Proză: Codrina BRAN: VOIAJORUL

Într-o familie cu mulţi copii regăseşti o diversitate care ar putea îndestula foamea întregului univers în marea explozie iniţială în care în mod sigur s-a întâmplat ca nici o fracţiune să nu semene cu alta, şi asta nu dintr-un plan sau înţelegere prealabilă, ci pur şi simplu dintr-un prea mult care nu-şi mai încăpea în sine. Oriunde te-ai uita în facerea şi prefacerea lumii se întâmplă mereu acelaşi fenomen, preaplinul este mereu prezent. Regula aceasta funcţionează oarecum în salturi, pentru că după explozia preaplinului urmează o amiază a coacerii, ca spre seara zilei o mână invizibilă să adune decorul, fructele, rămăşiţele pentru a le arunca în focul exploziilor viitoare. Bubi depăna filosofia lui personală care-i dădea o viziune globală şi cât de cât inteligibilă a propriei vieţi şi a altora, în aşa fel ca totul să i se pară cu sens. Dacă marii filosofi nu descifraseră sensul, deşi asta era ocupaţia lor permanentă, oamenilor de rând nu le rămânea decât să-l caute pe cont propriu. Aplecarea lui către filosofare se datora în bună parte unor ani inactivi pe care boala de plămâni îi impuseseră, în paralel cu marile cutremure istorice. Cam asta era schema pe care se înfăşurau gândurile lui cu oarecare modificări pe măsură ce înainta în vârstă.
Deocamdată totul era în mers, în desfăşurare, aici, în pătrăţica asta de viaţă în care nimeni nu-ţi garantează nimic, în care pe lângă toate necunoscutele de parcurs va veni şi marea necunoscută pe care cei plecaţi au aflat-o. Au aflat-o tinerii lui fraţi plecaţi în floarea vieţii în slujba unor idealuri deja uitate sau părintele în plecarea lui precipitată în mijlocul uliţei, între biserică şi casă ca un trăsnet, ca sub efectul unei telegrame urgente. Fusese chemat deîndată. Aşa fusese, că din cei şapte, copii cinci erau rezolvaţi, aveau o situaţie sigură. Cei doi plecaţi în slujba acelor idealuri uitate nu aveau nici un mormânt, de parcă s-ar fi reîntors cuminţi în pântecele matern, aşa, nedespărţiţi cum veniseră pe lume, după abia optsprezece ani. Biata mamă îi născuse pentru o moarte prematură şi nu avea nici unde aprinde o lumânare.
În enigmaticele drumuri care îl purtau în diverse direcţii, odată pe an făcea vizite scurte celor doi fraţi în viaţă răzleţiţi în două oraşe depărtate, aşezaţi temeinic lângă neveste energice care le inventaseră noi personalităţi şi îi recroiseră după gustul lor. Erau mereu foarte ocupaţi cu propria lor viaţă şi nu aveau timp să-şi vadă mama. Aceste vizite nu întotdeauna bine primite, ca nişte ritualuri de care pomenitele neveste se cam săturaseră, le făcea cu inima plină de căldură în amintirea curţii părinteşti plină de larma copilăriei pierdute în uitare pentru ei, prezentă pentru el. Venea ca un mesager al mamei bătrâne de acum, căreia îi era dor de ei, de viaţa lor trecută, dor pe care şi-l manifesta arareori în expresii pline de cuviinţă: „Ce o mai fi făcând Emil şi Ion?”. Primise de la ei câte o scrisoare scrisă de mâna nevestelor în care i se aduceau la cunoştinţă evenimentele mari şi neutre din viaţa acestora. Scrisul străin îi confirmase mamei că firul de iubire dintre ea şi aceşti feţi pe care îi purtase spre viaţă şi noroc se rupsese definitiv, aşa că nu le răspunse la misive nici unuia.
Bubi trecea pe la fiecare şi aduna veşti pentru mama fără a le spune nici unuia ce purta el în suflet. Inima, ca şi viaţa lui destul de misterioasă, avea compartimente net despărţite care nu comunicau unul cu celălalt, atitudine cu adevărat bărbătească pentru un om atât de sentimental.

Published in: on 10 februarie 2013 at 11:33 pm  Comments (3)  
Tags: , , , , , ,

Proză: Lucian POP: O plimbare cu parapanta (3)

(urmare)

Am ajuns în Mănăştur când se lăsa cortina întunericului, un întuneric tolerant, care se lăsa bucuros străpuns de luminile becurilor şi de reclamele magazinelor.
Cafeneaua Luiza este amplasată la marginea piațetei Karoli, piațetă înconjurată pe toate cele patru laturi de patru blocuri identice, care gherlenilor, prin mărime, li s-ar părea niște trasatlantice față de blocurile lor necrescute, anemice. Dau pe terasa cu lampadare roșii și verzi, peste Dorel Economistul. Avea niște dungi negre trase pe față. Dungile negre ale dezamăgirii.
Ce-mi spune Dorel?
Pe la amiază, în lumina albă, intensă, ca ecranul unui cinematograf, când se aprinde proiectorul, și mai trec două trei secunde până se derulează filmul, administratorul, cu prețioasa lui geantă burdușită cu milioanele locatarilor, își făcu apariția în fața blocului. Se auziră de la majoritatea ferestrelor deschise, strigăte ascuțite de-o bucurie explozivă.
În momentul în care apăruse administratorul, Dorel stătea singur pe terasa pustie a cafenelei Luisa, sub o umbrelă roșie, super-mare, ce putea adăposti sub umbra ei zece clienți, lejer. De acolo avea o priveliște panoramică a fațadei marelui bloc în care își ducea și el veacul, un hectar de ferestre întinse pe zece șiruri lungi. În cinci minute, administratorul a fost înconjurat de toată suflarea umană care se găsea la ora aceea albă în bloc. Un sfert, capi de familie, restul femeii și pensionari. I s-a smuls geanta din brațe, apoi administratorul, fără nici o interogație, a fost pălmuit, scuipat și dus cu picioare în fund până la graniță, la gărdulețul ce despărțea spațiul verde al blocului lor de spațiul verde al blocului ce ocupa cealaltă latură a piațetei.
Pe lângă dungile negre, fața lui Dorel se înăspri, ca o mască africană, neîndurătoare. Dorel se lansă într-un discurs public coleric, pe jumătate incooerent. Am extras din el ideeile principale.
„- Oamenii ăștia (locatarii) merită să fie înghițiți de marele coșmar ce se plimbă plin de sine prin cartier, coșmar care, în plimbarea lui leneșă, îl înghite din pură întâmplare pe unul și pe altul, un procent neglijabil din populația cartierului. Coșmarul este constituit dintr-un fel de antimaterie. Din lipsa, din absența banilor. Nu mai ai bani să-ți plătești cheltuielile de bloc și ești aruncat în stradă”.
Ce-a mai enunțat Dorel?
„- Nu numai locatarii blocului meu sunt niște haini fără inimă, deie Domnul să se blocheze străzile cu stive de mobilă, televizoare, frigidere, mașini de spălat, scoase din toate blocurile, nici de sămânță să nu rămână măcar un apartament mobilat complet. Să arate cartierul ca după bomba cu neutroni! La cât de execrabil s-au comportat cu umanistul administrator, asta le doresc! Evacuarea la toți!”
Răsuflat, ușurat, Dorel mă întrebă generos:
– Ce bei?
Cunoșteam la mine în Mărăști un tip discret, maestru în deschiderea seifurilor. Chiar în noaptea aceea, am intrat cu el în biroul de la parterul blocului al asociației de locatari și le-am luat din seiful antic toți banii găsiți. Bani care n-apucară să vadă la față Gherla, cum au fost duși acolo închiși în geanta neagră și tot așa au fost aduși înapoi.
… Știu din propria experiență. Am avut o tentativă de-a zbura de pe vârful unui deal cu parapanta. Ca să te desprinzi de pământ, trebuie să alergi pe pantă în jos, câțiva pași, nu mulți, patru, cinci, dar ce pași, apăsați, brutal de hotărâți, cu dinții strânși, să nu urli când îi vezi, să-i ignori complect pe șerpii spaimei, ce se înalță din hăul de sub tine până în dreptul ochilor tăi. Paradoxal, sunt niște șerpi surâzători ce par a-ți spune:
– Ai grijă, o singură greșeală, un mic dezechilibru, și ai sfeclit-o!

SFÂRȘIT

Published in: on 10 februarie 2013 at 12:26 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , ,