ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. XX: STÂLPII BRUCANIENI AI NOII ROMÂNII

6. Apelul către clasele de mijloc frustrate are loc, în cazul fascismului, destul de sonor. Când însă asumarea unei asemenea poziționări nu este distinctă, fiind formulată cu voce tare, acest apel se produce într-o manieră mai degrabă insidioasă. „Frustrarea individuală sau socială” care subîntinde se exprimă, astfel, uneori țintit, direct, alte ori „oblic”. Se pot profera deci multe împotriva dictaturii proletariatului, a comunismului și a extremismului de stânga, dar se cuvine distins între tirurile sosite din banca orientărilor de tip social-democrat, democrat-creștin sau liberal, și între mitraliile cu alonjă fascistoidă, exprimând opțiuni de factura celor de dreaptă radicală. Cum suntem, astăzi, în România, la puține decenii după o succesiune de dictaturi de stânga – cele mai recente, fiindcă, altminteri, lor le-au precedat altele, opune, venind dinspre extrema dreaptă -, discursul dominant este anticomunist. Numai că, repet, nu toți anticomuniștii vorbesc în numele democrației.

Același fenomen se poate petrece și în direcția inversă. Nu lipsesc discursurile în care comuniștii, foști sau prezenți, își exprimă radicala dezaprobare față de fascism, socotind ca atâta îi absolvă automat de propriile opțiuni totalitare. Formula a ajuns aproape un clișeu, dar este departe de a avea efectele scontate. Ea nu poate șterge deosebirea între poziționările antifasciste venite dinspre adepții democrației și cele proferate de extremiști.

În contextul prezentei treceri în revistă, însă, interesant este dacă în România actuală avem vreun recurs la clasele de mijloc de natură să mobilizeze în jurul unei posibile reconstrucții de extremă dreaptă. Ar fi, deci, de văzut ce anume a însemnat, după 1989, la noi „clasă de mijloc”, dacă au existat manifeste care să se refere la aceasta și în ce sens s-a făcut apelul, de pe ce poziții.

Voi trece pe lângă fornăielile patriotard-intolerante ale extremei drepte politice (PRM, anterior și PUNR), nu fără a aminti că în preziua înregistrării lor ca partide, purtătorii acestor tendințe au fost oameni de cultură (Radu Ciontea, C. Vadim Tudor ș.a.) și societăți cu pretenții culturale („Vatra Românească”) sau publicații așa-zicând de cultură (România Mare, Europa etc.). Ele au caracterizat mai ales primul deceniu postcomunist, iar posteritatea elanurilor de până în anul 2000 s-a dovedit drastică pentru cele mai multe dintre ele. După 2000, purtătorii de voce ai acestor direcții s-au recrutat mai ales dintre jurnaliști (frații Roncea, grupul din jurul revistei Rost condus de Claudiu Târziu și Răzvan Codrescu) și discursurile au luat mai ales o turnură culturală.

În acest nou trend se încadrează și tentativa unei drepte culturale socotite mult timp ca militantă pentru democrație și liberalism în viața publică, alcătuită și impulsionată de oameni cu un aparent prestigiu democrat.

În 1996, Silviu Brucan, stalinist dejist convertit – din aversiune față de soții Ceaușescu și din, probabil, inteligență pragmatică – la reformism în ultimii ani comuniști, devenit sfetnic de prima mână în primul regim Iliescu, a publicat analiza Stâlpii noii puteri in România (1996). În 4 martie 2005, însă, cu un an înaintea aniversării unui deceniu de la apariția cărții, Brucan publica o analiză a schimbărilor sociale menite să susțină evoluțiile românești către formarea unei clase de mijloc. El a constatat cu acest prilej că „România întâmpina evenimentele din decembrie 1989 cu o structură socială destinată a menține status-quo. Și, din acest punct de vedere, așa-numita revoluție din decembrie nu a schimbat deloc structura socială a țării. 1990 și 1991 au fost ani de încremenire a structurii sociale” („Evoluția bazei sociale a partidelor și polarizarea socială”, în revista 22, 4 martie 2005). Problema reprezenta o rămânere în urmă și un handicap serios în raport cu Europa Centrală căci, „În timp ce în Cehoslovacia, Ungaria și Polonia, în urma Primăverii de la Praga și, respectiv, a reformei lui Kadar și a valului reformist încurajat de Rakowski, se formase chiar în perioada finală a comunismului un puternic strat social intermediar cu un nivel material și cultural de viață tipic clasei mijlocii (casă în proprietate, automobil, cheltuieli culturale semnificative, vacanțe în străinătate)”, România nu putea etala evoluții sociale cât de cât apropiate. Așa se face că la noi „ponderea unei categorii sociale mai înstărite, exceptând nomenclatura de partid, reprezenta doar 4-5% din populația activă”. Revoluția română a fost, credea Brucan, din acest punct de vedere, „o revoluție fără dislocări sociale”. În interpretarea de istorie socială recentă propusă de Brucan, primele mineriade erau „o reacție violentă a unui detașament privilegiat al clasei muncitoare în comunism, care a simțit instinctiv amenințarea de a-și pierde privilegiile, ca urmare a măsurilor reformiste inițiate de guvernul Petre Roman”, iar „alegerile din toamna lui 1992 marcau faza în care vechile structuri sociale rămâneau dominante și deci dispuneau de capacitatea de a se opune reformei”. După alegerile din 1996, când a învins în alegeri Convenția Democrată, capitalismul a rămas impopular în rândurile populației, dar presiunea spre dreapta a mediului politico-economic occidental a condus, spune Brucan, către o schimbare a situației. „În campania electorală din 1996 se face simțită pentru prima dată prezența în societatea noastră a noilor clase sociale. Clasa mijlocie (de ordinul sutelor de mii) și capitaliștii (zeci de mii) colorau o parte a spectrului politic, determinând afirmări mai cutezătoare în programele partidelor politice, oscilații semnificative în sânul puterii, deplasând spre centru-dreapta punctul de atracție al mediului politic. Dispunând de ziare, posturi de radio și TV, marii capitaliști deveneau un factor important de influențare a opiniei publice și electoratului. Cum a luat naștere la noi clasa mijlocie? Cu forcepsul. Economia de piață nu prinde viață și nu poate funcționa numai cu muncitori și țărani. Ea are nevoie de negustori și intermediari, antreprenori și patroni, vânzători și afaceriști, chiaburi și agronomi. De aceea, formarea acestei clase este vitală și urgentă. Ea nu poate urma ritmul lent de decenii din Occident. Am fost martorii unei apariții sociale abrupte, forțate, accelerate, în care scopul scuză mijloacele. Dat fiind că în societatea comunistă acumularea de capital privat era prost văzută și condamnată de lege, dupa ’89, clasa capitaliștilor s-a format în principal pe socoteala statului administrator al tuturor bogățiilor, prin rapt din valorile imobilare, din fondurile fixe și chiar din capitalul social al intreprinderilor de stat. Bineînțeles, în primele rânduri ale acestui rapt pe scară largă s-au aflat nomenclatura de partid și birocrații de stat, inclusiv, și aș spune cei mai eficienți, securiștii aflați în poziții strategice care le permiteau să opereze în grabă și cu cea mai mare eficacitate”.

Silviu Brucan are temeiuri sigure de sondare a realităților sociale, atât de natură științifică, cât și ca participant la noul tip de redistribuire a valorilor naționale și capacităților de producție românești, ca unul dintre sfetnicii efectivi ai regimului dominant până în 1996 și ca observator bine situat al schimbării după această dată. Analiza lui, urnită dintr-o perspectivă de stânga, cu conceptele ușor recognoscibile ale marxismului, stă în picioare, în pofida premiselor ei teoretice care pot părea contestabile. Exista, în 1990, o minimală pătură de mijloc românească, ea a dobândit consistență abia după 1995 – datorită întârzierii deliberate a efectuării reformelor -, iar îmbogățirea ei a fost abruptă, abuzivă și întreprinsă de profitorii vechiului regim comunist care au izbutit să se dovedească acomodanți cu noul regim iliescan.

Datorită acestui complex de împrejurări, noii capitaliști erau, în același timp, vechii susținători ai și profitori ceaușismului, fiind, pe de o parte, învingători în noua situație economico-socială și politică, dar și expuși criticilor moraliștilor calificați sau improvizați din noua Românie. Rămâne de observat doar că primul care li s-a adresat direct acestora, încă din vremea când erau legați de regimul proaspăt căzut și viitoarea prosperitate li se înfîțișa ca o simplă potențialitate, a fost Gabriel Liiceanu, în Apel către lichele.

Vladimir Tismăneanu susține că „«Apelul către lichele” al lui Gabriel Liiceanu a fost scris sub imperiul unei legitime, irepresibile indignări etice. (…) … Este un document al regăsirii onoarei în timpuri atât de tulburi, o invitație plină de bun simț la claritate morală. În aceeași perioadă, Octavian Paler a scris în România Liberă un articol intitulat «Nevoia de franchețe», ripostând imposturii feseniste întruchipate de trio-ul Iliescu-Brucan-Roman. A venit apoi Proclamația de la Timișoara (martie 1990), tot atunci (și deloc accidental, a fost înființat SRI), în iunie au fost aduși să distrugă societatea civilă și partidele democratice purtătorii de lanțuri minerești ghidați de lichelele securiste. «Apelul», apărut pe 30 decembrie 1989, în ajun de An Nou, era o tentativă de exorcizare, propunea o metodă de regenerare a țesutului moral prin redobândirea încrederii, liantul capitalului social într-o democrație. Au urmat calomniile imunde din Azi, Dimineața, Adevărul lui Novăceanu, România Mare și nu mai puțin oribila foaie antifrastic numită Europa (și-o mai amintește cineva pe «publicista» Angela Băcescu, specializată în reabilitarea lacheilor dictaturii?) Cei care își permit să minimalizeze astăzi curajul unor Gabriel Liiceanu ori Ana Blandiana ar face bine să recitească abjecțiile publicate atunci, în 1990, în oficioasele puterii, împotriva acestor intelectuali critici. La televiziunea ce-și spunea «liberă» se intonau aceleași coruri ale urii, se dădea glas acelorași exhortații ale resentimentului” (Vladimir Tismăneanu, „Actualitatea «Apelului catre lichele»: Recurs la memorie”, joi 24 februarie 2011, hotnews).

Vladimir Tismăneanu contextualizează în chip binevenit, reamintind atmosfera în care se năștea nu doar textul despre care vorbește, ci și dezbaterea liberă din noua Românie, cea eliberată – formal – de comunism și situată, fără a o ști încă, sub zodia perestroikăi iliescane fără prea mult glastnost. El poate cu îndreptățire vedea în textul apelului liicenian o tentativă de exorcizare – simbolică, firește, ca orice exorcism dinafara bisericii -, însă nu neapărat și când îl interpretează ca „metodă de regenerare a țesutului moral prin redobândirea încrederii”. Nimeni nu se putea gândi cu seriozitate, în 30 decembrie 1989, când încă haosul era în toi, la redobândirea încrederii în vechii dirigenți (ierarhia PCR, Securitatea, Miliția și Armata care abia trăsese în manifestanți), când încă nimeni nu fusese acuzat pentru distrugerea țării și a organismului social românesc, măcar pentru a putea fi absolvit în bună regulă de asemenea acuze. Dimpotrivă, ca majoritatea liderilor de opinie, în acel moment toată suflarea românească plebiscita conducerea nouă, Frontul Salvării Naționale, unde alături de Iliescu, Brucan, Bârlădeanu, Mazilu și alți veterani ai comunismului se regăseau anumiți disidenți precum Dinescu, Blandiana, Doina Cornea și Caramitru. Gabriel Liiceanu însuși scria, în 30 decembrie 1989, un text care, datorită acestei împrejurări, nu îi viza pe artizanii de mai apoi ai preluării puterii pe durata anilor 1990 – 1996, foștii comuniști ex-staliniști din bătrâna gardă sau rândul doi al comunismului ceaușist (Iliescu, Adrian Năstase etc.), cei ce urmau să își înalțe imperii de hârtie în economia anilor de după alegerile din 1996. „Lichelele” pe care le viza erau, mai probabil, funcționarii și birocrații de partid și de stat, de la Mihai Dulea, șeful cenzurii, până la secretarii de județ și de municipii ai PCR de până la căderea ceaușismului (cu abia o săptămână în urmă!).

Asistând la asasinarea unor anonimi din mulțime, la incendierea Bibliotecii Centrale de Stat din București, la alte omoruri săvârșite între 21 și 25 decembrie 1989 în destule orașe ale țării, G. Liiceanu nu putea ignora forța redutabilă fidelă regimului, gata de mobilizare, și nu putea să ignore nici sensul chemării la împăcare și al promisiunii de absolvire lansate de Ion Iliescu către cei ce se împotriviseră până atunci schimbării. Iată o nouă explicație, parțială și ea, a tonului marcat de destule precauții și ambiguități, pătruns de un vizibil duh al blândeții, al auorului. Era prea devreme pentru a se ști cu precizie spre ce se înainta, și până la sfârșitul lui ianuaire 1990, nici nu a putut fi vorba despre un pluralism politic real (asedierea și distrugerea sediilor partidelor așa-zis istorice a avut loc, întâia oară, prin 8 ianuarie, apoi prin 15 ianuarie, apoi prin 28, dacă îmi amintesc cu suficientă acuratețe). Tot ce putea spera Liiceanu era, cum rezultă și din text, o retragere rușinată din prim-plan a celor care, fără a fi desemnați cu precizie, se recunoșteau în descrierea lui ca „lichele” și mai aveau suficient bun simț pentru a face un pas îndărăt. (Iluzie vană!)

Privirea evaluativă a lui Vladimir Tismăneanu îmbrățișează însă și anii care au urmat. „Spre deosebire de Polonia, Ungaria sau Cehoslovacia, disidenţa din România nu a încetat să existe în 1989. Ea a continuat în noul regim autoritar, o combinație barocă de comunism rezidual și tribalism fascistoid. Apelul către lichele este, din punctul meu de vedere, un document esențial al disidenţei românești din perioada neo-comunistă. Privind în jur, luând măsura acestui timp al bulversării valorilor despre care scrie Dan Tapalagă, nu putem să nu fim uimiți de actualitatea acestui Apel. Nu vorbesc neapărat despre o actualitate imediată, ci despre una în planul mai adânc a ceea ce se cheamă calitatea, credibilitatea și șansele unei culturi politice democratice” (ibidem).

http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-8333189-actualitatea-apelului-catre-lichele-recurs-memorie.htm

Un document grăitor al disidenței românești este Apelul către lichele. Dar el rămâne destul de strict legat de epoca și contextul mediat, cu aspirațiile și cu limitele acestor aspirații, pe care le-a presupus clipa istorică a schimbării lente, ezitante, incomplete, exasperante din 1989 – 1990. Teza că disidența ar fi continuat și după 1989 trebuie verificate pe alte persoane, cred. Ele sunt cele care nu au devenit, aproape îndată, beneficiarele regimului nou instalat la cârma României. De disidență nu poate fi, cred, suspectat, în noile condiții, Stelian Tănase, care a obținut de la Silviu Brucan, încă la începutul lui ianuarie 1990, opulentul sediu de pe Calea Victoriei 122 pentru Grupul pentru Dialog Social și revista 22, mai cu seamă că scriitorul și istoricul care era, fiu rebel al unei mame din nomenklatură, s-a integrat rapid și în viața politică, intrând în alcătuirea Partidului Alianței Civice (1991). Nici Andrei Pleșu nu se poate presupune că ar fi rămas disident, prezența lui în guvernul Roman (1990 – 1991), ca ministru al Culturii, transformându-l în personaj exponențial pentru ideea de oficialitate. Nici Gabriel Liiceanu nu a fost plasat înafara jocurilor, domnia sa intrând, cum se știe, în posesia Ed. Politicii transformate cu mare promptitudine în Ed. Humanitas. Retrasă din CPUN, Ana Blandiana a devenit lidera Alianței Civice, organism al societății civile de mare vizibilitate a PEN Clubului România și inițiatoarea Memorialului de la Sighet. Doina Cornea a revenit, și domnia sa, înapoi la Cluj, în fundalul scenei publice. Mircea Dinescu, în schimb, a devenit președintele Uniunii Scriitorilor din România, de unde s-a retras ulterior în postura de moșier, jurnalist și comentator media. Ion Caramitru s-a regăsit în conducerea PNȚCD și, ulterior, a devenit ministru al Culturii (după 1996). Unii dintre disidenți și-au continuat, deci, pe cont propriu, evoluțiile publice, dar nu toți au rămas în disidență față cu puterea sau rezistând noilor tentații. Desigur, se cuvine distins între cei angajați în slujba puterii, oricare ar fi fost ea de atunci încoace, și cei care s-au manifestat liber, neoficializat, pe mai departe. Aceștia din urmă sunt singurii ce pot fi luați în considerare ca păstrători ai condiției active a disidenței după 1989, dar nu este menirea mea să îi numesc, misiunea aceasta revenindu-i lui Vladimir Tismăneanu, cel care le-a menționat existența. Ceilalți, personaje din sfera instituțiilor statului sau neocapitaliști prosperi, au putut câștiga relief și avere, importanță și vizibilitate, dar… și-au pierdut calitatea de disidenți.

ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. XVII: ACȚIUNEA PENTRU ACȚIUNE ȘI TERORISMUL INTELECTUAL

3. Cultul acțiunii pentru acțiune este o idee care, pentru Eco, circulă între Goebbels („Când aud că vine vorba de cultură, scot pistolul”) și sloganurile anti-intelectualiste anonime. Nu ducem nici noi lipsă de asemenea reacții în presa cotidiană, unde intelectualii sunt arătați cu degetul de toată lumea și de oricine. Reflecția, în general, pare să fie suspectă pentru mulți români, o serie de remarci critice dezvăluind că, atunci când tace, intelectualul este învinovățit de neimplicare și dispreț față de societatea care l-a format și în care trăiește, iar când se implică, este suspectat și acuzat de partizanat, de corupție (își „vinde” atașamentele etc.). Deși nu se spune, câștigă, în asemenea cazuri, ideea că acțiunea socială fără reflecție este preferabilă, că abordarea „tehnică”, prin tehnocrație, a treburilor publice, este preferabilă, că intelectualul trebuie marginalizat și nu e bun de nimic.

De pe urma acestor atitudini, destul de răspândite și, mai ales, recurente, reacțiile intelectualilor s-au decantat în două linii majore. Unii dintre ei par dispuși să se detașeze de imaginea tradițională distribuită pe seama condiției de oameni de carte, aceea a unor studioși și oameni de opinie, preferând să interpreteze uvertura specializării țintite, a „profesionalizării” și „tehnicizării”. Aceștia sunt adepții abordărilor utilitariste și pragmatiste, atribuind categoriei pe care o reprezintă roluri sociale indiscutabile și solicitând pe seama acestora locuri strategice în ansamblul social (vezi ideea guvernului de tehnocrați). Alții își radicalizează opțiunile pentru ceea ce reprezintă pasiunea și zona lor de expertiză particulară, socotind că o condiție cum este cea intelectuală are și trebuie să aibă rolul edificării minții și sufletului dincolo de circumstanțele triviale ale contextului. „Turnul de fildeș” în care par dispuși să se refugieze nu diminuează importanța travaliului lor, iar faptul că sunt bine antrenați în descifrarea limbilor moarte (precum clasiciștii, a urmelor materiale îndepărtate (ca arheologii) sau că se ocupă de chestiuni ținând de abstragerea totală de la imperativele clipei (precum unii dintre comentatorii de filosofie și istorici, mulți plasticieni, poeți și prozatori, muzicienii) este o expresie a convingerii că misiunea intelectualului este aprofundarea cunoașterii pe seama unei societăți în orice condiții, dincolo de tot ce se întâmplă în jur.

În felul lor, fiecare dintre cele două poziții descrise mai sus sunt, de fapt, pledoarii pentru acțiune; desigur, o acțiune în termeni specifici, o acțiune cărturărească, metamorfozată prin dinamica publicării de carte, a expozițiilor și a concertelor, a conferințelor științifice și a simpozioanelor cele mai felurite. Chiar dacă nu descrie o dinamică socială în înțelesul pe care termenul îl evocă îndeobște – organizarea de mișcări civice și participarea la dinamica politică propriu-zisă, militantismul cu finalitate direct socială și economică și cu impact asupra modului de a gândi al unei generații – și „tehnocratismul” și și abordarea abstrasă („Turnul de fildeș”) sunt, de fapt, expresii ale unor ideologii și nu trebuie confundate cu absența situărilor în societate.

Între cele două se întinde însă plaja amplă, diversă și foarte nuanțată a celor care, intelectuali fiind prin formație și statutul social-profersional îndeplinit, socotesc că este important ca vocile lor să contribuie la armonia sau la reglarea funcționării societății proprii. Ei pot vorbi solitar, în nume propriu, întemeindu-se pe autoritatea pe care o au sau doresc să o cucerească, dar se pot și grupa – în formațiuni instituționale preexistente, în altele special create sau în grupuri mai mult sau mai puțin informale, din preajma unor publicații, a unor platforme de idei -, acționând în felul care convine cel mai bine profilului preocupărilor lor și scopurilor pe care le urmăresc. Atunci când intervențiile lor sunt strict contextualizate, sporadice, conjuncturale și, mai ales, întâmplătoare, când nu au un caracter persuasiv și nici nu aspiră la vreo sistematicitate, poziționăriule trebuie luate ca atare, mărturii ale unei sensibilități specifice, a rezonanței la anumite teme și motive, exemple de situări personale. Când, însă, ele sunt expresia unei „politici” de grup, dobândind, mai mult sau mai puțin, caracterul unor manifeste și programe pentru o întreagă categorie cărturărească, oricât de restrânsă, atunci aspirația de a influența efectiv și de a modela mai mult sau mai puțin direct viața publică dobândește preeminență și trebuie interpretată ca atare; cu atât mai mult cu cât tendinței respective i se raliază o acțiune intelectuală persuasivă, formulări și reformulări, revenirea, din timp în timp, la aceleași teme.

Grupurile intelectuale care, formulând programe proprii, participând la dezbaterea publică în mod repetat, de-a lungul unor perioade mai mult sau mai puțin reprezentative (luni, ani, decenii), au în posesie – sau la dispoziție – și mijloace instituționale (mediatice, academice, editoriale) capabile să influențeze cu destulă forță opțiunile dintr-o societate dată sunt, fără îndoială, dintre acelea ale căror autosituări, programe și formulări posedă forța cea mai mare de impact social, atât în actualitate, cât și pe termen lung. Când membrii unui grup intelectual coerent, cu obiective precise, având în frunte lideri de opinie cunoscuți, dețin poziții academice (conducere de instituții de învățământ superior, sunt premiați, medaliați, au contacte nesporadice cu tinerii în formare și cu cei aflați la început de carieră, pot influența luarea de decizii și acordarea de foloase precum premii, burse, facilități de documentare și studiu etc.), mediatice (posedă canale de radio sau/ și televiziune proprii, au emisiuni personale, dețin reviste și/ sau ziare, susțin rubrici cu apariție recurentă etc.) și au parte de o recunoaștere publică semnificativă, puterea lor de impact social este considerabilă.

Când lucrurile au ajuns atât de departe, ele dobândesc contururi din ce în ce mai precise. În România, unde, urmând exemplul președintelui Traian Băsescu, toată lumea vorbește despre moguli – căci, pe vremea P.S.D.-ului, a lui Ion Iliescu și Adrian Năstase, cei ce dețineau pârghiile puterii politice, banul din afaceri private și controlul de tip mafiot cu impact public se numeau baroni, locali sau nu -, diferența între acești potentați de stil nou și vechii baroni este că mogulii au acaparat și puterea mediatică. Ei dețin televiziuni, ziare și reviste, ba editează și cărți. Te poți întreba la ce bun, de vreme ce au deja majoritatea mijloacelor menite să le asigure prosperitatea, inițiativa în materie de decizie economică și politică. De ce ar râvni și la mijloacele de informare cu impact de masă, la ustensilele mediatice modelatoare de conștiințe? Răspunsul este simplu: dorința lor este de a-și asigura longevitatea și expansiunea, în competiția cu alții asemeneni lor, prin captarea și seducerea unor segmente cât mai importante din public.

Competiția se susține cu mijloacele imaginii, sunetului și cuvântului. Propaganda a devenit privată, chiar și atunci când ea a ajuns să se producă cu mijloacele statului și, aparent, în numele lui, după cum statul însușii s-a privatizat, în beneficiul alternativ al uneia sau alteia dintre instabilele coaliții aflate efemer la putere. Când omul, împreună cu grupul său, a ajuns la pârghiile acestui tip de putere ce îmbină dimensiunea materială cu cea simbolică, războiul se duce cu mijloacele persuasive ale terorismului intelectual, după cum numea Jean Sévillia această metodă de acțiune specifică grupărilor intelectuale.

Terorismul intelectual ar fi „… nici mai mult, nici mai puțin decât un sistem totalitar. Dar … un totalitarism mieros, ipocrit, insidios, ce vizează să-i ia cuvântul opozantului, devenit un ins periculos care trebuie eliminat. Eliminat, dar fără vărsare de sânge: numai prin cuvinte. Cuvintele conștiinței liniștite. Cuvintele marilor conștiințe. Cuvintele care ucid.// Circumstanțele variază, dar procedeul rămâne același. Mai întâi, în imaginarul țării este imprimat un arhetip al răului. De la război încoace, această funestă figură a fost întruchipată de fascist, capitalist, imperialist, colonialist, xenofob, rasist, partizanul ordinii morale. Aceste etichete, în cel mai bun caz, deformează realitatea; în cel mai rău caz, mint. Aplicate de mâini experte, ele îmbracă un sens nedefinit, a cărui elasticitate permite înglobarea tuturor elementelor asupra cărora ideologii aruncă anatema. Apoi, tehnica obișnuită duce la asimilarea adversarului cu arhetipul răului. Efectul acestei amalgamări este radical disuasiv: cine și-ar asuma riscul de a fi, de pildă, tratat drept fascist sau rasist? Acuzația poate fi explicită sau poate fi efectuată prin insinuare, deschizând ușa spre procesul de intenție: orice opozant poate fi atacat nu pentru ce gândește, ci pentru gândurile care îi sunt atribuite. Manichéisme oblige, maniheismul constrânge la acest lucru: o altă logică intră în ultimă instanță în funcțiune: diabolizarea. Nici nu se pune problema de a discuta pentru a convinge: e vorba doar de a intimida, a culpabiliza, a descalifica.// Terorismul intelectual … constituie un sistem. Nu trebuie să căutăm un complot îndărătul lui, și nici pe cineva care dirijează clandestin lucrurile. De altfel, el nu apără o temă unică și nu reprezintă interese neapărat concordante. E o mașinărie care se sprijină pe complicități doctrinare și pe rețele de generație; trebuie reținut însă că avem de-a face cu o mașinărie oarbă.// (…) Istoria, arta, literatura, știința sau ecologia sunt terenuri de vânătoare pentru terorismul intelectual…” (Jean Sévillia, Terorismul intelectual, București, Ed. Humanitas, 2007, traducere de Ileana Cantuniari,  pp. 8-9)

Cum spuneam, în lumea intelectuală, acțiunea pentru acțiune se traduce prin dinamica de idei, demersuri publicistice și gesticulația academică, ce nu dau rezultate directe și imediate și nu duc la schimbări sociale și politice de unele singure. Forma persuasivă la maximum a acestora, prin procedurile avute în vedere de Jean Sévillia, este terorismul intelectual. Nici România actuală nu duce lipsă de așa ceva, după cum nici interesele care să mâne în luptă taberele beligerante, ori actorii care să se bată în numele lor nu absentează din peisajul nostru social și intelectual.