Proză: Maria V. CROITORU: PÂINEA

         Caterina se trezi brusc din somn. Se uită la ceas, era şase. „Aş putea să mai stau”, îşi zise. Încercă să adoarmă iar, dar nu putu. 1944. Număra anii şi zilele de când era în refugiu, în inima Apusenilor…

         Primul copil îi murise în timp ce se refugiau. Acum avea un băiat şi o fată, iar al treilea era pe drum. Soţul ei scăpase din încercuire de la Stalingrad, iar acum era concentrat la Sibiu. „Oare o să meargă iar pe front?” Întrebarea aceasta o măcina, o toca cu insistenţa cu care îi venea în gând. „Oare ce-o să mă fac singură cu trei copii?” Nu mai încercă un răspuns…

         Se sculă repede. „Am să fac pâine!”

         Frământă pâinea agitată. Întorcea aluatul, îl plesnea, îl îndesa cu pumnii, ca şi cum s-ar răzbuna pe el pentru viaţa ei, a lor, de când începuse războiul. Se auzi cum zise tare „Gata!” Luă cuţitul, făcu semnul crucii cu tăieturi în aluat şi-l puse să crească.

         Ziua îşi urma cursul normal. Copiii se jucau în curte. Nu puteau să iasă, fiind împrejmuită cu gard.

         Făcuse focul în cuptor şi se pregătea să pună pâinea la copt. Vocea bătrânului, proprietarul casei, o străpunse ca un fulger:

         – Doamnă, au intrat ruşii în sat!

         Se uită la el încremenită şi abia îngână:

         – Să staţi acasă, vă rog! Vă rog să rămâneţi cu mine!

         Glasul i se stinse şi-n faţă îi reveneau imaginile dureroase din primul război… Tot aşa, mama ei, Profira, rămăsese acasă cu fetele mari şi cu cei mici. Soţul ei era pe front, la fel şi cei doi băieţi mai mari.

         Profira n-avea nicio stare. Nu-i plăceau nici zilele senine, nici cele ploioase. Se gândea mereu la cei plecaţi. Îngrijorarea pusese şi mai mult stăpânire pe ea, când auzise că au intrat muscalii în sat şi taie porci, ard garduri, îşi bat joc de femei… „Pe fetele cele mari le ascund în pivniţă”, gândi. „Vitele şi caii îi duc la cumnatul în codru”. Aşa făcu…

         – Au intrat muscalii în sat! Casandra, Maria şi Emilia veţi sta în pivniţă. Eu merg cu cei mici peste deal să duc vitele şi caii la unchiul vostru. Caterina şi Mihai vin cu mine.

         – Mamă, ce sunt muscalii? întrebă Mihai.

         – Oameni răi! zise una una dintre fete.

         A dus caii şi vitele, dar pe drum, la întoarcere, auzi că şi purceii îi iau… Ea nu zicea nimic oricine o întreba. Toată noaptea aceea n-a dormit. Dimineaţa s-a trezit mai târziu. Era duminică.

         După dangătul clopotului care chema oamenii la slujbă, se aşternu o linişte apăsătoare peste sat. Pe la amiază, Profira văzu doar câţiva bătrâni şi câteva bătrâne întorcându-se de la biserică. „Le e frică oamenilor să meargă de-acasă”.

         Profira o aştepta pe Caterina care mersese după apă. Fetiţa venea încet cu găleata mare pe care o punea mereu jos. Mamă-sa merse s-o ajute. Se auzea muzică. Caterina o lămuri:

         – Muscalii cântă la armonică şi dansează!

         – Asta fac toată ziua. Beau, ard gardurile, mănâncă găinile şi porcii din sat, cântă şi dansează! Parcă nu-i război. Caterino, să nu cobori în sat. Du-le apă fetelor!

         Caterina puse apă într-un urcior şi coborî în pivniţă.

         – Te-am auzit c-ai vorbit cu mama. I-ai văzut pe muscali? Cum îs? Sunt frumoşi? Sunt tineri?

         – Au barbă… răspunse fata încet.

         – Te-am întrebat dacă-s tineri, mai zise Casandra.

         – Da sunt şi tineri .. au mustaţă!

         – Sunt şi fete acolo?

         – Da, sunt, Maricica de pe Lazuri şi Ana…

         – Dansează şi ele?

         – Da! Mă duc să mă joc, zise Caterina.

         – Stai! Unde-i mama? întrebă Casandra

         – Ce vrei să faci? o întrerupse Emilia.

         – Mă duc şi eu! N-o să mă vadă mama. Mă uit şi vin repede şi vă povestesc şi vouă.

         – Nu te duci nicăieri! strigară cele două surori.

         – Ba da, am să merg.

         Era frumoasă Casandra şi ea ştia asta. Părul negru cârlionţat îi cădea pe umeri şi o şuviţă îi acoperea voit ochii albaştri. Trupul bine făcut şi-l scoatea în evidenţă prin mers.

         – Pune-ţi şi tu o broboadă neagră, nu merge aşa!

         Glasul Emiliei se stinse, văzând-o pe Casandra ieşind.

         – Doamne, ce-o să zică mama?! se înteba Caterina.

         Maria îi spuse acesteia să nu-i spună mamei. Casandra se va întoarce repede  şi să n-o supere pe mama. Caterina se juca afară cu fraţii mai mici. Se auzeau chiote şi muzică.

         – Caterino, vino să-mi ajuţi să prindem puii! se auzi vocea mamei.

         Cântecul de armonică se împletea cu pocnetele împuşcăturilor. „Se distrează muscalii, nu glumă”, gândi Profira, privind-o pe Caterina cum lua fiecare puişor şi-l punea în poală…

         Deodată se auzi un ţipăt. „E ţipăt de femeie”, zise Profira. Urmară strigăte, vaiete, dar nu se desluşeau vorbele. Muzica nu se mai auzi. Se lăsă o tăcere neobişnuită, doar găinile făceau gălăgie. Spre Dorohoi se vedea nori. Nori venea şi dinspre Herţa.

         – Profiro! Profiro!! striga o femeie venind în fugă.

         – Ce-i, Mărie, ce s-a întâmplat?

         Măria se opri, se uită la Profira şi-şi şterse lacrimile cu colţul basmalei. Mâinile-i căzură pe lângă corp…

         – Spune odată, ce-i?!

         – Hai, Profiro, şi-ţi ia fata, c-au tăiat-o muscalii!!!

         – Ce fată? întrebă, apoi scoase un ţipăt…

         Bătrânul Ion, care intrase în curte, se uită la cele două femei. Apoi, zise:

         – Luaţi cu voi un ţol, n-o s-o putem aduce altfel.

         – Da’ ce-i cu fata mea? Ale mele sunt acasă.

         – Au tăiat-o muscalii pe Casandra cu baioneta, că n-a vrut să danseze cu ei… Acum, îşi strâng lucrurile şi pleacă…

         Au adus-o acasă…

                                                                     *

         – Doamnă, nu s-a copt pâinea? întrebă bătrânul Crişan.

         Vocea bătrânului o aduse pe Catrina la realitate. Scoase pâinea şi o duse în casă. O acoperi cu un ştergar. Îşi puse mâna pe burtă. Copilul din pântece se mişca întruna. Auzi portiţa. Caterina încremeni. Un soldat rus intrase în curte şi vorbea pe limba lui cu copiii. Intrând în casă, simţi mirosul pâinii.

         – Hleba! Davai, davai!

         Caterina luă un cuţit cu gândul să-i taie o bucată. Soldatul trase ştergarul şi luă pâinea. Ieşi zicând:

         – Nu trebuie tăiată!

         „Muscalul tot muscal”, gândi Caterina şi începu să plângă.

Published in: on 7 August 2012 at 6:36 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2012/08/07/proza-maria-v-croitoru-painea/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: