PROZĂ: Elena CESAR von SACHSE: GHINIONUL (1)

– Anete, ai văzut cumva cravată bleu marin cu dungi albe pe care am purtat-o ieri?
– Demult am pierdut şirul cravatelor tale. Oricum, când ai plecat ieri la serviciu, dormeam, iar când te-ai întors, era miezul nopţii… Aşa că nu am de unde să ştiu ce cravată ai avut. Ia-ţi alta, că ai destule -, îi răspunse femeia indiferentă, întorcându-se în pat pe cealaltă parte.
Simţurile nu o înşelau:
„- Cu siguranţă e fascinat de o frumuseţe «rece»”, se gândi ea, aducându-şi aminte că, în urmă cu câţiva ani, la o întâlnire cu nişte amici, el mărturisise, mai în glumă, mai în serios, că acesta ar fi prototipul lui de frumuseţe.
„- Pentru un om atât de serios şi important, cum doreşte să apară în ochii tuturor, eu sunt mult prea gălăgioasă şi agitată. Deci iarăși are ceva în vizor. De fapt, nu e prima dată când alunecă într-o aventură. M-am obişnuit deja cu infidelitățile lui.”
Fulgerată de aceste gânduri, întrebă amuzată:
– Are vreo semnificaţie sentimentală această cravată, de vrei să o porţi şi astăzi?
Cu această întrebare se ridică în capul oaselor, curioasă să vadă cum reacționează celălalt, în timp ce un zâmbet sprinţar îi lumină fața.
Cândva iubea până şi aerul din jurul lui. Azi însă, văzând efortul cu care acesta încerca să-și controleze reacțiile, se abținu să nu pufnească în râs.
Bărbatul nu-i răspunse imediat, ci continuă să se îmbrace, privindu-se în oglinda dulapului. Zâmbetul ironic i se oprise scurt în colţul gurii.
„- Fir-ar să fie, iar bănuieşte ceva” -, îşi spuse el nemulţumit.
Ca să nu-şi trădeze gândul, se întoarse spre Anete cu zâmbetul cel mai fermecător şi o întrebă cu o privire nevinovată:
– Te îndoieşti de mine?
Femeia râse bine dispusă şi-i răspunse veselă:
– Dragul meu, mă crezi atât de naivă încât să iau de bune toate minciunile cu care te-ai scuzat în ultimii ani, când întârziai sau mergeai în delegații? Era clar că la ora unu noaptea nu aveai şedinţă de producţie.
Pentru că soţul vru să spună ceva, Anete îl linişti:
– Fii liniştit, nu sunt geloasă. Pasiunea pe care am avut-o pentru tine, s-a diluat, încetul cu încetul, atât de mult, încât, cu trecerea anilor, a devenit apă de ploaie. Cariera ta a fost întotdeauna primordială, iar singurătatea mea, mult prea dureroasă, pentru ca dragostea ce-a existat cândva între noi, să rămână eternă -, filozofă ea cu un gust amar.
– Ce vrei să spui?
– Că mulţi ani am aşteptat o schimbare în viaţa noastră, doar că Penelopa din mine s-a trezit într-o zi la realitate. Aşa că mi-am zis că nu ar fi rău să gust şi eu succesul unei cariere, de care-mi vorbeai mereu. Cum ştii, această hotărâre mi-a schimbat viaţa. Azi am trei afaceri, care-mi aduc un venit frumos, pe lângă serviciul de la teatru, la care nu am renunţat, deoarece cei de acolo sunt adevărata mea familie. Ca atare, timpul nu se scurge în zadar pe lângă mine.
Bărbatul o ascultă tăcut, privind-o prin oglindă. Recunoscu în sinea lui că sentimentele lor s-au răcit odată cu trecerea anilor. Că, deşi dormeau în acelaşi pat, fiecare îşi trăia viaţa şi visele separat de celălalt. Deşi Anete era o femeie simpatică şi atrăgătoare, lucru care l-a fascinat la început, cu trecerea anilor veselia ei copilăroasă, optimismul şi entuziasmul ei exagerat, ajunseseră să îl enerveze, considerând-o superficială şi aiurită. Cu toate acestea, o invidia pentru uşurinţa cu care reuşise în afaceri. Pe orice punea mâna, ieşeau bani, în timp ce el lupta din greu cu concurenţa tot mai mare de la cele două ateliere mecanice.
– Ce discuţie ţi-ai ales la ora șapte dimineaţa! Cu alte cuvinte, eşti nemulţumită de viaţa ta? -, o întrebă el, întorcându-se cercetător spre ea.
– Nu de viaţa mea, ci de a noastră. Şi pentru că tot veni vorba, ce ar fi să divorţăm? În afară de faptul că avem aceeași adresă și mimăm amândoi, față de prieteni și de cunoștințe, o relație de familie, nu ne mai leagă nimic -, spuse ea spontan, mirată de ce-i ieşea din gură.
Câteva momente soţul rămase împietrit, ca şi cum ar fi văzut capul Meduzei.
Văzându-l atât de lovit, Anete se simţi vinovată şi încercă să-l liniştească în felul ei jucăuş.
– Dragă Harry, sper că n-ai de gând să joci rolul întristatului, că nu te cred. Și, oprind ceasul care începu să sune strident, intră în baie, în timp ce bărbatul îşi observă cravata căutată, căzută lângă fotoliu.

………………………………………………………………………………………………….

(va urma)

Published in: on 20 Ianuarie 2013 at 11:20 pm  Lasă un comentariu  

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2013/01/20/proza-elena-cesar-von-sachse-ghinionul-1/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: