ce e fotografia pentru tine şi ce încerci să faci în acest mediu, al imaginii obţinute cu o cameră fotografică?

– Dragă Ovidiu, după cum vezi, „caii” aceştia pe care îi (caut şi îi) găsesc, nu sunt verzi deloc. Sunt nişte „cai” din altă lume, o lume în care culoarea este înlocuită cu alburi, negruri şi griuri. Un mare pictor francez spunea că ne servim de culori, dar pictăm cu sufletul. Pot să afirm că acest lucru este perfect valabil şi în cazul fotografiei (pictura cu lumină), şi chiar în cazul fotografiei alb – negru. Chiar dacă în teorie acestea sunt numite nonculori, pentru mine sunt cu adevărat nişte culori, prin ele reuşesc să exprim ceea ce nu aş reuşi prin alte mijloace.

Ai intuit foarte bine, caut misterul, de fapt caut să-l construiesc şi să-l redau, iar acest lucru nu cred că aş putea să-l realizez la fel de eficient în culori. Acum gândindu-mă, îmi dau seama de un lucru foarte ciudat, pe care nu mi-l explic. Când las aparatul de fotografiat deoparte şi trec la metode mai clasice de expresie o fac într-un sens total diferit, pictez în culori vii, strălucitoare.

Înainte să apuc să pun mâna pe un aparat fotografic, am descoperit „fotografia imaginară”, aşa o numeam eu. Atunci făceam mai mult fotografii color. Pe drumul de la şcoală spre casă, îmi plăcea să „caut” fotografii, mai ales abstracte… un gard vechi de lemn văzut pe fundalul colorat şi ţipător al unei case, sau un balcon cu o formă bizară, văzut de jos în sus, delimitat pe cer alături de ritmurile cablurilor de electricitate.

Şi atunci, ca şi acum, preferam să îmi construiesc eu imaginea, nu aşteptam un anumit moment decisiv. Cred că de aici a început totul.

Apoi am primit cadou o „săpunieră” pe film foarte simpatică, aşa că m-am lăsat de fotografiile imaginare şi am trecut la cele concrete, chiar foarte concrete, dacă mă gândesc la fotografia digitală de azi (de fapt era şi atunci, dar era inaccesibilă pentru mine şi cred că nici nu ştiam că există).

A urmat o lungă perioadă în care mă căutam pe mine ca fotograf. Mi-am dat seama că nimic din ceea ce face un fotograf obişnuit care surprinde realitatea (obiectuală) nu-mi dă satisfacţie şi nu-mi împlineşte năzuinţele de creator (surprinderea unui peisaj, a unei clădiri sau unui eveniment). Căutam o anumită atmosferă pe care o găseam în jurul meu destul de rar, aşa că încet încet am început să mi-o creez eu.

Cred că ar trebui inventată o denumire mai precisă fotografului poet, fotografului care pe lângă că surprinde „o realitate”, realitatea suftetului său, încarnează o emoţie personală, asemenea unui pictor sau unui poet. Fotograful poet născoceşte ceva din nimic. Sigur, un fotograf poet mai poate fi asemănat cu un regizor, care cu ajutorul luminii, decorului, personajelor, îşi pune „în scenă” piesa sufletului său, cu diferenţa că aceasta va rămane întipărită palpabil şi va putea fi revăzută la nesfârşit de oricine (vrea fotograful).

Fotografiile mele sunt un fel de alegorii, ele redau frânturi de idei şi cugetări inexprimabile, care nu s-ar putea concretiza în altă manieră, şi chiar mai mult de atât, ele dezvăluie sentimente şi impresii intime, ca în orice altă creaţie artistică. De aceea îmi este şi foarte greu să vorbesc despre ele (nu le pot da nici măcar titluri), dacă aş putea să mă exprim mai bine în scris, aş face-o cu siguranţă şi m-aş lăsa de fotografiat. Aşa că, dragă Ovidiu, sa lăsăm fotografiile să spună ce m-aş chinui eu să fac acum în scris şi n-aş reuşi.

Născută în Arad, în 1986, Andrada Damian – pseudonim artistic: Damianovskaia – este absolventă a Liceului de Artă Sabin Drăgoi, secţiadesign grafic, Arad, licenţiată în design grafic la Facultatea de Artă, Universitatea de Vest Timişoara.

Membră a Photo Clubului Iris din cadrul Casei de Cultură a Studenţilor Timişoara. Expoziţii de grup şi personale în Arad, Timişoara, Cluj-Napoca, Sibiu, Aiud, Ungaria şi alte locuri pe care nu şi le aminteşte.

Published in: on 13 februarie 2010 at 12:52 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,