Proză: Lucian POP: O plimbare cu parapanta

Am fost doi ani poliţist în cartierul Mănăştur, o prezenţă familiară în piaţa agro-alimentară şi pe străzile lui.
Din când în când, revin la cafeneaua Luiza unde găsesc cel puţin pe unul dintre prietenii pe care mi i-am făcut în cartier. Impresia generală a mănăşturenilor este că lucrez în continuare la Poliţie, doar că am fost avansat.
De ce să mă ascund, ca şi preşedintele ţării, la care toată lumea îi ştie slăbiciunea, băile de mulţime şi mângâiatul copiilor pe creştet, şi mie îmi place felul în care mănăşturenii mă întâmpină, cu un mare respect, şi cum mă salută exploziv:
– Domnule, te-ai dus şi-ai lăsat cartierul pe mâna golanilor!
Cuprins de nostalgie, las Dacia acasă, iau troleul șase şi mă dau jos în buricul Mănăşturului.
Seară de vară, cu sâni mari, albaştri, molatecă, visătoare, generoasă. Pe terasa cafenelei îl văd pe Dorel Economistul.
– Dumnezeu mi te-a adus, Bibi dragă! Stai jos. Un malaxa pentru domnul poliţist!
Ce-mi zice pe nerăsuflate Dorel?
Cu două ceasuri în urmă, numai cu două ceasuri, adminstratorul blocului lor fugise cu toate încasările lunii iunie. Bine, pe lunile de vară, cheltuielile erau în jur de treizeci la sută din valoarea de iarnă, dar pe lângă ce trebuia achitat pe iunie, de pe fiecare apartament, administratorul mai luase în plus două milioane, ca avans la lucrările de izolare termică a blocului, prin căptuşirea pereţilor exteriori cu plăci de pvc. La un calcul simplu, estimativ, fugise cu… o sută douăzeci de milioane de lei. O avere!… Apoi, cu priviri conspirative, în şoapte conspirative, Dorel mă întrebă:
– Bibi, eşti şi tu implicat în prinderea hoţilor?
– Linişteşte-te, sunt acuma la antidroguri.
– Rămâne între noi ce-ţi spun?
– Mă jigneşti, sunt om de onoare.
Dorel îmi dezvălui că băuse cu administratorul seara trecută şi ştie unde s-a dus cu banii. Administratorul era un om bun la suflet. Se necăjise în faţa lui Dorel de sărăcia în care se zbat locatarii, fie că lucrează, fie că sunt pensionari. Oameni corecţi, îşi plătesc prima dată cheltuielile de bloc şi-abia apoi îşi abat gândul către ziua de mâine, cu ce vor trăi până la viitorul salar ori pensie? Administratorul auzise de un matematician din Gherla care, în schimbul a zece la sută din câştig, îţi dădea câteva scheme de joc la loteria Polonia Multi, cu garanţia că, dacă nu-ţi ies numerele, îţi returnează întreaga sumă.
– Numai acolo, la matematicianul acela s-a putut duce cu încasările. Comitetul de bloc l-a dat acum un ceas la poliţie. Bibi! Ar fi o crimă să le dau pista asta. Scuză-mă dacă o spun chiar în faţa unui poliţist.
– Fii liniştit. Unde mai găseşti astăzi un om ca administratorul? Ce mari riscuri şi-a asumat! Dă greş cu matematicianul, îşi pierde tot ce are, plus că îl aşteaptă puşcăria pentru delapidare!
Se zice că în orice om doarme un diavol, aşa cum purtăm cu toţii viruşii unor boli fatale, care la unii se trezesc, la alţii nu. Diavolul meu căscă şi se întinse confuz, ezitant, nici el nu ştia ce voia.
– Haide să mergem şi noi în Gherla, mă rugă resemnat.
M-am despărţit repede de Dorel, am luat un taxi până la gară și peste un ceas eram în Gherla. Am luat o cafea dintr-un chioșc din fața gării.
După renume, un renume ce mustea a ironie, a persiflare, l-am găsit uşor pe profesor. Locuia ca şi mine într-o garsonieră, dintr-un bloc tip cutie de chibrite, cu patru etaje. Dar, incomparabil, blocul lui era aşezat visător, nu departe de prima linie a lacului de linii ferate. Am rămas cu gura căscată. Îi vedeam blocul din fața chioșcului.
Profesorul, brunet, buzat, mic, îndesat, aducea a lăutar, a măcelar ce ştie prepara mici şi cârnaţi. N-avea nimic abstract în el.
L-am luat dur:
– Profesore! Datorită ţie, locatarii unui bloc din Cluj, un bloc mare, nu vezi aşa ceva în orăşelele mici, treisute de apartamente, au fost furaţi. Ce-ai făcut cu banii aduşi de administrator?
Se jură grăbit că nu venise la el nici un administrator din Cluj cu banii locatarilor. Mă imploră din priviri să-l cred.
Fără să mă prezint, după un moment de gândire adâncă, i-am zis cu ochii închişi, în transă, ca un prezicător:
– Probabil că pe administrator îl apasă conştiinţa, îi este frică… ezită… „- S-o fac, să n-o fac, îmi reuşeşte figura? Dau lovitura?…” Şi frământările ăstea, cât pot să-l chinuie? Nu mult, pentru că omul nostru, după o învârtitură prin cazanul gândirii, strigă: „- O viaţă avem! Decât amărâţi şi vai de capul nostru, mai bine ieşim la risc! Ori totul, ori nimic!…” Şi în momentul acela administratorul îţi sună la uşă. Apare în faţa ta profesore. Izbăvitorul!
Auzind că l-am făcut izbăvitor, clipi mărunt.
– Te-aş invita la o bere, la ce doreşti tu, dar mi-e frică să nu vină în lipsa noastră administratorul.
Era antialcoolic. Mă servi cu o cafea. Avea conserve de fasole dacă îmi era foame. Timpul trecea discret, ca un fir pe care făcea noduri tic-tacul ceasului. Într-o cameră atât de mică, cum le au garsonierele de tip I, întunericul cald al nopţii de vară, cu piele moale de piersică, veni fără intermediari. Îşi extinse canapeaua, canapeaua extinsă ocupa jumătate din cameră şi ne-am întins amândoi pe ea, sporovăind ca doi studenţi fără o lescaie, ce sunt nevoiţi să steie sâmbătă seara în camera căminului.

(va urma)

Published in: on 7 Februarie 2013 at 11:56 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

Cărțile mele (51): ARHITECTURI MESIANICE

book_arhitecturi_mesianice_3

Ovidiu PECICAN

ARHITECTURI MESIANICE

roman

Bistrița, Ed. Charmides, 2012

coperta: Alexandru PECICAN

Published in: on 1 Februarie 2013 at 9:59 pm  Comments (10)  
Tags: , , , , , , ,

Proză: Elena CESAR von SACHSE: GHINIONUL (8)

(urmare)

Deși primise credit de la bancă, și reuși să-și vândă una dintre firme la un preț nesperat, Harry se simțea neliniștit și confuz.
Ajuns în fața ușii de la intrare, plânsul în sughițuri ce se auzea din interior îi dădu certitudinea că n-a greșit.
O zări pe Clio pe canapea, vorbind la telefon și plângând. Când îl observă, închise telefonul și se năpusti asupra lui cu ura întipărită pe față.
– Ești un ticălos. M-ai mințit și m-ai înșelat. Am avut încredere în tine și uite ce mi-ai făcut.
– Ce ți-am făcut? -, întrebă el nedumerit.
– Mi-ai spus că acest apartament e pe numele meu, ca azi să aflu că nu-i așa.
– E adevărat! Puteam să-mi țin făgăduiala, dacă plăteam odată toată suma, lucru pe care știi și tu că încă nu l-am putut face. Și, oricum, după ce ne căsătorim, va fi pe numele tău.
– Așa deci! Voiai să te asiguri că voi fi a ta odată cu apartamentul. Dar m-aș fi bucurat să am dovada dragostei și-a încrederii tale înainte de căsătorie. Problema e de ce m-ai mințit! -, striga fata isteric.
– Nu te-am mințit, ci am amânat acest lucru pentru un moment mai prielnic, când voi putea să achit toată suma. Vezi și tu că totul se deschide spre un sfârșit fericit. Am primit creditul de la bancă, iar mâine îi plătesc lui Dimitri datoria. În această geantă sunt 100.000 de euro.
Ceva îl opri să-i mărturisească tot adevărul. Într-o săptămână îi intra în cont jumătate de milion, sumă provenită din vânzarea atelierului mecanic.
– Ce să spun, ce bucurie că vei achita o sută de mii din prețul apartamentului, și ăștia împrumutați de la bancă!… Dar mai rămâne încă o 150.000 pe care trebuie să-i plătim lunar cinci ani de zile. Nu așa mi-ai promis. Voiam să am o viață lipsită de griji, să fiu fericită. M-ai făcut să cred că ești bogat și că nu voi duce lipsă de nimic.
– Nu sunt vinovat pentru ce ai crezut tu. Dar, într-adevăr, de azi voi putea să-ți ofer o viața decentă, lipsită de griji.
Privind-o, încerca să înțeleagă gândurile și dorințele fetei. Neștiind cum să o liniștească, stătea în mijlocul camerei, ca nu om legat la stâlpul infamiei, și-o privea năuc.
– Ai spus că după divorț soția ta rămâne bogată iar tu nu.
– E adevărat ce-am spus. Dar situația soției mele nu are nici o legătură cu situația noastră. De câte ori să-ți repet?
– Ba are! O urăsc! Pe tine la fel. Ea are tot și eu nimic – , răspunse fata și continuă să plângă din nou cu un plâns isteric.
Harry nu-i răspunse. Își dădea seama că s-a lăsat condus doar de sentimente, bâjbâind ca un orb în dreapta și în stânga să-i facă pe plac și să o răsfețe.
– Ce te uiți la mine ca un descreierat? -, îl întrebă ea nemulțumită.
– Ai dreptate, numai un nebun ar face ce am făcut eu, să joace totul pe o carte. Acum îmi dau seama că de când te cunosc mă pasc doar ghinioanele. Au început odată cu împrumutul făcut la amicii tăi. La scurt timp după asta încasările din firmă au început să scadă și, uite, soția mea vrea să divorțeze, iar tu, în loc să-mi fii alături, îți arunci tot veninul asupra mea, deși, pe neașteptate, totul a intrat în normal.
– Ce vrei să spui cu asta? îl întrebă ea curioasă.
– Nimic -, mai spuse el, ieșind din cameră.
Clio mai plânse puțin. Apoi formă un număr de telefon.
Când cel sunat răspunse, ea spuse doar: „- Eu sunt…”, și închise telefonul. Cu un zâmbet răutăcios privi spre geanta diplomat ce stătea pe măsuța din fața ei, și spuse hotărâtă:
– M-am săturat!
………………………………………………………………………………

– Clio? Unde naiba eşti?
– Pe autostradă, în ambuteiaj!
– Unde-i Werner? De două ceasuri îi aştept ca un prost. I-ai explicat cum să ajungă la biroul meu?
Pentru că nu primi niciun răspuns, vorbi în continuare cu o voce răstită:
– Te-am rugat să vii în urma lui… Hei! Ce-i cu tine? De ce nu răspunzi?
– Pur şi simplu nu-mi revin. Nu pot să cred. Acum câteva minute a suferit un accident. Un tir şi-a pierdut controlul şi i-a lovit maşina din spate, aruncând-o în aer ca pe o minge de fotbal. Maşina e praf, aşa că bănuiesc că-i mort -, veni răspunsul silabisit al fetei.
Câteva clipe se lăsă tăcerea, ca în final vocea din telefon să spună pe un ton amuzat:
– Ăsta da, ghinion! Am auzit că voiai să-i moară nevasta şi moare el, chiar acum când a devenit un om bogat, iar tu puteai deveni doamna Werner. După o scurtă pauză adăugă:
– Știai că și-a vândut firma cu jumătate de milion?
– Nu!
– Ce ghinion pe tine, dragă Clio. Fiind încă căsătorit, soția lui va moșteni totul.
Se mai auzi un râs mefistofelic, pe care fata, înciudată, îl întrerupse închizând telefonul.
Privind cercetător spre poșeta ce stătea pe celălalt scaun al mașinii, spuse satisfăcută:
– Eu cred că și tu ai ghinion. Banii pe care-i aștepți, n-ai să mai primești niciodată.
Oftând adânc, spuse nemulțumită:
– Până la urmă tot m-am ales cu ceva din povestea asta încurcată, deși trebuie să recunosc că m-am cam grăbit, fir-ar să fie de ghinion…

SFÂRȘIT

Published in: Fără categorie on 1 Februarie 2013 at 8:13 pm  Comments (2)  

Proză: Elena CESAR von SACHSE: GHINIONUL (7)

(urmare)

Contrar celor promise, Stive ajunse la adresa familiei Werner în circa 20 de minute. Cunoştea zona, aşa că rămase în maşină câteva minute să studieze strada şi pietonii.
Rapid observă sau, mai exact, simţi că ceva nu e în ordine.
– O… o… Interesant! Zona e minată.
Remarcă trei civili, ce păreau trei ciori înfometate și stinghere. Unul dintre ei, cu ochelari fumurii, îmbrăcat în negru, stătea pe banca din vecini, citind dintr-un ziar. Timpul era frumos, însă temperatura de 15 grade nu te îmbia să stai şi să citeşti afară.
Vizavi de casa cu pricina era un mic chioşc de ziare. Aici se postase altul, îmbrăcat la fel cu primul, parcă ar fi fost gemeni.
Al treilea aştepta într-o maşină la zece de metri de poarta casei.
„- Mi-a întins Clio o capcană?” -, se întrebă Stive. „De ce ar face-o? Altceva e la mijloc. Pentru mine alarmă falsă, dar prudenţa nu strică niciodată”.
Rămas câteva momente în maşină, îşi făcu un mic plan de acţiune:
„- Voi parca pe strada paralelă, care e necirculată şi liniştită. Va trebui să trec gardul pe la fosta mea amică, Zita, şi voi ajunge în grădina familiei Werner. Apoi voi vedea ce am de făcut”.
Tânărul demară maşină pe străduţa alăturată şi parcă cu două-trei case mai departe de obiectiv. Poarta fostei amice era mereu descuiată, aşa că nu i-a fost greu să-şi îndeplinească misiunea.
Uşa de la garajul familiei Werner era întredeschisă. Intrând înăuntru văzu un Mercedes a cărui motor era încă cald.
– Unul dintre ei este acasă.
Grădina era plină de copaci ce-i acopereau ocrotitor înaintarea spre ușa bucătăriei, pe care o deschise fără probleme.
– Superbă casă. Poţi acţiona fără precauţii prea mari.
Din bucătărie ajunse în coridorul care ducea în biroul lui Harry, dar și în camera de zi, ale cărei uși de sticlă erau larg deschise.
Intrat în birou, auzi o voce de femeie.
– Alo! Anete?
Telefonul era dat tare, aşa că Stive auzea fără nici un efort toată convorbirea, continuând să caute actul dorit.
– Da, Miriam. Ce s-a întâmplat?
– Să nu te superi, dar azi nu putem să ne întâlnim. S-a spart conducta de la baie şi trebuie să aştept instalatorul. Nu ştiu când vine şi cât durează.
– Stai liniştită. Şi eu abia am sosit de la bancă şi mă simt obosită de cad de pe picioare. Ne întâlnim mâine la teatru.
– Foarte bine. Pa!
– Ciao!
Preocupat să deschidă seiful, Stive auzi tocurile pantofilor care se apropiau de coridor. Se ascunse după perdeaua grea de catifea ce acoperea aproape în întregime geamurile. Dar, cum telefonul sună din nou, putu să se concentreze asupra numărului secret al seifului.
– Familia Werner! -, se auzea vocea femeii.
– Comisarul Bauer la telefon. Casa vă este supravegheată. Comportaţi-vă normal. Totul este sub control.
„- Ha, ha, ha!” -, făcu în sinea lui Stive, bucuros că a găsit atât de repede numărul secret al seifului. „Casa-i sub observaţie, dar eu chiar mi-am îndeplinit misiunea. Buni băieţi și polițiștii ăștia. Felicitări!”
– Bună ziua domnule comisar -, răspunse Anete. – Vă mulţumesc că m-ați luat în serios.
– Doamnă Werner, asta ne este meseria, să rezolvăm problemele cetăţenilor şi să le oferim securitatea. Aș dori totuși să vă mai pun o întrebare.
– Desigur, vă ascult!
– Azi-noapte ați declarat că o femeie a încercat să forţeze uşa balconului. Ce vă face să credeți că a fost o femeie? Putea să fie un bărbat mai slăbuţ – întrebă vocea de la telefon.
– Mişcările de felină şi silueta. Sunt sigură că a fost o femeie.
Stive găsi actul căutat. Zâmbind, închise cu grijă seiful spunându-și:
„- Clio, ai început să faci greşeli? De asta m-ai trimis pe mine, te-a surprins soţia? Când unui hoţ începe să-i tremure mâna, mai bine să nu fure. Fata asta chiar că s-a scrântit. Se comportă ca o şcolăriţă. Ori e, într-adevăr, îndrăgostită, ori e ahtiată după bani si confort. Altceva nu poate să fie”.
În timp ce conversaţia continua dincolo, Stive ieşi prudent pe uşa biroului, iar de acolo păși în bucătărie. Ajuns în garaj, desfăcu la repezeală hârtiile și văzu pe prima pagină numele proprietarului. Un zâmbet ironic i se opri în colţul gurii. Privi în jur şi așeză hârtiile pe un regal cu scule și cu fel de fel de cutii.
– În acest caz nu are rost să risc, să fie găsite asupra mea.
Urmând acelaşi drum pe care venise, urcă liniștit în maşină.
………………………………………………………………………

(continuă)

Published in: on 30 Ianuarie 2013 at 5:33 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , ,

Proz: Elena CESAR von SACHSE: GHINIONUL (6)

(urmare)

Prin geamurile balconului soarele dimineţii, răspândea o lumină strălucitoare. Uşa întredeschisă, lăsa răcoarea primăverii să se răspândească în dormitor.
Clio își ridică privirea la ceasul de pe noptieră. Nemulţumită, se întoarse cu spatele spre lumină, trăgându-şi plapuma peste cap. Satinul roşu al hainelor de pat se potrivea foarte bine cu mobila albă a dormitorului. Deasupra patului era atârnat, într-o ramă aurie, nudul lui Clio, învăluit în voaluri subțiri și transparente, pe marginea unui lac. Mobila și aranjamentul erau de bun gust și foarte scumpe.
La un moment dat, pe uşa balconului intră un bărbat cu o figură atletică cam de vreo treizeci și cinci de ani.
– Clio! Ce faci, dormi?
Fata se ridică ca un arc în mijlocul patului, cu o privire supărată. Cămaşa de noapte, din dantelă neagră, îi scotea în evidenţă corpul superb.
– Stive ai înnebunit? Abia a plecat Harry. Ce naiba vrei?
– Harry a plecat de două ceasuri. Tu ai zis să trec pe la tine. Sunt aici.
– Puteai să-mi dai un telefon înainte să intri ca un hoţ. Bine că nu am făcut un infarct.
– Nu faci tu infarct din atât! Viaţa pe care ai dus-o înainte a fost destul de palpitantă şi n-ai murit.
Privind-o cum stătea în faţa lui, acoperită doar de transparenţa cămăşii, spuse ispitit:
– Clio, arăţi superb. Ce-ar fi să mai adăugam un păcat la atâtea altele pe care le-am făcut împreună? Nimeni n-o să observe nimic, crede-mă.
O cuprinse în braţe ca pe o păpuşă şi o trase spre el.
– Ia labele de pe mine. Când am fost numai a ta, nu mi-ai făcut vreun compliment. Mulţumesc de invitaţie. Dacă vreau să păcătuiesc, voi hotărî singură, când şi cu cine.
– Deci o amânăm pe data viitoare? Cum vrei tu -, mai spuse el, zâmbind.
Fata nu-i răspunse, ci, ignorându-l, îmbrăcă un halat de casă și, ieşind din dormitor, spuse:
– Vino!
O urmă. Ajuns în bucătărie, se aşeză pe unul dintre scaune, ca la el acasă, aşteptând o cafea. Amândoi îşi aprinseră câte o ţigară, savurând-o fiecare în felul lui. Gânditoare, ea privea prin fumul ţigării ceva invizibil, iar el, aşteptând cuminte şi curios să-i vorbească.
– Ei, care-i problema? De ce m-ai chemat?
– Nu ca să te revăd, fii sigur -, i-o retezi fata pe un ton nemulţumit.
– Dar exact asta ai făcut, din moment ce sunt aici.
Ea nu-i răspunse imediat, continuând să fumeze.
– Ei bine, într-adevăr mă aflu într-un impas şi nu ştiu ce să fac. Am impresia că Dimitri vrea să pună ceva la cale în legătură cu Harry. E adevărat că l-am influenţat pe Harry să ceară credit de la ei. Are două firme și, la o adică, dacă nu putea plăti, avea ce să vândă. Acum însă lucrurile s-au schimbat. Harry face parte din viaţa mea şi vreau să-l ajut.
– Să nu-mi spui că-l iubeşti, că nu te cred.
– Ba da, ţin la el foarte mult. Chiar azi mi-a spus că vrea să ne căsătorim.
– Clio, o pisică de pradă ca tine nu se îndrăgosteşte fără să aibă profitul ei. Acum poate îţi doreşti stabilitate. Înţeleg. Dar sunt sigur că va veni şi timpul în care îţi vei pune coada pe spinare, şi-ai să o iei la sănătoasa, pierzându-ți urma cu câteva mii de euro în poșetă. După cum te știu, mai mult ca sigur că e în joc ceva la care ţii foarte mult. Poate acest apartament de lux? E pe numele tău?
– Tocmai asta este. El aşa spune, dar eu aş vrea să verific acest lucru până nu e prea târziu. I-am verificat eu toate actele din seiful firmei, dar n-am găsit contractul bungalow-ului. Asta însemnă că-l ţine acasă.
– Şi care-i problema?
– Ce mă enervează că nu știu cum îi merge cu cele două firme!.. Dacă Harry nu-și clarifică situația cu Dimitri, deși el zice că primește un credit de la bancă, mi-e teamă să nu fie obligat să anunțe faliment. În cazul că m-a minţit şi casa nu e pe numele meu, pierd casa. Și pentru nimic în lume nu vreau să ajung de unde am plecat.
– Asta aşa-i. Văd că ai ajuns pe linie moartă şi nu ştii ce să faci.
– Ba ştiu foarte bine, de aceea te-am chemat.
Tânărul ridică o sprânceană, făcând pe miratul și zâmbind ironic:
– Aha, deci acum ar trebui să intervin eu.
– Exact.
– Şi ce propui? Să intru în casă şi să-ţi aduc contractul?
– Chiar aşa. Mă simt mai bine dacă actele sunt în seiful meu.
El o privi gânditor şi mormăi:
– Dar bănuiesc că soţia lui e acasă.
– Și asta ar fi o problemă pentru tine? Fii liniştit, toată ziua e plecată. Se reîntoarce după miezul nopţii.
– Dacă Harry, dintr-un motiv sau altul, te-a minţit în privinţa casei… ce-ai de gândit să faci?
– Întotdeauna am mai multe variante. Pentru moment acesta e primul pas. Vreau să ştiu pe ce mă pot baza.
Stive mai trase un ultim fum din mucul ţigării şi, sfredelind-o cu privirea, spuse:
– Ceva îmi ascunzi tu… De ce nu te duci singură? Cândva deschideai şi tu seifurile cucoanelor avute.
– Nu am cum. De când soţia l-a anunţat că vrea să divorţeze, doarme la mine. Unde să zic că merg noaptea de una singură?
– Bun răspuns. Dă-mi adresa și numărul casei.
Clio scoase dintr-un sertar un carneţel, scrise adresa şi i-o întinse.
– Pe la ce oră crezi că vei ajunge acolo?
– După ce se întunecă. Poate după ora zece seara, când toţi dorm şi apar fantomele. Dar de ce mă întrebi? Vrei să anunţi poliţia? -, făcu el o glumă.
– Ai înnebunit? Azi văd că vrei să mă enervezi. Pur şi simplu vreau să ştiu dacă totul e Ok. Să-mi dai un telefon scurt.
Ridicându-se de pe scaun, fata aruncă mucurile de ţigară la gunoi şi, întorcându-se spre bărbat, îi zâmbi pentru prima oara.
Privirea ei deveni caldă şi languroasă. Aşezându-se în braţele bărbatului, îşi încolăci braţele în jurul acestuia, şoptind:
– Dragă Stive, noi doi semănăm foarte mult Nu-i așa că încă mă iubești?
Stive râse cu poftă, amuzat de schimbarea radicala e fetei. Ciufulindu-i bretonul se ridică de pe scaun spunându-i.
– Clio dragă, trebuie să te contrazic. Recunosc că odată te-am iubit, dar nici atunci nu mi-aş fi pierdut raţiunea sub puterea privirii tale. Am acţionat mereu de unul singur, iar tu la fel. Suntem doi lupi singurateci. Avem aceleaşi ambiţii şi aceleaşi slăbiciuni. Doar că eu ştiu când să mă opresc, iar tu nu. Plec! Să zicem că argumentele tale stau în picioare. Încerc să te ajut, deşi te-ai putea ajuta şi singură. Adio! -, o salută el, ieşind pe unde apăruse.
……………………………………………………………………………………….

(continuă)

Published in: on 29 Ianuarie 2013 at 12:18 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , ,

Proză: Elena CESAR von SACHSE: GHINIONUL (5)

<urmare)

Pe faţa lui se citi surpriza. Nu-i răspunse. Ca lovit în moalele capului, o privi nedumerit, aşteptând probabil să audă ceva care să-l liniştească, dar ea, surâzătoare şi cu o voce afectată, se linguşi ca o pisicuţă:
– Ştii că te iubesc. În felul ăsta ai scăpa de toate necazurile şi am trăi fericiţi.
Pentru că nici de data asta el nu reacţionă în niciun fel la vorbele ei, fata i se apropie de ureche, şoptindu-i:
– Nu trebuie să o omori tu. Are cine să o facă.
– Încetează! -, şopti el apăsat, strângând-o de braţ şi privind-o ameninţător.
– Harry ai înnebunit? Ce-i cu brutalitatea asta la tine?
Fata se îndepărtă uşor din locul unde şedea, reproşându-i:
– Uite ce mi-ai făcut. Am să mă învinețesc…
El rămase cu gândul la nebunia ce-l apropie de această fată superbă şi periculoasă. Totul a început ca într-o joacă, iar acum se simţea prins într-o plasă de păianjen. Presiunea de-a face rost de banii investiți in casa fetei, iar acum mafioţii ruşi în spate, îl enervau. Se simţea vulnerabil ca un luptător ce nu-şi asigurase din timp spatele.
– Totuşi dacă zici că a venit Ciupitul la tine, nu-i de glumă. Oare de ce te-au ameninţat? Nu ştiu să fie vreo problemă – spuse Clio cu o privire supărată, dar vrând să schimbe direcţia discuţiei.
– Nu ştii? Ba ştii foarte bine!
O privi cercetător. Raţiunea îi spunea că a fost atras într-o capcană, dar sentimentele faţă de ea negau această certitudine. Totuşi, se simţea o marionetă în mâinile ei, şi asta-l neliniştea cel mai tare.
– Trebuie să ies din acest cerc periculos, chiar dacă voi anunţa falimentul ,- hotărî el brusc.
– Şi ce o să se întâmple cu noi? -, întrebă tânăra cu o privire voit naivă.
El nu-i răspunse, preocupat de vârtejul de idei ce-i trecea prin cap. Deodată, faţa i se însenină, bucuros că a găsit o ieşire salvatoare.
– Am uitat să-ţi spun că se pare că voi primi credit de la bancă. E adevărat, nu cât am cerut, dar e OK. Cu puţin noroc voi ieși din încurcătură. Îi plătesc lui Dimitri creditul şi scap pentru totdeauna de prietenii tăi. Am ascultat de tine şi uite unde am ajuns.
Privind-o cercetător, adăugă nemulţumit :
– Mă întreb unde mi-a fost capul…
Aducându-şi aminte de ce-i propusese fata, dădu din cap, vorbindu-i pe un ton moralizator:
– Acum tot tu vii cu propunerea să-mi omor soţia. Cine eşti şi de ce te-ai oprit exact la mine?
– Dragule, ar trebui să fii mai degajat, dacă zici că toate se vor rezolva -, îi răspunse ea pe un ton iritat.
Privindu-l cercetător simţi că momentul este prielnic pentru a-şi acoperi stângăcia, aşa că se scuză cu o voce blândă.
– Scuză-mă iubire, a fost o glumă proastă.
– Dragă Clio te cunosc prea bine ca să-mi dau seama că în căpşorul tău frumos a încolţit acum o minciună.
Tăcerea îi făcu pe amândoi gânditori:
– Dar de ce mă enervez când de fapt ar trebui să mă bucur că pe nepusă masa mi se deschide șansa de-a fi mereu cu femeia visurilor mele? -, îşi spuse el hotărât să scape de gândurile ce-l preocupaseră, schiţându-i fetei un zâmbet tandru.
Ea pricepu îndată că furtuna a trecut, aşa că-i trimise un zâmbet încântător, în timp ce Harry, apropiindu-se de urechea ei, îi şopti tainic:
– Ca să pot uita de toate, am nevoie de îmbrăţişările şi de dezmierdările tale. Divorţând vom putea începe o viaţă nouă. Ce zici, iubito?
În ochii fetei apăru pentru o clipă o sclipire stranie, pe care o ascunse repede sub genele ei lungi.
– Ar fi minunat! -, murmură ea.
…………………………………………………………………………………………………………

(continuă)

Published in: on 27 Ianuarie 2013 at 10:21 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , ,

Proză: Elena CESAR von SACHSE: GHINIONUL (4)

(urmare)

– Nu eşti în stare să fii punctuală niciodată? -, o întrebă Harry pe frumoasa felină ce se aşeză pe scaunul alăturat.
– Scuză-mă, dragule! Când m-ai sunat, eram la manichiură. Dar ce-i cu tine? Arăţi de parcă ai fi văzut o fantomă! -, remarcă tânăra cu o privire mirată.
Purta un taior galben şi o bluză de dantelă albă. Modelul era clasic, deşi tineretul poartă blugi şi tricouri aiurite. Ştia că atrage privirile, din această cauză mişcările ei păreau studiate. Împrăştia în jurul ei un parfum ce-i completa prezenţa stilată. Îl sărută pe obraz, zâmbindu-i drăgăstos.
Harry o privi scurt de sus şi până jos, după care-i răspunse:
– Chiar aşa mă şi simt. Surprins, speriat şi nedumerit. Azi a intrat în biroul meu un tip, ameninţându-mă cu neobrăzare că, dacă întârzii cu plata, nu voi mai beneficia de cele zece procente. Nu am întrebat despre ce procente vorbește, deoarece acest demers neobrăzat mă jignește. M-am obligat să plătesc datoria până luna viitoare, așa am să fac. Azi e doar 6 martie.
– Afacerile îi obligă să se reîntoarcă în Kiev.
– Asta nu dă dreptul nimănui să-mi vorbească cum mi-a vorbit ticălosul de azi.
Căutând cu privirea chelnerul, Harry continuă pe un ton nemulţumit:
– Constat că eşti foarte informată despre activitatea lor. Bănuiesc că sunt niște mafioţi care spală banii, dând împrumuturi cu dobândă. Altfel, de ce atâta grabă?
– Ei, asta-i bună. Vor să ne ajute. Cum să fie mafioţi?! Iuri e verişorul meu, iar cu Grieg am fost colegă. Pe ceilalţi nu-i cunosc decât din vedere.
Harry îi reproşă cu o voce nervoasă:
– Tu m-ai asigurat că cei care mi-au dat împrumutul sunt oameni de onoare, dar acum am impresia că la mijloc e ceva necurat.
– Ai înnebunit? Cum să crezi aşa ceva?! Stai liniştit, am să rezolv eu neînţelegerea şi încă foarte repede.
– Serviţi ceva? -, întrebă chelnerul, apropiindu-se de masa lor.
– Clio, ce doreşti? -, o întrebă bărbatul cu gândul în altă parte.
Pentru că fata ridica din umeri, el ceru două pahare cu coniac și apă minerală.
– De dimineaţă se ţin de mine ghinioanele. Azi dimineaţa soţia m-a anunţat că vrea să divorţeze.
– Și ce-i rău în asta? La divorţ se împart bunurile în două şi ai scăpat şi de datorii, şi de credit. Am auzit că soţia ta e foarte bogată.
– Ai auzit foarte bine! Cred că are câteva milioane.
– Şi atunci care-i problema? De ce ai cerut împrumutul, dacă sunteţi atât de bogaţi?
Harry nu răspunse, ci, cu gândul aiurea, bău din paharul cu coniac.
– Azi dimineaţă am avut de gând să-i spun că am greutăţi. Sunt sigur că m-ar fi ajutat. Dar înainte de o face, spre ghinionul meu, m-a anunţat că vrea să divorţeze. Aşa că totul a căzut -, spuse el cu o voce terminată.
Trecură câteva clipe şi continuă amărât.
– Când m-am căsătorit, mi-a mers foarte bine, aşa că am făcut un contract prenupțial.
– Ce înseamnă asta?
– Că fiecare rămâne cu banii lui. Azi mie îmi merge rău, iar soţiei mele îi merge foarte bine. La divorţ ea rămâne o femeie bogată, iar eu nu.
Clio îl privi frământată de un gând anume şi-l întrebă cu o voce abia şoptită:
– Dar dacă ar muri într-un accident, ţi-ar rămâne totul ţie?

(va urma)

Published in: on 24 Ianuarie 2013 at 9:34 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

VESTE BUNĂ: Ghid pentru cunoașterea lui Martin HEIDEGGER

Vestea am aflat-o dintr-o postare a lui Valeriu GHERGHEL de pe facebook. Postarea m-a dus la blogul colegului ieșean, iar de acolo am descins direct în pagina ghidului, drept care transcriu și eu link-ul pentru doritorii acestei escapade intelectuale.
Aviz celor care vor citi: această carte nu ocolește chestiunea nazismului heideggerian, discutând-o cinstit. Doar România nu își permite luxul acesta. Oare de ce?

http://www.olimon.org/uan/blackwell_companion-heidegger.pdf

Published in: on 24 Ianuarie 2013 at 8:30 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

Proză: Elena CESAR von SACHSE: GHINIONUL (3)

(urmare)

– Clio, unde eşti?
– De ce ? – întrebă vocea de la telefon.
– Vreau neapărat să ne întâlnim. Soţia mea vrea să divorţeze.
– Foarte bine. Şi ce-i cu asta?
– Tocmai încerc să-ţi explic. Vestea m-a lovit ca un trăsnet. Pur şi simplu nu-mi revin.
– Ce vrei să spui, c-o mai iubeşti? Puţină sensibilitate poţi să-mi arăţi şi să nu mă răneşti.
– Nu de sentimente e vorba, ci de cu totul altceva. Vino te rog pe la ora 15 la restaurantul nostru -, îi spuse Harry închizând telefonul.
Rămase cu braţul pe receptor încă un pic, având o figură preocupată. Bătăile în uşă îl făcură să-și revină, răspunzând scurt:
– Intră!
Era secretara care-i puse pe masă corespondenţa şi-l anunţă că-l aşteaptă un domn de la bancă:
– Te rog invită-l înăuntru -, îi spuse el, înseninându-se brusc.
În birou intră un bărbat între două vârste. Se aşeză pe fotoliul din faţa lui, scoţându-şi din servietă un dosar de culoare verde. Răsfoi cele câteva pagini ale dosarului şi spuse:
– Domnule Werner, puteţi lua credit de la banca noastră doar dacă aveţi un girant.
– Dar am cele două firme. Care-i problema?! De douăzeci de ani lucrez cu banca dumneavoastră, plătindu-mi regulat obligaţiile. Nici chiar acum nu sunt în minus, dar am nevoie de aceşti bani pentru o investiție într-o afacere rentabilă.
– Vă înţeleg! -, îi răspunse celălalt, închizându-şi geanta cu acte. – Am să mai încerc încă o posibilitate. Sper să reușesc. Vă sun după masă să vă spun ce-am făcut.
Pregătit să plece veni cu o altă idee:
– Ar putea gira soţia dumneavoastră.
Dar pentru că Harry spuse un „Nu” categoric, nu mai insistă. Salutând respectuos, ieşi pe uşă.
Rămas singur, Harry lovi cu mâna masa biroului, spunând enervat:
– Fir-ar să fie, dacă nu cumpăram bungalow-ul acum, ci așteptam încă vreo câteva luni, nu aș fi avut probleme.
Pe uşă intră neanunţat un bărbat cu o figură dubioasă. Secretara care apăru în spatele lui, era descumpănită:
– Vă rog să mă scuzaţi, dar domnul nu a vrut să aştepte, deşi i-am spus că sunteţi ocupat.
– Nu face nimic -, răspunse Harry uşor tulburat. – Poţi să ne lași!
Secretara închise uşa, privind încă o dată nemulţumită spre noul venit.
Intrusul i se adresă direct:
– Hei, Harry am venit să-ţi amintesc că mai ai o lună şi trei zile ca să faci rost de bani. Dacă întârzii, nu vei beneficia de cele zece procente, ci va trebui să plătești întreaga sumă. Aşa că… vezi ce faci!
Pe faţa celui avizat se citi indignare. Încerca să rămână calm, deşi se vedea că se stăpânea cu greu, să nu explodeze.
– Poate vreţi să spuneţi, „domnule Werner”.
Celălalt nu ripostă, așa că Harry continuă enervat:
– Dacă numai pentru acest lucru v-ați deranjat să veniți la mine, vă invit să părăsiți imediat biroul!
Noul venit se îndreptă spre uşă, cu un zâmbet răutăcios. Trecând pe lângă tava cu ceşti de cafea de pe măsuță, le lovi intenționat, iar acestea se răsturnară cu zgomot pe duşumea.
– Scuze -, zise cu impertinenţă celălalt, scuipând scobitoarea ce-o avea în colţul gurii, în tot acel timp.
Auzind gălăgia, secretara intră speriată pe uşă. Observând faţa lipsită de culoare a şefului, întrebă îngrijorată:
– Domnule Werner, să chem poliţia?
– Nu, mulţumesc. Nu-i nevoie.
Ea însă umpluse un pahar cu coniac şi i-l întinse.
– O să vă facă bine!
…………………………………………………………………………………………………………….

(va urma)

Published in: on 23 Ianuarie 2013 at 10:32 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

PROZĂ: Elena CESAR von SACHSE: GHINIONUL (2)

(urmare)

Anete rămase preocupată tot restul zilei de discuţia pe care o avusese cu soţul ei. Ideea cu divorţul îi scăpase pe neașteptate chiar și pentru ea însăși.
– De ce am stat atâta timp cu acest om, ținută mereu la distanță, ca un lucru nefolositor?! Simplu -, îşi răspunse tot ea. – L-am iubit şi orice moment de apropiere m-a făcut de aceea fericită. Am încercat să înfrumuseţez pustiul care se întindea încetul cu încetul între noi, şi am ignorat răceala şi superioritatea lui voită. Am devenit un clovn care-şi ascundea lacrimile în ghiduşii şi glume, crezând că aşa voi putea să-l apropii de mine. El însă nu a vrut niciodată să se lase furat de puterea pasiunii mele, motiv pentru care nu am reuşit să trec de zidul rece strecurat între noi, oprindu-mă întotdeauna la mijloc de drum. A fost mereu un observator critic, eu însă i-am găsit mereu scuze. Îmi ziceam că e mai degrabă o fire interiorizată, decât lipsită de sentimente.
– Anete, dragă, ai ajuns să vorbeşti de una singură?
– Aşa se pare -, îi răspunse ea, colegei dar şi celei mai bună prietenă, ce o ajunse din urmă, urcând împreună treptele teatrului spre cabina de machiaj.
– Ce-i cu tine? Te preocupă ceva?
– Da! Azi am hotărât să-mi schimb viaţa.
Cealaltă făcu o grimasă, cum că n-ar crede, dar nu puse nici o întrebare.
Intrate în atelier, Anete îşi conduse prietena spre un scaun, spunându-i cu o voce misterioasă:
– Miriam, te rog aşează-te şi ascultă ce discuţie am avut cu Harry.
Aceasta o privi întrebător, ascultându-i cu atenţie destăinuirea. După ce află din fir în păr toată întâmplarea matinală a cuplului Werner, întrebă prudentă:
– Şi chiar doreşti să divorţezi, aşa, tam-nesam?
– Nu ţi se pare că la douăzeci și șapte de ani am pierdut destul timp într-o relaţie soră-frate?
– Doamne, nu pot să cred! Scuză-mă, dar eşti singură vinovată. Ce ai aşteptat atâta timp? Nu aveţi copii. Fiecare are contul lui. Eşti o femeie independentă, plăcută, elegantă, bună gospodină… E absurd să accepţi o astfel de relaţie -, îşi dădu cu părerea Miriam, privind-o neîncrezătoare.
– Cândva… l-am iubit foarte mult.
– Înţeleg! În numele iubirii ai sperat… Oare ce?
– Nu cred că am sperat ceva anume. Îl iubeam și asta mi-era de ajuns.
– Aha! Te-ai mulţumit cu firimituri! Sunt sigură, că el n-a făcut ca tine.
Miriam se întreba dacă poate să-și continue ideea, sau ar fi mai bine să tacă.
– Știu! A avut câteva aventuri.
– Foarte frumos! Atunci nu o să te șochez dacă-ți spun că în ultimul timp l-am văzut în restaurantul „Prezident” cu o brunetă, stil Cleopatra.
– Aha! Deci asta era -, spuse cealaltă, mai mult pentru ea.
Apoi, zâmbind oarecum împăcată, adăugă:
– Bănuiam…
– Şi accepți situaţia?
– Dacă o accept sau nu, acum nu mai are importanță. Se pare că uneori lucrurile se aranjează de la sine. Azi, pur și simplu, hotărârea de-a divorța, mi-a alunecat din gură, ca un măr răscopt.
Miriam o privi nemulțumită, spunându-i revoltată:
– Nu înțeleg de ce ai tolerat atâția ani viața asta de preoteasă?
– Pur și simplu n-am putut să-l părăsesc. Apoi am fost absorbită de munca în salonul de cosmetică, apoi preocupată de cele două buticuri din centru, astfel încât seara cădeam moartă de oboseală… Și uite așa a trecut timpul.
– Experiența asta te-a costat câțiva ani din viață…
– Așa-i! -, îi răspunse Anete cu o privire resemnată.
Totuși curiozitatea o făcu să întrebe:
– Cum arăta fata cu care l-ai văzut? Bănuiesc că era o tânără domnişoară. Nu-i așa?
– Într-adevăr, o fetişcană, doar că nu părea deloc nevinovată. Din contră, o persoană care ştie exact ce vrea. Recunosc, era frumuşică şi foarte elegantă. M-au impresionat ochii ei verzi, de panteră, și părul ei bogat și negru, lung până la brâu. Cred că bretonul îţi dădea impresia că seamănă cu vestita regină egipteană.
Anete părea preocupată de un gând anume. Mai apoi, însă, întrebă:
– Totuși nu înțeleg de ce a fost atât de lovit când i-am spus că vreau să divorţez.
– A jucat teatru!
– Niciodată! Pur şi simplu am crezut că face infarct. A fost surprins, speriat, copleşit…
– Poate vestea l-a făcut să priceapă că încă te iubeşte.
– În niciun caz!
– Atunci are un secret pe care va trebui să-l descoperim!
– Cum?
– Foarte simplu. Ne vom deghiza. Tu îţi pui barbă, ochelarii de soare, costumul gri al fratelui meu, iar eu voi deveni o blondă veselă care te va însoţi. Vom lua Opelul lui Daniel şi-l vom urmări, să aflăm ce se ascunde în spaima lui faţă de divorţ, cu toate că are o relaţie extraconjugală.
Anete părea dintr-o dată interesată de ideea prietenei ei.
– Şi ce crezi că o să aflăm? -, întrebă ea.
– Habar nu am, o să vedem pe urmă.
Și amândouă începură să râdă cu poftă.
– Tentantă perspectivă, numai că nu sunt genul de femeie care se furişează să afle secretele soţului ca pe urmă să se folosească de ele. Recunosc, în perioada în care încă îl iubeam, gelozia m-a ispitit să-mi caut un detectiv particular, dar la ce mi-ar fi folosit? Când iubeşti, preferi o minciună frumoasă decât un adevăr dureros.
– Soţul tău, într-adevăr, e un bărbat bine, manierat şi curtenitor. Se îmbracă impecabil, la patru ace. Sunteţi o pereche minunată. Nu pot pricepe de ce aţi ajuns aici… -, se întrebă Miriam privindu-şi prietena cercetător.
Negăsind nici un răspuns, spuse nemulţumită:
– Viaţa e uneori nedreaptă.
Anete nu reacţionă la vorbele celeilalte, deoarece îşi privi verigheta, furată de amintiri. Oftând uşor, spuse cu părere de rău:
– Deci totul s-a terminat.
Apoi ridicându-se de pe scaunul pe care şezuse, mărturisi:
– Am satisfacţia că, pentru prima oara în viaţa mea, Harry nu şi-a putut ascunde sentimentele când a auzit de hotărârea mea spontană.
Miriam o privi cu compasiune. Dorind să împrăştie sentimentul de tristeţe ce o cuprinsese pe cealaltă, întoarse vorba:
– Dar recunoaşte că ideea de-a ne deghiza ar fi fost grozavă, cu atât mai mult cu cât ne-am fi verificat talentul profesional.
– Cred că ai uitat că în două săptămâni mergem la carnavalul din Veneţia. Acolo putem să ne lăsăm furate de fantezia machiajului dar şi de gustul pentru mister, savurând aerul medieval al vechiului oraş, într-o gondolă aurită.
– Plec! Fug! -, spuse Miriam, îndreptându-se grăbită spre ușă.
– Unde pleci? -, o întrebă Anete mirată.
– Să-mi fac imediat bagajele. Nici nu știi cu câtă bucurie aștept acest moment -, îi răspunse cealaltă râzând cu poftă de gluma ce-o făcuse.
– Ce bine-i de tine că nu-ţi faci probleme din nimic…
……………………………………………………

Published in: on 21 Ianuarie 2013 at 2:42 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,