3. O luptă din 1270 – 1271 şi corespondenţele dintre stilul istoriografic şi cel al documentelor oficiale

Documentul emis de cancelaria lui Andrei al III-lea al Ungariei în 1300, referitor la proprietăţile lui Mărcheluş şi ale fiilor săi Micu şi Chepan, se referă la împroprietărirea lor de către regele Ştefan al V-lea (1270 – 1272). Dania s-a făcut în mod clar după decesul regelui anterior, Bela al IV-lea, în 3 mai 1270, şi înainte de 6 august 1271, când murea regele Ştefan, spre a răsplăti moartea magistrului Achileu, fratele lor, care a pierit ucis în luptă, cu prilejul confruntării armate dintre regele maghiar şi Ottokar al II-lea Přemysl al Boemiei, între râurile Raba şi Rabcha.

După cum se ştie, în august 1270, curând după încoronarea lui, Ştefan al V-lea a încheiat la Cracovia o alianţă cu cumnatul său, prinţul Bolesław al V-lea al Poloniei, îndreptată împotriva regelui Boemiei. Suveranul maghiar s-a întâlnit şi cu regele Otakar II în 16 septembrie, pe o insulă de pe Dunăre, nu departe de Pojon (Bratislava), unde au încheiat un armistiţiu de doi ani. În pofida acestui act diplomatic, hărţuielile izbucnite curând la frontieră au dus la reluarea războiului, regele Boemiei preluând iniţiativa. Ştefan a fost înfrânt în două bătălii mai mărunte, dar până la urmă a câştigat o victorie hotărâtoare în 21 mai 1271, înfrângându-i pe cehii şi austriecii lui Otakar al II-lea. Prin pacea care s-a încheiat în urma acestor evoluţii, regele Boemiei a restituit fortăreţele ocupate în timpul ostilităţilor, iar Ştefan, în revanşă, a renunţat să mai ceară restituirea către tezaurul maghiar a valorilor duse de sora lui Anna la Praga după moartea tatălui lor.

Bătălia în care a murit Achileu, fiul lui Mărcheluş, a fost una din cursul acestei campanii, precedând finalul războiului. Din punct de vedere istoriografic este însă interesant de constatat că formularea localizării confruntării aducătoare de moarte pentru al treilea fiu al comitelui “in conflictu, quem idem dominus rex Stephanus inter fluvios Raba et Rabcha habuit…” aminteşte de formula din Chronicon Budense „Hungari ergo, qui erant cum Cesare, et Petrum rege, duxerunt exercitum tota nocte equitantes sursum iuxta fluvium Raba, et Rabcha, quos illucescentesole facile transientum” referitoare, la confruntarea dintre Henric şi Aba în anul 1044. Să fie oare o simplă potrivire întâmplătoare, sau se dezvăluie aici posibilitatea de a ne afla în faţa unei uzanţe istoriografice, a unui mod de a evoca evenimente istorice similare – în cazul de faţă bătălii – prin recursul la o stilistică ce conţine elemente recurente? Către ultima concluzie par să îndrume observaţiile lui Raimund Friedrich Kaindl din Studien zu den ungarischen Geschichtsquellen (Viena, 1899), cercetător care evidenţia similitudinile dintre analistica timpurie şi cronica lui Simon de Keza, aşezând în paralel cu fragmentele din primele două texte şi un al treilea, preluat din Cronica de la Buda. Astfel, în Annales Altahenses, S. 35 textul sună astfel: „A.[nno] 1044 … tota nocte equitando sursum per ripam crepusculo facili vado transit”. În Keza, S. 82: „… tota nocte equitando orto sole facili vado transierunt”. În fine, în Chr. Budense, S. 84: „… tota nocte equitantes sursum iuxta fluvios Raba et Rabcha, quos illucescente sole facile transierunt” (op. cit., p. 12). Savantul constata astfel, cu mai bine de un secol în urmă, elementele comune, recurenţele existete de la un text la altul, corespondenţele stabilite între istoricii medievali. Ceea ce se adaugă astăzi observaţiilor lui este că aceste oglindiri nu funcţionau doar în interiorul analisticii şi cronisticii, ci şi între genurile istoriografice, pe de o parte, şi stilul chartelor eliberate de cancelaria regală, pe de alta.

2. „Olahii” de la Visk în a doua parte a sec. al XIII-lea

Într-un document din 1300 – cel care este numerotat cu 2 în Diplomele maramureşene din secolele XIV şi XV de Ioan Mihalyi de Apşa (vezi ediţia a IV-a, p. 4-6) se menţionează donaţia regelui Ştefan al V-lea al Ungariei (1270 – 1272) către Mykov [Micu] şi Chepan [Ţepan? Hepan? Cepan?], fiii comitelui Marcheleus [Mărcheluş, diminutiv de la Marc(u)] de … – aici lipseşte specificaţia din document, datorită deteriorării aceluia –, pe care editorul documentului îi numeşte altminteri. După Ioan Mihalyi de Apşa, beneficiarii actului sunt Nicolae şi Ştefan, fiii comitelui Marcellus. El socoteşte, deci, că „Mykov” ar fi o grafie aproximativă pentru Miklos, alias Nicolae, tot aşa cum „Chepan” este, de fapt, Ştefan (de ce nu Stepan?). La rândul lui, Marcheleus devine latinul Marcellus, deci Marcel.

În forme mai corupte sau mai apropiate de prototipurile lor latine, cele două lecturi se deosebesc, totuşi, una de cealaltă prin faptul că prima, a mea, ia în considerare posibilitatea ca unul dintre numele în cauză să fie, de fapt, o poreclă (Micu, adică mezinul familiei) – şi nu un diminutiv (Nicu, subînţeles de Mihalyi atunci când se referă la Nicolae), iar altul, Marcheleus, să fie chiar o formă diminutivală, căci e greu de crezut că purtătorul acestui nume de rezonanţă biblică, la nivelul rădăcinii, să fi pronunţat forma latină, cu terminaţia în „–us”, a lui Marcel.

În aceeaşi ordine a discuţiei, numele fiului decedat al comitelui Mărcheluş, fratele lui Micu şi Ţepan, Ecchelleu – cum apare la Mihalyi – sau Ahelleu [Achileu? Ahileu?], cum îl notează Magyar Országos Levéltár, pentru meritele căruia supravieţuitorii de sex masculin din familie sunt răsplătiţi cu proprietăţi maramureşene, ridică probleme culturale însemnate. Dacă numele tatălui celor trei războinici azvârliţi în lupta împotriva lui Ottokar de Boemia este un derivat de la Marcu, iar cele ale fiilor sunt Micu, Ţepan şi Achileu, atunci orizontul cultural pe care aceste mărturii onomastice îl dezvăluie este unul alimentat de tradiţia biblică creştină – conform opţiunii pentru numele unuia dintre cei patru evanghelişti -, de o tradiţie valahă (Micu) şi de amintirea eroului homeric, nu neapărat în virtutea unei lecturi din Iliada, ci pe filiera circulaţiei medievale a materiei troiene (Dares Frigianul sau Dictys). În caz însă că interpretarea pe care o dau eu numelui de „Chepan”, sau cea formulată de Mihalyi de Apşa, sunt insuficient de convingătoare, s-ar cuveni avută, poate, în vedere şi o influenţă onomastică nomadă. Să fie Chepan un nume de rezonanţă pecenegă sau cumană? Nu poate fi exclus, iar contactele dintre români şi aceşti turanici nu constituie o noutate.

Mai remarc, tot aici, că la vremea primirii daniei tatăl era comite. Această circumstanţă indică faptul că este vorba despre un lider local. Faptul că el s-a bucurat de recunoştinţa regală este explicabil într-un context în care Ştefan al V-lea avea, printre adversarii lui, faima unui monarh maghiar prea prietenos cu cumanii pentru a putea fi un bun catolic. Un asemenea zvon contemporan înregistrează capacitatea regelui de a depăşi fără probleme diferenţele confesionale şi etnice într-o măsură mai mare decât erau tentaţi să accepte înalţii prelaţi ai bisericii şi magnaţii preocupaţi să prezerve vechile solidarităţi de origine tribală din rândul clanurilor maghiare.