Proză: Elena CESAR von SACHSE: Distracția Agathei (5)

(urmare)

– Doamnă Agathe, vă rog să deschideţi seiful. Am presimțirea că celălalt colier nu a ieşit din acest apartament. Toate amprentele găsite aparţin celor prezenţi, deci nu cred că e vorba de un hoţ profesionist.

Ajunsă în dormitor, Agathe începu să explice:

– În cutiile ovale îmi ţin bijuteriile originale, iar în cele dreptunghiulare copiile lor. Precum vedeţi, aceste 2 cutii sunt goale. 

– Hmm -, făcu detectivul şi cercetă cu ochii uşor închişi de jur împrejurul dormitorului. Agathe îl urmărea curioasă. Müller se aplecă şi privi sub pat, sub saltele, sub covoare, lucru pe care-l făcuse deja, dar de data asta avea certitudinea că nu greşeşte. Deschise frigiderul şi privi înăuntru prelung. În final, scoase din congelator două cutii pentru gheaţă. Se duse cu ele în baie şi, după un timp, ieşi ţinând în mână un colier.

– Aşa cum v-am mărturisit, toţi cei de faţă ar fi putut să ascundă acestă bijuterie în congelator, până s-ar fi ivit o ocazie prielnică să-l scoată din cameră. Dar pentru a acuza o persoană, avem nevoie de fapte și de dovezi, iar noi nu le avem. Vă mulţumesc, deocamdată, celor prezenţi. Sunteţi liberi. La revedere!

Când s-au ridicat cu toții să plece, telefonul detectivului a început să sune. Probabil a primit o informație importantă, deoarece le-a făcut tuturor un semn cu mâna să aștepte. Apoi, cu un zâmbet jovial, anunță:

– Doamnă Agathe, hoţul de buzunare a fost depistat. Se află la sediul poliției. Aşa că probabil aveți şansa să vă recuperaţi şi celălalt colier.

– Se pare că poliția germană are eficiență și rapiditate. Aveți toată considerația mea. Vă mulţumesc, domnule Müller. Mi-ați fost de mare ajutor.

 

 

În cameră rămaseră doar Agathe şi Crist.

– Nepoate, deschide o sticlă de şampanie, că doar o avem în frigider. Râseră amândoi şi, în timp ce tânărul se lupta cu dopul sticlei ţinându-l cu un şervet alb, se auzi o bătaie timidă în uşă.

– Mă cam bătea gândul că tu ai ascuns bijuteria în frigider! -, îi zise tânărul privind-o cercetător

– Eşti nebun, Crist. De ce aş face aşa ceva?

– Ca să te amuzi.

Agathe nu-i răspunse, deoarece râdea în cascade. Şi pentru că bătaia se repetă, ea răspunse binevoitoare

– Intră!

În momentul în care în cameră intră o tânără femeie, cu o fetiţă de mînă, stânjenită şi încurcată de luxul şi eleganţa celor prezenţi, Agathe îşi aşeză paharul pe masa şi făcu un pas spre necunoscută.

– O caut pe doamna Agathe Kelly -, se auzi vocea sugrumată de emoţie a tinerei femei. Mi-au spus la recepţie că ocupă camera 940.

– Eu sunt! Cu ce pot să vă fiu de folos? -, o întrebă ea, binevoitoare.

Tânăra băgă mâna în buzunar şi scoase de acolo o batistă albă în care se găsea un colier identic cu cel pe care abia îl descoperise detectivul.

– Am venit să vă aduc bijuteria înapoi.

O puse pe măsuţa din cameră şi vru să plece.

– Domnişoară sau doamnă, vă rog să-mi faceţi plăcerea de-a lua loc alături de noi.

Cu o privire speriată tânăra întrebă:

– Probabil doriţi să ştiţi cum am ajuns la el?

– Draga mea, nu mă interesează istoricul, ci doar gestul. O ziaristă mi-a spus că nimeni nu va aduce colierul înapoi, de dragul recompensei, ci mai degrabă îl va păstra. Mă bucur că eu am avut o altă părere și că aceasta, în cele din urmă, se confirmă.

– O recompensă? -, întrebă necunoscuta, fără să realizeze însemnătatea cuvântului

– Desigur! Pentru că ați restituit bijuteria, asigurarea vă plăteşte 10 procente din valoarea ei.

Oana se aşeză foarte stânjenită, pe colțul fotoliului, ţinându-și fetiţa de mână. Figura îi era lipsită de expresie. Nu părea nici surprinsă, nici interesată de cele auzite, ci era de-a dreptul împietrită.

Crist îşi aprinse o ţigară şi rămase tăcut, urmărind cu interes discuţia, în timp ce Agathe puse în faţa fetiţei o cutie cu ciocolată, întrebând-o:

– Cum te cheamă?

– Elize -, răspunse mititica, privind-o cu doi ochii mari și negri.

– Serveşte-te! Sunt foarte gustoase.

Apoi, privind cu interes spre mama ei, observă o vânătaie la un ochi, zgârieturi pe mâini şi foarte sărăcăcios îmbrăcată.

– Cu siguranță soțu-i bețiv. Cine ştie ce viaţă duce? -, își spuse Agatha compătimind-o.

Oana, simţind că e studiată, încerca să descifreze pe faţa celeilalte ce intenţii are.

– Ştii ceva? Poţi să păstezi şi colierul -, se hotărî brusc Agathe.

Oana şi Crist făcură un mic gest de uimire.

– Să-l păstrez? De ce?

– Pentru că acest obiect este doar o dublură.

Oana nu îndrăzni nici să-l ia, nici să-i răspundă.

Atunci Aghate îi explică cu multă bunăvoinţă:

– Deşi e o copie, sticla Swarowski e montată în aur alb. Câteva mii de euro tot primești pe el.

Şi pentru că nici de data asta femeie nu le luă, Aghate le împătură în batista în care fuseseră aduse şi i le puse în mâna fetiţei.

Doar atunci Oana reuși să spună:

– Vă mulțumesc din suflet, dar nu pot să-l primesc. După atâta publicitate, dacă aş merge la un bijutier să-l vând, m-ar aresta pe loc. Sunt româncă şi am venit în Germania să lucrez.

Agathe o privi cu simpatie și cu zâmbetul ei cuceritor reuși să-i transmită fetei încrederea.

– Stai liniştită, draga mea. Am să fac în așa fel încât să nu fii în pericol. Mâine am să declar presei despre colierul adus de tine că a fost copia celui căutat. Bineînţeles, am să-ţi scriu câteva rânduri, ca să nu dai de necazuri.

Luă o hârtie şi începu să scrie. Fiecare cuvânt scris îl repeta cu voce tare:

– Subsemnata Agathe Kelly, cu domiciliul în Kapstatt, Africa de Sud, strada Van Hooten, am dăruit acest colier doamnei Oana Bercu pentru a-i răsplăti corectitudinea. Se poate folosi de bijuterie cum doreşte. Poate să o păstreze, sau să o vândă.

Se iscăli, scriindu-și numărul de telefon, după care i-a dat hârtia.

– Aşa e bine?

– Cred că da! -, îi răspunse Oana, reuşind să afișeze un zâmbet, şi retrăgându-se, mulţumi de mai multe ori.

Agathe îşi luă paharul cu şampania şi, aşezându-se în fotoliul pe care obişnuia să se aşeze, savură băutura, dar şi momentul trăit cu câteva clipe înainte.

– Mătuşo, eşti sigură că ai dat dublura, după ce ne-ai ameţit pe toţi cu dispariţia teribilului colier?

– Habar nu am! Iar dacă m-am înşelat, mare pagubă! Ţi-am spus că-n ultimul timp aveam senzaţie că Jeck vrea să mă strângă de gât, de ciudă că-mi merge bine.

– Să înţeleg că există şi răzbunări împotriva răposaţilor?

– Poti să înţelegi ce vrei. Un lucru e sigur. M-am distrat de minune. Chiar mai mult. În acest moment mă simt fericită…. Pur şi simpu, fericită!

 sfârșit

Published in: on 18 martie 2012 at 11:27 am  Comments (2)  
Tags: , , , , ,

Proză: Elena CESAR von SACHSE: Distracția Agathei (4)

(urmare)

La ora anunţată, detectivul hotelului apăru în camera Agathei, unde cele câteva persoane îl aştepta liniştite.

– Bună ziua tuturor. Lipseşte cineva dintre cei pe care i-am rugat să fie prezenți?

– Toţi sunt aici -, îi răspunse Agathe cu zâmbetul ei sincer. – Familia Rosetti, Crist, nepotul meu, camerista, cei doi chelneri şi maseuza -, îi prezentă ea, în timp ce respectivii înclinau uşor capul, salutând scurt.

– Atunci putem să începem dezbaterea nostră.

Şi fără nicio altă introducere, detectivul îi anunţă pe toţi:

– Am analizat toate informaţiile primite de la dumneavoastră și de la personalul hotelului, apoi am controlat toate filmele din data de 22 și 23 iulie aflate în posesia noastră. Părerea mea este că toţi cei de faţă puteţi fi vinovaţi în egală măsură. În acelaşi timp însă s-ar putea să nu aveţi niciunul vreo vină.

Făcu o pauză, timp în care îi sfredeli cu privirea pe fiecare în parte, după care continuă:

– Doamna Kelly avea ochii acoperiți, deci nu a văzut ce se întâmplă în jurul ei. Asta înseamnă că toţi aţi avut ocazia să descoperiţi colierul, în cazul în care acesta era în apartament.

Cei de faţă îl ascultau cu atenție, în timp ce detectivul se așeză în sfârșit pe scaunul ce îi fusese destinat, scoțându-și din buzunarul hainei micul notes.

– Deşi doamna Agathe mi-a mărturisit că în acea seară familia Rosetti nu a intrat la ea în apartament, trebuie s-o contrazic.

Întorcându-se către ei, adăugă:

– Aţi stat exact 5 minute. Apoi ați intrat în apartamentul alăturat, ca în final să coborâți în bar.

– Aveți dreptate -, confirmă domnul Rosetti. Obişnuim să bem un păhărel de coniac înainte de culcare,

– Dar în timp ce dumneavoastră, domnule Rosetti, aţi comandat băuturile, un necunoscut v-a furat ceva din buzunar. Pe pelicula filmului se vede clar că aţi plătit consumaţia, deci nu vi s-a furat banii. Întrebarea este ce anume v-a dispărut?

Domnul şi doamna Rosseti se priviră mirați şi spuseră aproape instantaneu:

– Nimic!

Detectivul continuă:

– Apoi v-aţi îndreptat spre recepţie unde aţi dorit să depuneţi ceva în seiful dumneavoastră. Unul dintre recepţioneri v-a condus în trezoreria hotelului, dar la un moment dat, domnule Rosetti, aţi devenit foarte agitat şi v-aţi scuzat, spunând că reveniţi a doua zi. Ce aţi constatat că vă lipsește?-, întrebă încă o dată detectivul.

Cu o privire speriată amândoi se întoarseră spre Agathe. Aceasta, zâmbitoare, îşi admira manichiura de la mâna dreaptă, după care răspunse în locul celor întrebaţi:

– Dublura colierului dispărut.

Toţi o priviră surprinşi, până şi detectivul rămase o clipă într-o uimire mută, până să pună următoarea întrebare:

– Aveţi dublura colierului?

– La toate bijuteriile care depăşesc câteva milioane am dubluri.

– Dar acest lucru nu l-aţi declarat.

– Pentru că nu doream să se ştie -, îi răspunse ea, zâmbindu-i complice.

Detectivul rămase o clipă pe gânduri şi o întrebă în continuare nemulţumit:

– De fapt, ce căutăm? Colierul original sau copia?

În felul ei jucăuş, Agathe îi răspunse liniştită:

– Amândouă! Tocmai asta este, sunt atât de bine lucrate, încât mi-e foarte greu să deosebesc care e veritabil şi care fals. S-ar fi putut foarte bine să fi purtat la Casino copia… și să-l fi dat pe cel original familiei Rosseti să-l depună în seiful hotelului. Habar nu am ce am putut face…

– În acest caz trebuie anunţate asigurările.

– I-am anunţat, rugându-i să păstreze secretul câteva zile. 

– Diferenţa este că dacă colierul dipărut din buzunarul domnului Rosett a fost cel adevărat, singura vinovată sunteţi dumneavoastră!

– De ce aş fi? De unde era să ştiu că acesta va fi furat din buzunarul domnului Rosetti? Sper că nu insinuaţi că mi-am furat singură colierul, punând un hoţ să mi-l subtilizeze -, şi începu să râdă cu poftă, în felul ei caracteristic. 

– Să mă scuzați, doamnă, dar s-au mai întâmplat cazuri când s-au înscenat furturi doar pentru a se încasa asigurarea.

– Sinceră să fiu, acum nu mai sunt sigură de nimic. Aseară am fost convinsă că i-am dat dublura domnului Rosetti, dar acum, dacă mă gândesc bine, poate i-am dat originalul. Nu știu ce să vă spun -, spuse ea derutată.

– În această situaţie, mă lovesc din nou de o informaţie neclară din partea dumneavoastră, doamnă Agathe.

Privind-o cercetător, detectivul era vizibil nemulțumit.

– Să presupunem că colierul pe care aţi dorit să-l puneţi în seif era cel original, deși, după mărturisirea făcută acum câteva clipe, nu putem fi siguri nici de acest lucru. Înseamnă că celălalt a dispărut nu dimineața, cum ați mărturisit, ci cu o seară înainte. Deci unde sunt colierele? -, a fost întrebarea detectivului, la care nici unul din cei de față, nu puteau răspunde.

……………………………………………………………………………………………………………….

 

 

Oana împreună cu fiica ei s-au instalat în Casa femeilor. Au primit o cameră luminoasă, cu o mică nişă unde puteau găti. Plăteau 14 euro pe lună şi aveau tot ce aveau nevoie.

În timp ce tânăra femeie îşi aranjă lucruşoarele în dulap, Elize vorbea cu păpuşica ei:

– Acum avem cheiţa fermecată şi vom putea împreună cu mama să deschidem uşa din castelul vrăjit. Scoase o cheiţă din buzunarul pulovărașului şi se făcu că deschide o uşă invizibilă.

auzind ce vorbeşte fiica ei, Oana se întoarse brusc spre ea.

– Elize, de unde ai cheiţa asta? -, o întrebă, cu o privire speriată, punându-şi mâna stângă pe inimă.

Se aşeză în genunchi ca să fie la nivelul fetiţei.

– Din baie -, răspunse mititica.

– De ce nu mi-ai spus că e la tine? Sepi putea să mă omoare aseară din cauza ei. Nu ai auzit că căuta o cheie?

– Nu! -, răspunse ea.

Apoi cu o figură crispată începu să plângă cu sughiţuri. Oana o îmbrăţişă cu drag, spunându-i:

– Nu mai plânge, scumpa mea. Am să văd eu ce am să fac.

– M-am gândit că vom putea fugi de el într-o țară fermecată -, mai spuse fetița, ștergându-și lacrimile de pe obraji, cu mâneca puloverului.

– Nu ar fi rău să ajungem acolo. Numai că trebuie să găsim drumul -, îi răspunse tânăra femeie, îngândurată.

Luă cheiţa în mână şi o privi prelung. Recunoscu, după numărul fixat de un inel, că seamăna cu cheile de la dulăpioarele din gară, unde-şi pun călătorii bagajele. Deodată îi spuse fetei:

– Îmbracă-te, Elize! Mai ştii, poate totuşi e o cheiţă deosebită…

……………………………………………………………………………………………………………….

 (Va urma)

Published in: on 17 martie 2012 at 10:42 am  Comments (2)  
Tags: , , , , ,

Proză: Elena CESAR von SACHSE: Distracția Agathei (3)

– Halo! Halo! Poliţia? -, auzi poliţistul de serviciu o voce agitată de femeie.

– Da, doamnă! Ce doriţi?

– Veniţi imediat pe strada Fischbach numărul 16. În apartamentul vecinilor se aude mare gălăgie. Iar îşi bate alcoolicul ăsta nevasta. Mi-e să n-o omoare, nemernicul. Femeia are o fetiţă de cinci anişori. Nu pot să accept aşa o barbarie -, completă aceeaşi voce foarte agitată.

– Liniştiţi-vă, doamnă. Trimitem imediat doi poliţişti.

– Vă mulţumesc! -, mai spuse femeia cu o voce abătută.

Într-adevăr poliţia a ajuns în câteva minute. În apartament se auzea din când în când vocea răstită a unui bărbat. Poliţiştii au apăsat pe sonerie apartamentului.

– Poliţia! Vă rog să deschideţi uşa.

Uşa se deschise încet şi un bărbat destul de înalt, cu o faţă buhăită de alcool, se postă în faţa lor şi întrebă nemulţumit:

– Ce doriţi?

Fără să-i răspundă, poliţiştii intrară pe lângă el în apartament. O femeie tânără ce-și ținea protector fetiţa lipită de trup îi privea speriată dintr-un colţ al camerei. Cioburi de farfurii şi pahare erau pretutindeni pe covor.   

– Cum vă numiţi? – întrebă sergentul, întorcându-se, în sfârșit, către cel care le deschisese.

– Dittmar Iosef -, răspunse bărbatul.

– Pe numele cui este înscris apartamentul?

– Pe al meu!

În acel moment sergentului îi sună telefonul, timp în care celălalt polițist le ceru bărbatului și femeii actele.

Femeia intră în cealaltă cameră să-şi aducă paşaportul, în timp ce bărbatul îşi scoase buletinul din portmoneul de pe masă.

– Până când aveţi drept de şedere în Germania? -, o întrebă poliţistul pe femeie, ale cărei vânătăi de pe mâini şi de pe faţă dovedeau de ce viaţă are parte.

– Până anul viitor.

Terminând discuţia telefonică, sergentul îl întrebă pe bărbat:

– Domnule Dittmar, aţi fost aseară la barul cazinoului?

În loc să răspundă, acesta întrebă, la rândul lui, ironic:

– De ce? E interzis?

– Nu, însă va trebui să ne urmaţi, spre a da o declaraţie. Aseară între orele 12 și 2 noaptea a dipărut un colier valoros, iar dumeata ai fost în acest timp în bar. Trebuie să verificăm toate persoanele care au fost prezente în incinta hotelului, în acel timp. Am primit informaţia de curând, de la colegii mei, dar, de fapt, noi am fost chemaţi acum câteva minute de vecinii dumneavoastră, pentru că deranjaţi prea des liniştea colocatarilor. După cum văd, doamna a fost brutalizată. Puteţi să-mi spuneţi de ce?

– Nu aveţi niciun drept să vă amestecaţi în casa omului. E treaba mea de ce am lovit-o. Ştie ea ce a făcut, ţăranca dracului. Să-mi cauţi treaba aia, că de nu, te omor, fir-ar ai dracului -, îi spuse cu duşmănie bărbatul şi făcu un gest amenințător către femeie gata, parcă, să o lovească, fără nici o jenă faţă de oamenii autorităţii.

Cel mai în vârstă dintre poliţişti îi imobiliză atât de repede mâinile la spate, punându-i cătuşele, încât soțul rămase pentru o clipă blocat. Nu mai scoase nici un cuvânt. Mai apoi, împins spre uşă, deveni dintr-o dată docil şi îmblânzit.

Poliţistul mai tânăr rămase în cameră cu femeia. Îi înapoie paşaportul şi o întrebă:

– De unde a pornit cearta?

– Prietenul meu a ajuns acasă după ora 2 noapte şi a dormit până pe la ora prânzului. Când s-a trezit, a început să caute o cheie pe care zicea că a lăsat-o pe masă. Eu am lucrat de la ora 8 dimineața până la 12 şi, când am ajuns acasă, m-am grăbit să gătesc. Doamne fereşte să mă ating de ceva ce-i al lui. Fiica mea a dormit în camera ei, aşa că nu avea cine să-i fure ceva. Probabil a pierdut-o singur.

– Nu v-a spus de unde era cheia?

– Nu!

– Dacă vă simţiţi în pericol, vă dau adresa Casei Femeilor, unde sunteți ocrotită de lege. Aveţi un copil care merită să cunoască o altă viaţă, iar dumneavoastră, la fel.

Pe femeie o podidiră lacrimele, recunoscând că de mult a vrut să-l părăsească, dar nu avea unde merge.

– Luaţi-vă lucrurile de care aveţi nevoie. Am să sun un coleg să vă ia cu maşina. Adresa este secretă, primiţi o cameră şi, cu timpul, veţi primi şi locuinţă.

– Dar el ştie unde lucrez. Dacă mă urmăreşte?

– Să îndrăznească. O să-l lămurim noi să nu o facă. Oricum, până mâine, sigur nu va ajunge acasă.

– Vă mulţumesc din suflet. Imediat îmi fac bagajul. Elise ia-ţi sveterul şi păpuşica. Plecăm!

– La bunici? -, întrebă fetiţa.

– Încă nu -, îi răspunse tânăra femeie, zâmbindu-i.

…………………………………………………………………………………………………………….

În holul hotelului câţiva ziarişti o aşteptau pe Agathe Kelly. Aceasta apăru în scurt timp, surâzătoare și bine dispusă. Părul platinat îi era tuns scurt, dându-i un aer tineresc. Era îmbrăcată într-un costum cu pantaloni de culoare roşie. Vioaie și cu o privire prietenoasă, făcea o impresie bună. Vorbea foarte bine limba germană, iar societatea locală o privea cu simpatie.

– Doamnă Kelly, puteți să ne destăinuiți valoarea aproximativă  a colierului? -, a fost prima întrebare pusă de un ziarist din dreapta

– Câteva milioane de dolari.

Pentru că nimeni nu se aşteptase la un asemenea răspuns, se făcu pe moment tăcere, dar apoi fu întreruptă de o tânără ziaristă, vizibil emoționată:

– Aș dori să știu dacă bijuteria, înafară de valoarea reală, a avut și o însemnătate sentimentală pentru dumneavoastră…

Agathe începu să râdă amuzată, aducându-și aminte de mărturisirea făcută nepotului.

– A fost cadou de logodnă -, răspunse ea rapid.

– Înțeleg -, mărturisi mulțumită ziarista.

Agathe se gândi că fata nu avea cum să înțeleagă ce a însemnat pentru ea această bijuterie. În orice caz, nu ce credea fata. S-a căsătorit la optsprezece ani, iubindu-și soțul din tot sufletul. Totuși, cu toată poziția ei de prințesă, s-a simțit mereu ca într-o gară, în care Jeck cobora dintr-un tren și dispărea în altul. Tânjea după prezența lui, după dragostea lui, dar oricât a încercat să-l rețină, nu a reușit. Când a devenit alcoolic, femeile au devenit o altă preocupare pentru el. Cu toate astea nu a putut să-l părăsească. Abia după ce-a făcut infarct și-a dat seama că lupta ei a fost inutilă și lipsită de sens. „- Mi-am risipit viața fără rost” -, își spuse în gând Agathe, trezită din visare.

– Doamnă Kelly, bijuteria a fost asigurată? -, o întrebă mai departe o roşcată minionă.

– Desigur! Apropo, aş dori să menţionaţi în ziare că asigurările plătesc celui care găsește colierul o recompensă de zece procente din valoarea reală.

– Nu cred că cel care ar fi în posesia unui obiect atât de valoros, în loc să-l vândă, l-ar restitui în favoarea recompensei -, îşi dădu cu părerea o altă ziaristă, ce lupta vizibil cu emoţia, care-i îmbujorase brusc obrajii.

– Nu se ştie niciodată domnişoară. Poate se găsesc în lumea asta și oameni care ar face-o. Și apoi, acest colier nu se poate vinde atât de uşor. Un cumpărător cu mulți bani e greu de găsit. La revedere! -, salută ea pe nepusă masă, retrăgându-se cu acelaşi zâmbet fermecător cu care venise, îndreptându-se grăbită spre ieşirea hotelului, unde familia Rosetti o aștepta lângă un taximetru în care urcară cu toți.

În urma ei ziariștii vociferau, nemulţumiţi de timpul mult prea scurt acordat interviului.

……………………………………………………………………………………………………………..  

 (Va urma)

Published in: on 15 martie 2012 at 10:55 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,